Pentru Socialism, iulie 1961 (Anul 12, nr. 2320-2345)

1961-07-01 / nr. 2320

Recent, un grup de scriitori ne-au vizitat regiunea, susținînd cu acest prilej numeroase întîlniri cu­ oamenii muncii iubitori ai literaturii. Astfel de întîlniri s-au desfășurat cu mult succes în localitățile: Satu Mare, Sighet, Cărei, Tîrgu Lăpuș, Vișeu, Negrești și Baia Borșa, unde sute de muncitori, țărani muncitori și intelectuali au răsplătit cu multe aplauze creațiile literare lec­­turate de autori. Pagina de față a fost întoc­mită cu concursul scriitorilor oas­peți, din ale căror recente lucră­ri publicăm cîteva mai jos. DAN DEȘLIU Șoseaua La minele din munți mă-ntorc din nou, ca din adîncul zării — un ecou. Din cite-am cunoscut odinioară, nici brazi, nici pietre nu se prea schimbară. La fel adie-n soarele zăbavnic mirosul de cucută și dumbravnic, și rîu-n vale tot așa se roagă să nu-i înghită baba Toroioagă, și peste piscuri pajura, la fel, pune-n văzduh inel după inel. Rămas-au toate — acestea în vechiul rost, doar drumul nu — că drumul nici n-a fost. Era un grohotiș nebun, asemeni unei furtuni de trunchiuri și de cremeni. Cine știa, pornind spre galerie, dac-o ajunge, dac-o să mai vie? Acum străbatem lin șoseaua largă pe care camioanele aleargă, și bunul meu prieten, Cotoț, zice : — Vezi dumneata ce s-a lucrat pe-aice? In gestul cît o țară sînt cuprinse uzina cu luminile nestinse, funicularul, care se ridică peste prăpăstii, ca o rîndunică, și clubul nou și casele ca neaua... Dar mie-mi place mai ales șoseaua, cu capătul acolo sus, la Ștei, la mina „August douăzeci și trei“. NICOLAE STOIAN ! Primul sediu Casa veche, sigur, rămînea Blestemat cuibar de cioclovine Cine și-ar mai aminti de ea Și în cîntec ar slăvi-o, cine, Dac-atunci cînd se va da în ram De plesneau bobocii ca păstaia Roșul nostru steag nu-1 înălțăm Sus, pe zid, să-și joace­­ vîlvătaia, Curtea-ntinsă cît un larg imaș Se văzu deodată la strîmtoare, Cînd o inundă-n frenetic marș Un potop de tălpi ropotitoare. Renăscînd ca după-o iarnă grea Pomii chiar, imense corzi da liră, Nu-ntr-a florii albă feregea, Ci în cîntec se învăluiră. Sala-n care-o cucuvea, de zor, Mai bocea pe veșnic dispăruții Deveni-ntr-o clipă stat major și de mult visatei revoluții.. Inghețară-n colțuri amorași, Rotofei, cu trupuri de amături Cînd cu-ai noștri umeri uriași Largile portale-am dat în lături, Și sclipindu-și albul diafan, Dîndu-și grabnic toată osteneala. Clapele unui străvechi pian învățau „Internaționala^ MIHU DRAGOMIR C­î­n­t­e C Eu sînt al primăverii ecou nestăvilit Și ropotul de­ ovații al ploii peste cîmpuri, Sînt valul care bate în țărmul nezărit Și viața nesfârșită ce freamătă în sîmburi. Sînt clipa grea de flăcări din soarele-răsare, și stolul des de­ antene pe casele din sat, aduc în azi refrene din zile viitoare și pașii mei răsună în Cosmos, cadențat. Sînt ritmul unei inimi ce nu cunoaște moarte și cît vor trece anii mereu întineresc, și aducînd aproape tot ce părea departe eu sînt același cîntec ne-nvins, muncitoresc, GEO DUMITRESCU Veste de la Bicaz Vin, alergînd într-un suflet, la întrecere cu vîntul sprinten al răsăritului, cu pasul gigantic al stîlpilor de înaltă tensiune, la întrecere cu umbra nemuritoare a ostașului de la Maraton, vin, alergînd într-un suflet prin noapte, și sub