Rampa, iulie 1928 (Anul 13, nr. 3129-3154)

1928-07-01 / nr. 3129

Definiţii teatrale OM DE TEATRU. Până acum aveam oameni de litere, oameni de gust şi oameni de cuvânt. S’a ivit, acum, şi o­­mul de teatru. Ca să fii om de ta­tru trebue să ai admiraţie pentru tot ce se întâmplă în lumea teatrală ; tre­bue să fi scris o piesă care a căzut sau să fii critic dulceag. E om de teatru . Cel care cunoaşte varieteurile de la Paris ; cel care trăeşte cu o aer­iţă sau face curte unei subrete de ope­retă ; pompierul de serviciu ; ofiţerul cel care ştie că numerile cu soţ sunt în dreapta şi fără soţ în stângar; cel care are un chiriaş ador ; ’doctorul teatrului ; omul care ştie ce se joacă acum la Viena. Nu, e om de teatru : autorul dramatic ; criticul teatral care înjură ; actorul scos la pensie. DIALOGUL« Doi oameni care vorbesc pe sce­nă sau în viaţa de toate zilele. In viaţă : *" Domnule m’ai nenorocit î — Fugi, că par’d eşti la teatru. Pe scenă : — Domnule m’ai nenorocit ? — Ce natural joacă ! Dialogul umflat cu vorbe sono­re şi căutate se numeşte litera­tură. Dialogul firesc, banal, cu vorbe obişnuite, se numeşte teatru. Dia­logul... când nu vorbeşte ni­meni (sic !) se­ numeşte: expresio­nism. Dialogul în proză este o escro­cherie literară pentru că lipsa de stil şi compoziţie (ca în viaţă) le ascunzi în dosul replicilor scurte cu atât mai profunde ca gândire cu cât isbuteşti să nu fie nimic. Dialogul în versuri este o escro­cherie dramatică. Te scapi din ori­ce Situaţie dificilă prin tirada care se termină aşa de pildă A. de Herz Mor pentru ţara mea! sau : Să vedem noi ! Vom vedea­­ şi actorul ese cu aplauze. Tot tirada ascunde never­osimi­­lul acţiunei sau incoherenţele per­sonagiului. CASIERUL: Nu vede nici­odată piesa, ştie dacă e bună sau rea. TEATRELE PARTICULARE : întreprindere comercială în care directorul, dacă e actor, joacă ce-i place lui, iar dacă e simplu „om de teatru’’ (vezi mai sus, N. R.) joacă ce place artistei principale, care îi este amantă. Pentru ea a şi făcut trupa. Un astfel de di­rector anunţă că joacă un reper­­tor eclectic. Asta însemnează că nu ştie ce vrea. Iţi spune mereu că la teatrul lui se face artă, dar se interesează mereu de cassl ! O lampă nouă însemnează mon­tare. CRITIC TEATRAL» Domn care-şi dă mai multă im­portanţă decât i-o dă cel mic ar latvea a se teme de dânsul. Profesor diriginte la o şcoală mixtă. Cât timp îşi exercită meseria, actorii îl felicită de anul nou. Când încetează, nu-l mai salută nici unul. DECOR: Par’că e adevărat. UN COLT DIN NATURA: Par’că e decor de teatru. PIESA ORIGINALA:­­ * Viigi reminiscenţe. JUNE PRIM: Actori cu pantalonii cu­caţi. COMEDIE * Piesă la care nu râd confraţii. PREMIERA - Prima repetiţie serioasă. dar Poetul Radu C. este cel mai mare „don Juan" pe care la cu­noscut omenirea vreodată. Adică, e „don Juan”, în sensul că el iubeşte pe orice femee îi ese în cale. Şi iubirea lui se rezumă la câte­­v­a declaraţii serioase şi banale, în­­tovărăşite de un volum de poezii, cu dedicaţie... De două luni, Radu C. o iubea pe doamna O. şi bine­înţeles îi o­­feri volumul său de versuri. După câtva timp, mergând la ea, văzu volumul său pe masă. Examinându-l, poetul nu se putu abţine fără să exclame : — Vai!... Nici naţi tăiat încă paginile volumului meu de poezii.... — Iartă-mă!... Dar am fost foarte nerăbdătoare că să-l drese!. Prudenţa !Avocatul Ilie F. e liberal şi mâna dreaptă a d-lui Vintilă Bră­­tianu. Aşa­dar se explică pentru ce este atât de calic. Niciodată nu se sue în bir­je, niciodată nu dă bacşiş la restaurante, şi deşi e fumător, fumează numai ţigări „naţionale”, n­u din... patriotism­, ci pur şi sim­plu din economie. Deunăzi, l-am întâlnit pe stra­dă. Era lac de năduşeală, cu la­crimile în ochi şi mâinile tremu­rând­e : — Ce eşti aşa disperat ? — Am pierdut o hârtie de o mie de lei. — Ai căutat-o in buzunarele pantalonilor ? — Da... In toate... — Şi în buzunarul de la spate ? — Nu. Fiindcă dacă, ferească Dumnezeu, no găsesc nici acolo, mă loveşte damblaua ! .. Motiv serios în lumea noastră literară, s a fă­cut mare vâlvă în jurul recentului divorţ, al unui poet, specialist în rondeluri. Gurile mahalalei, interpretau di­vorţul sub toate formele, imagi­nând motivele cu cea mai fe­cundă fantezie: — Sigur că a divorțat fiindcă nevastă-sa îl cicălea... — Eu cred că a divorțat fiindcă și-o fi prins’o pe nevastă-sa cine știe cu cine. — Eu cred că­ a lăsat’o fiindcă ara prea cheltuitoare... Voind să aflu adevărul, în prima ocazie când l’am întâlnit, l’am în­trebat : — Dragă... Explică-mi şi mie pentru ce ai vrut să divorţezi — Fiindcă eram... însurat!... Rezon ! De la un timp, sigur că aţi ob­servat şi dvs. că plecarea la Paris bucureştenilor, a ajuns cel mai natural lucru. Pe cine vezi, pe ci­ne întâlnești, sau a plecat, sau pleacă sau va pleca, foarte curând la Paris. De aceea, nu m'a mirat când am auzit că și prietenul meu N. se pregătește pentru a pleca la Paris. Ceeace m’a mirat însă, a fost fap­tul că N. s'a hotărât să plece sin­gur. Pentru asta, l’am și întrebat: — Cum, dragă N. pleci la Paris singur, şi nu-ţi iei nevasta cu tine? — Când tu eşti invitat la un di­neu, îţi mai iei în buzunar meze. Iuri ?... PIR­­iKCH «nflffirRlRl Politețeu * ANUL XIII No. 3129 LEI Redacția, administrația 90 GRAFICE Strada Sftiindar, 7 T*U «FON SOI/** Fu&nod­at** MMMtan«» *x#lu*lv *pol*t*1ii Anonim* Rudolf Mom*. 0«Im Vlotortol N*. » Anunciurli* o# »fim#** l* «•*«• «flonjull* m »ublici»*f* *1 I* **minl*tr*ll* «tarului Director SCARLAT CRUDA DOMINICA 1 IUI,TE 1928 ABONAMENTELE IN TARA Trai luni........................ Lat 300 Seaae luni....................................... » SOO Un an .............. . 1000 In străinătate dublu nentele sa ptfitase înainta ia * sau la îs ale flec&rei luni Senialionale progrese ale tecunicei teatrale Mecanizarea teatrului şi a operii. - Spectacole de operă cu acom­paniament de orchestră dela distanţă. - O interesantă experienţă la Berlin. - Opera fără orhestră. - Cinematograful vorbitor.