pașii mei scrîșnesc cioburile beznei milenare, scapără undele somnoroase ale apelor, dau colț timpuriu grăunțele ascunse în brazdă­. j Vin, alergînd prin noapte, prelungind în pașii mei patetici, fulgerători, pașii de-acum o mie de ani ai celor ce fugăreau marele zimbru al începutului, vin, alergînd, gîfîind, și vă spun, o dată cu sufletul, ați învins ! la Bicaz aui pornit turbinele, și-n cupele străvezii de sub tavane gîlgîie înspumat colnarul electric... Și vă spun mereu veste albastră prelungind în bătaia inimii mele zvonul rotund, uriaș, al inimii electrice de la Bicaz prelungind marele fluviu aerian al kilowaților în suflul vijelios al strigătului meu de biruinți ce aleargă, aleargă prin noapte fugărind marele bivol al întunericului și stingînd în depărtările țării o sută de mii de opaițe... FLORENȚA ALBU Imi place îmi place să-mi semețesc fruntea pe zare și chica mea, înnodată cu soarele-n vînturi s-o scutur — de la cel mai înalt etaj al orașului meu peste albastru, îmi place să calc pe schelele toate cu luna în păr, dirijînd orchestrele pămîntului noaptea , greierii și tăcerile focului, freamătul plopilor și cîntecele zidurilor urcînd — coloane albe, puternice, împreună cu zidul. , Și-mi place să notez de-a valma, în carnețelele prăfuite, drumul pînă la Venus și recolta de grîu la hectar, îmi place — poezia — s-o logodesc cu cifrele exacte, de aceea­ s mai atentă la adevăr decît la candețele șchioape ale versului meu, de aceea trec pe drumuri și prin timp sunîndu-mi grav aceste cîntece atît de neorînduite, care n-au decît meritul că au călcat pămîntul, cu toată talpa, alături de oameni și de zilele­ acestea ! PENTRU SOCIALISM Două piese de teatru de Ludovic Bruckstein Inițiativa Casei regionale de creație de a publica în colecție piese de teatru pentru colective­le de amatori se anunță a fi mai mult decît binevenită. Două din aceste piese aparțin unui dramaturg local, cunoscut dinainte iubitorilor de literatură din regiune: Ludovic Bruckstein. Prima din ele „Pămînt și frați“ (piesă într-un act) a apărut de altfel și în hebdomadarul clu­jean „Tribuna“. Dovadă a cali­tăților ei incontestabile. In centrul atenției scriitorului se află faptul cotidian, surprins pe plan dramatic, la confrunta­rea a două tipuri de mentalități tipice avîntului de regenerare morală. Piesa amintită mai sus, defini­tă prin această coordonată, este construită ingenios prin apelare la tehnica modernă a dramatur­giei, cerînd un efort egal regizo­rului. S-a tins spre desființarea diferenței scenă — sală, fapt vi­zibil de la prima indicație sceni­că: „Cortină nu există sau, în ori­ce caz, nu se trage nici la înce­putul, nici la sfîrșitul piesei“. Personajul central, judecătorul Barbu, se adresează direct spec­tatorilor, actorii se deplasează în Sală. Conflictul se rezolvă prin aducerea în scenă a unui fapt identic din trecut. La instanță sosesc împricinații: moșul și ginerele lui, Vasile. Ul­timul luase și pămîntul fiului bă­­trînilor, Gheorghe, plecat în ar­mată, fapt care duce la înrăută­țirea relațiilor dintre ei. Rezol­varea părea ușoară: „Cazul era simplu de tot: încălcarea de pro­prietate. .. Se putea invoca un singur articol, un alineat și ga­ta“. .., se gîndește judecătorul. In dosul alineatelor trebuia vă­zut însă omul. Și atunci, prin raportare la trecut, judecătorul Barbu aduce în scenă un alt proces similar: problema pămîn­tului în rezolvarea unei instanțe din vechiul regim. Un conflict cu al celor de azi înainte dusese la crimă. Deși boierul Poienaru fu­sese instigatorul direct al con­flictului degenerat în omucidere (prin extensie, situația socială), inculpatul este pedepsit cu ma­re severitate — 25 de ani muncă silnică —, iar văduva primește „despăgubiri“ în valoare de 1.000 de lei. Revenind la prima linie a pie­sei, deznodămîntul are loc pe un dublu plan: aplanarea divergen­țelor și intrarea tuturor în gos­podăria agricolă colectivă. Mai mult decît piesa amintită, „Un musafir neașteptat“ se des­fășoară exclusiv la nivelul carac­terelor. Cum menționează și au­torul, acțiunea se petrece în zi­lele noastre într-un oraș univer­sitar. Ne aflăm în ziua logodnei lui Andrei Badiu cu Silvia Man­­tu, studenți la medicină. Eroii îi așteaptă pe invitați și s-ar părea că nimic nu poate strica armo­nia acestei zile. Dialogul inofen­siv sau spiritual ascunde însă o situație dificilă. Și conflictul iz­bucnește o dată cu sosirea un­­chiului lui Andrei, Simion. Aces­ta dezvăluie faptul că Andrei es­te căsătorit, că soția l-a susținut tot timpul la facultate. Atît ochii Silviei, cît și în ai spec­en­tatorilor, Andrei Badiu capătă acum alte dimensiuni. Intuind decăderea morală a celui pe ca­re l-a iubit, Silvia îl descoperă pe Andrei redus la proporțiile sale reale. Eșecul personajului este defi­nitiv, operîndu-se paralel un re­chizitoriu susținut la adresa aces­tor prelungiri anacronice ale mo­ralei burgheze. Eficiența pieselor lui Ludovic Bruckstein rezidă deci în baza tematică dezvoltată. Pe de o par­te întîlnim, în condiții sociale noi, o dramă a pămîntului pe li­nia „Răscoalei“ sau mai apropiat prin înrudire concepțională, „Seter“ — pe de altă parte o de­a mascare violentă a unor concep­te morale incompatibile vieții pe care o trăim. Drama inițială nu descinde însă în grotescul tragi­cului iremediabil, datorită faptu­lui că elementul singular e supus presiunii actului social pozitiv, societatea noastră socialistă e în măsură să respingă net încercă­rile de revenire la situații vechi. Atît în cazul conflictului din „Pămînt și frați“, cît și în cazul celui dintre Andrei și Silvia, ele­mentul nou este cel care învin­ge, dovedindu-și forța istorică. ». La, cel de-al 111-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej spu­nea că principalul domeniu al luptei de clasă la noi în epoca actuală este cel ideologic. Atitu­dinea lui Ludovic Bruckstein se circumscrie acestei linii, rămînind un argument în plus la reușita pieselor sale. Rămîne ca cei că­rora le-au fost destinate să-și spună cuvîntul. Și o sugestie: ne-ar interesa ambele piese (de ce nu?) intr-o montare a Teatru­lui de Stat din Baia Mare, e­­ventual în ca­ hul aceluiași spec­­tacol, MIRCEA BRAGA Sîm­b­ătă, 1 iulie 1961 UN DRUM SPRE CASĂ In seara aceleiași zile filma­­șan ieși pe poarta 10 a uzinei împreună cu Almășan, secretarul organizației U.T.M. — montaj. O bucată de drum merseră fără să scoată o vorbă. Erau înfier­­bîntați amîndoi. Veneau de la ședința organizației de bază. Al­mășan și nu numai Almășan „trăseseră“ pe Romașan. In le­gătură cu planul Romașan fuse­se lăudat. Angajamentul luat de echipa lui de a monta cele 464 tone de tronsoane fusese înde­plinit în 20 octombrie în loc de 27. In noiembrie echipa lui avu­sese o depășire și mai mare. Cu toate astea fusese criticat mai tare decît șeful echipei, Rot, ca­re rămăsese mult în urmă cu planul. — Romașane, mergem pe la „Metalul“. Plătesc eu. Mergeau tăcuți unul lîngă al­tul, fiecare cu gîndurile lui, pînă în dreptul aprozarului. Mai erau cîțiva pași pînă la restaurant. Almășan îl strînse de braț pe Romașan și-l opri în loc: — Tu ești supărat pe noi? — Cum să fiu supărat? — Tu știi, mă, că eu am luat o mustrare scrisă din cauza ta? — Și eu am luat. — Și tu? — se miră Almășan. Pentru ce? — Pentru ce ai luat și tu. — Da’ tu știi pentru ce am luat eu? — Sigur. — Pentru ce? ~ ...Pentru că ne-am cățărat atunci pe schelărie fără centuri de siguranță... Nici acum n-au uitat. In fiecare ședință mi se amintește: — Care va să zică și tu ai pri­mit mustrare. ! — A doua zi după angajare. 1 — Și d-aia ești tu așa de po­sac? — Pe dracu. — Mă Romașane, m-am intere­sat despre tine mult. Toți îmi spun că erai altfel înainte de a pleca militar. Da’ acum ești al­tul. Ești ursuz. — Nu sunt altul, Almășane... Dacă vrei îți arăt buletinul! — In buletin nu ești altul, dar în viață...­­ * Intrară în­ restaurant.. Se așe­zară la o mănă­ din fúr­dul MicCar­lului.­­ — Romașane, cu tine e ceva. .! Dă-o dracului, mă băiatule... Spu­ne, mă, tu te consideri prieten cu mine? Dacă îmi ești prieten, de ce te ferești de mine? — Era vorba să bem... Noroc. Almășan îl privi mult în albul ochilor. Se juca cu paharul. Il plimba dintr-o parte în alta, ca pe o piesă de șah, își scoase pa­chetul de „Mărășești“ din buzu­nar și-l întinse spre Romașan. — In tot ce s-a spus la ședință există adevăr, Romașane. — Am zis teu că nu? Dar ia as­cultă: ce vrei tu acum? Să-ți ceri scuze că m-ai criticat? M-ai cri­ticat pe bună dreptate. Amîndoi se chinuiau să încro­pească o discuție, să se destăi­­nuie unul celuilalt. _ — Romașane, tu lucrezi de mai bine de o lună... sunt aproape două luni de cînd lucrezi cu niște oameni. Cu echipa ta. Fac prinsoare cu tine pe orice vrei că încă nu-i cunoști. — Adică cum nu-i cunosc? — Cunoști mai bine schelăria cuptorului 4. Știi unde o să vină cuptorul, cabinele de comandă. Știi câte nituri are o grindă, un tronson, ce sarcină suportă fie­care macara. Bu am mințit. Știi cîte ceva și despre oameni. Știi că Viorel se pricepe mai bine decît Nicolae Lupu să facă floa­rea la unt. Știi că se pricepe mai bine să nituiască. Că puștiul ăla milităros, care fusese calfă de croitor, a învățat datorită ție să pregătească nitul. Să-l încălzeas­că pînă la ui și să-l servească ni­­tuitorilor la timp. Rlmașan privea undeva în gol, aproape că se răsti la Almășan: — Și nu e bine? Goli jumătate din pahar. Ii zise un „noroc“ lui Almășan, după aceea începu să deseneze pe sticla mesei cu dege­tul arătător umezit chipul unei fete. Poate chipul Anei. Da, chi­pul Anei. Se apucă să scrie ceva. Prins parcă asupra faptului, ri­dică privirile speriat spre Almă­șan, se lăsă imediat în jos și șter­se cu podul palmei tot ce se con­turase pe sticlă. Sotrii și Almășan. Și, după ce mută scrumiera, continuă: — Nu zice nimeni că nu e bine. E bine. Da’ tu îți consideri oame­nii la fel ca pe niște scule. Nici măcar atît. A doua zi după ce ai luat echipa în primire ai contro­lat starea sculelor, ai controlat fiecare cheie, ai schimbat cozile ciocanelor, ți-ai pregătit scule ca lumea... De oameni însă... — Crezi tu? Romașan privi spre orchestra care începu să cînte. Tu crezi că nu nu am interesat? Nu­mai cu sculele am făcut... numai cu sculele am reușit să termin pianul cu șase zile înainte? Așa crezi tu? — Pentru asta ai primit felici­tări,­­ ai fost lăudat, ai primit îm­preună cu toată echipa primă, pentru că ai știut să-ți împărți oamenii cum trebuie, să pui pe fiecare la locul unde se pricepe mai bine. — Atunci? Ce mai vreți? — Auzi, Romașane? Ți-ai aran­jat oamenii la fel cum ți-ai aran­jat sculele. Intre ei și scule n-ai făcut nici un fel de deosebire, l-ai luat, să zicem, pe Mircea Mun­tean și i-ai zis: Fă asta. Tu, Lu­­pule, montezi cu Fogoroșin și cu Balint formele la stîlpul B și așa mai departe. Romașan goli paharul și se lă­să cu tot corpul în spătarul scau­nului. — Tu știi Romașane că Paras­­chiv... Poate nici nu știi cine-i Paraschiv, poate le-ai pus nume de inventar și lor ca la scule: Viorel nr. 1, Balint nr. 2, Mun­tean numărul 3 și așa mai de­parte. Romașan se simți jignit. — Să n-o luăm nici așa... Ce-i cu Paraschiv? , — Săptămîna trecută a dormit o noapte la Miliție. S-a încăierat cu niște descărcători de la fierul vechi. — A venit la lucru a doua zi. N-a avut nemotivată. — Ce greșeli faci... Tu știi că Paraschiv e utemist și­ un utemist să se bată în cîrciumi?... De Mir­cea Muntean ce știi? — Că-i place Chopin. — Atît? ! S- Cunoaște meserie. — Mă mir că ai aflat că-i place muzica. Ai aflat poate printr-o întîmplare. Mircea Muntean... tu asculți radio? — Din cînd în cînd. — Acum două săptămîni, cîteva sute de mii de oameni l-au as­cultat pe Mircea Muntean răs­­punzînd la cele nouă întrebări ale examinatorului de la radio, „Viața și opera lui Beethoven“. Temă propusă de el. Cîteva sute de mii de oameni au aflat, iar șeful lui de echipă nu știe ni­mic... Omul ăsta e un talent. Trebuie ajutat. — Nu sunt muzicolog! Să ocupe de el Uniunea compozito­re­rilor. — Dar ești comunist... Tu n-ai văzut la Mircea decît faptul că mînuiește pistolul pneumatic și cheia franceză... Ai fost vreoda­tă la el acasă? — Nu. — Ultimii bani îi bagă în discuri, în cărți de specialitate. — Să fie sănătos și să-i facă parte fostul dumnezeu de discuri cît mai bune. Să mai cîștige pre­mii la radio, să cîștige la Prono­sport, la Loto Central etc.­ Almășan nu luă în seamă cu­vintele de zeflemea ale lui Roma­șan. Sorbi o înghițitură din pa­har. — Dar cel care... pe care l-ai pus să scrie a doua zi după ce ai pre­luat echipa, care a scris angaja­­mentul pe placardă... — Ricu... Ce-i cu el? — Ai avut vreodată curiozitatea să afli ce face el după ce pleacă de la serviciu? — N-am avut această curiozita­te, dar pot să presupun: Te inte­resează așa de mult?... Știi ce fa­ce? După ce pleacă din uzină se duce la cantină... mănîncă, cu poftă ori fără poftă, bea un pa­har de apă ori un șpriț, își cum­pără un pachet de țigări „Mără­șești“ își aprinde o țigară, trage fum in piept. Pe urmă se due acasă... Dacă este obișnuit să doarmă după-amiază se culcă o oră-două. Dacă nu, nu!... ascultă Almășane, ce vreți voi de la mi­ne? Să fiu dădacă? Guvernantă? — Ai vizitat vreodată sala în care este expoziția de pictură a amatorilor? Ai trecut vreodată pe la club? — întrebă Almășan ca și cînd nici nu ar fi auzit cele spu­se de Romașan. — Nu. — De ce? — N-am avut timp. — Să te duci, Romașane. Ai să vezi acolo un peisaj hunedorean. Ai să găsești numele celui căruia în fiecare zi îl scrii pe foaia de pontaj a echipei tale „prezent“. Ai să găsești numele lui Ricu. O țigăncușă se apropie de masa celor doi constructori. Cu un co­­șuleț cu flori. — Luați flori. N-o să vă certe acasă că ați întîrziat dacă le luați flori. Privirea lui Romoșan căzu pe un buchet de garoafe. Il luă din coș și, fără să întrebe cît costăl îi aruncă fetei 10 lei, Almășan îl privi încurcat. — Te duci să-i faci serenadă drăguței? — zise Almășan. Rlmașan, privi lung garoafele, le mirosi, le așeză în colțul mesei și goli paharul. — Nu, nu mă duc să fac sere­nadă la nici o drăguță. cumpărat florile pentru nici N-am fată... Am acasă o capră de tăiat o lemne. Ei i le duc. Ii plac caprei mele garoafele. Ești mulțumit?,­ș 5 Mai luăm un rînd și plecăm. Bine? Almășan încuviință. Avea atî­­tea de vorbit cu acest băiat, pe care-l simpatiza din prima zi. Voia atît de mult să-l cunoască. „Nu, Romașan nu-i chiar așa cum vrea să pară“, gîndea Al­mășan. — Bine că mi-am adus aminte, Romașan... . Am o scrisoare pen­tru tine.. .. Romașan tresări.­— O scrisoare? Ce scrisoare? Almășan scoase portofelul și trase de lîngă buletin o carte poștală îndoită. Se vedeau pe car­tea poștală amprentele multor degete unsuroase. Romașan o luă grăbit și citi : „Către organizația de bază U.T.M. Secția montaj I.C.S.H. Hunedoara“. O aruncă pe masă. — Nu-mi este adresată mie. Inima începu să-i bată puter­nic. „Nu cumva Ani scrisese or­ganizației? Nu, scrisul nu-i al ei. Și la urma urmei, ce să scrie or­ganizației? — Citește-o, Romașane. Te in­teresează. E pentru tine. Romașan luă nervos, cu dege­tele tremurînde, scrisoarea și citi : „Dragi tovarăși, eu sunt o bă­­trînă mamă. Băiatul meu, singu­rul meu copil, lucrează la voi. A plecat de lîngă mine. M-a pără­sit de trei ani. Nu mi-a trimis nici măcar un rînd de cînd plecat, nu mi-a răspuns la nici o scrisoare. Am aflat prin niște cu­noscuți că acum lucrează la voi. Vorbiți cu el. Spuneți-i că bătrî­­na lui mamă vrea vești de la el. Să nu-mi trimeată bani dacă n-arte. Să-mi scrie. NI cheamă Ra­du. Radu Alexandru. Eu îi spu­neam și-i spun Răducu... Spu­neți-i să-mi trimită vești... — Auzi, Romașane? — Da, răspunse Romașan ab­sent și vîrî cartea poștală în bu­zunar fără s-o comenteze. Almă­șan continuă : — A doua zi după ce am făcut cunoștință cu tine, ai rămas sin­gur după amiază și ăi reparat piciorul la forma aia portativă. Te chinuiai singur. La cîțiva pași de tine erau doi cetățeni... Mă uitam la tine cum te chinuiai. Mă uitam pe fereastra biroului de pontaj... Eram cu secretarul or­ganizației de bază P.M.R. „Uite-i cum se zbate“, îmi spunea secre­tarul... Ne-am uitat la tine vreun sfert de ceas. — Și de ce n-ați venit să mă ajutați? * — Puteai cere ajutor oamenilor de lîngă tine. — Explică-mi, ce vrei să spui cu asta? — Gestul ăla te-a caracterizat. Atunci am început să te cunosc. Ești un om închis, ai un caracter tare, dar... — De ce? — Există un dar... Pentru cine ai cumpărat garoafele? Romașan aftă. — Nu ți-am spus ? Pentru ca­pra aia de tăiat lemne. Am o capră de tăiat lemne gingașă.... Pentru mine le-am cumpărat! — Te iubești atît de mult ? " Fotografie de-a mea n-am la mi­ne — în afară de cea de pe buletin.­­De multe ori mă duc la oglindă și mă pup. Adică, de ce să nu mă iubesc? Frumos sunt, cotizația la sindicat mi-o plătesc la zi... Spu­ne și tu, pot avea îndoială asupra mea ? In forfota localului se auzi si­rena uzinei care suna de 11 noap­tea. Intră în „șut“ schimbul trei. Romașan se despărți de Almășan» și plecă după ospătar să plătească. După puțin timp se întoarse. Luă buchetul de garoafe și-i făcu semn lui Almășan să se ridice. . s. Hai să mergem. 1 5- Stai jos# trebuie să și plătim* s Am plătit. i Ieșiră. Lîngă chioșcul de ziare Romașan se despărți de Almășan.­­Porni spre casă. Cu toate că era tîrziu, strada era aglomerată. Se trezi fredonînd cîntecul „Te-am iubit“. Oamenii se uitau după el. Mai mult din cauza buchetului de garoafe, își dădu seama. Ii ascunse la spate. Ajunse pe str. Romanilor, în fața lui observă silueta unei fete. Iuți pasul. Ajunse în drep­tul ei, întoarse capul și se uită în ochii fetei. Aceasta, la rîndul ei, îl privi și ea. Romașan sin­­croniză mersul după al ei și-i spusei ?s Tovarășă, te superi dacă-țî bier niște flori ? Ii întinse buchetul. Fata se sbori în loc. ~ Cum să primesc flori de la dumneavoastră, nici nu vă cu­nosc ? E­! Tocmai d-aia vî le ofer. Sînt garoafe roșii. Primiți vă rog niște flori de la un necunoscut, încurcată, fata luă buchetul. Se Mulțumesc. Le primesc pen­tru că știu că florile nu se refuză. Ticu nu mai scoase nici un cu­­vînt. Iați pasul. Pînă acasă mai erau cîțiva pași. Atila începu să latre cînd auzi poarta deschizîn­­du-se. — Atila, strigă el. Și împinse poarta. O închise și porni spre camera lui. Deodată auzi poarta deschizîndu-se iar. Se opri. Intra fata cu buchetul de garoafe. Atila lătra în lanț, se zbătea. Romașan, pentru­ un moment, nu știa ce se întîmpla cu el. Se întoarse spre poartă. Făcu cîțiva pași. — Tovarășă, dar... Nu vreți să primiți florile ? — Ba da... Le-am primit... Mul­țumesc. Trecu pe lîngă el și urcă seara. Aiurit, băiatul mai stătu pironii locului cî­teva clipe. — Dar pe cine căutați? — bîrgui­el, neînțelegînd ce se întîmplă. — Nu caut pe nimeni. — Atunci ? — Am venit acasă de la servi­ciu. — Locuiți aici ? — Da. — De cînd ? — De azi. — Ce încurcătură... Vru să-i ceară florile înapoi. Se îndreaptă chiar spre ea. Fata însă dispăru în camera ei. „Te pomenești că fata crede că“... Intră la el. Găsi pe masă, ca de obicei, cina. Mîncarea mergea cu noduri. Nu-i mai ieșea din minte întîm­­plarea asta. Auzi în camera ală­turată tîrșitul unui scaun, apoi o cheie răsucindu-se în broască. După ce mîncă ieși în­­ prag și fumă o țigară. Aștepta să se des­chidă ușa. Ii venea chiar să bată la ușă. Să stea de vorbă cu ea. Să-i explice că florile alea nu i le-a dat cu nici un fel de inten­ție. tot. Că n-a fost nimic premedi­terul de afară îl forță să intre în cameră. Răsuci și el che­ia în broască. Se dezbracă și intră sub plapumă. în camera cealaltă auzi cum se răsucește întrerupătorul. Stinse și el lu­mina și încercă să adoarmă. — „Timpită coincidență!“ — se gîndi și se răsuci în pat. Adormi tîrziu, mult după mie­­­zul nopții. Fragment din romanul în pregătire „Omul doi” de Nicuța Tanase —

Next