-Maria Jeritza va cânta într’un film vorbitor. - Ce va aduce viitoarea stagiune ? Zilele trecute a avut loc la teatrul din Potsdam, lângă Ber­lin un spectacol cu totul­ neobiş­nuit. Criticii muzicali şi repre­zentanţii presei berli­neze au fost invitaţi să asiste la o re­prezentaţie de operă cu acom­paniamentul unei orchestre care cântă în cealaltă parte a Berli­nului, la Charlottenburg. Acom­paniamentul­­ a fost transmis prin telefon şi întărit prin două megafoane puternice instalate la rampă. Programul acestui original spectacol cuprindea două ope­re comice de Offenbach. Iată cum a decurs originala expe­riență . In locul obicinuitei cortine a fost instalat un ecran pe care s’a proiectat, la începutul spec­tacolului un film explicativ. Pe această cale s’a arătat publicu­lui că acompaniamentul este executat de orchestra acade­miei de muzică din Berlin- Charlottenburg. Muzica este transmisă prin microfonie la centrala telefonică de unde es­te transmisă, întărit, la teatrul din Potsdam. După acest prolog scurt, e­­cranul s’a ridicat, făcând loc cortinei. La pupitru, în fața pu­­pitrelor goale ale orchestrei a apărut apoi dr. Erich Fischer, inventatorul acestui bizar spec­tacol. El a explicat publicului scopul acestei experienţe. Nu­­merosele teatre de provinice sau de cartier, care nu-şi, pot permite luxul unei orchestre complecte, se pot abona la tran­smisiunea telefonică a acompa­niamentului rămânând ca ac­torii ansamblului să execute partea lor după muzica ce li se transmite din alte centre. Această invenţie poate contri­bui în mod eficace la ridicarea nivelului spectacolelor muzi­cale din provincie înlesnind în acela? timp teatrelor o aprecia­bilă economie. In acest mod mai multe teatre din diverse o­­raşe vor putea da spectacole cu acompanamentul unei singure orchestre. Direcţiunea poştelor germane i-a atras atenţiunea lui Fischer asupra faptului că linia telefo­nică Berlin—Potsdam este una dintre cele mai vechi şi mai u­­zate, astfel încât riscă să-şi va­dă întrerupt spectacolul din cauza unui accident de trans­misiune. Totuşi originalul in­ventator a încercat să înfrunte şi această dificultate pentru a-şi realiza experienţa. După acest prolog lămuritor, dirijorul a dat intrarea şi­­ spectacolul a început. Megafoa­­nele reproduceau cu precizie şi suficientă acustică acompania­mentul orchestrei dela Charlot­­tenburg, încadrînd fără greş pe solişti. In decursul întregului spectacol nu s’a înregistrat nici cea mai mică defecţiune. Diri­jorul dădea artiştilor intrările coordonând interpretarea soliş­tilor cu execuţiunea orchestrei acompaniatoare. Spectacolul a reuşit pe de­plin nu numai din punct de ve­dere technic ci şi ca realizare artistică, astfel încât după pri­mele replici şi aici­ publicul a socotit că asită la o experineţă şi a luat parte cu interese la desfăşurarea acţiunei, operelor lui Offenbach. După primul act publicul l-a ovaţionat în­delung pe inventatorul dr. Fis­cher şi pe artiştii ansamblului lcrâri uonf în nwtorioi O »B­iftir gerimIiifi In cursul stag­iunei viitoare se vor reprezenta în Germania ur­mătoarele ape:* utr «.omţKriM» în Cursul acestui­a»: „Orhideea, nea­gră" de Eugen d’Albert (la Opera de stat din Lipsea), „Noapte cu lună” de Iulius Bittner (Opera comunală din Berlin), „Cazul Ma­­cropulos” de Leon Ianacek (Ope­ra de stat din Berlin), „îngerul în foc” de Serge Prokofieff, „Diavo­lul care cântă” de Franz Schre­­cker (Opera de stat din Berlin), „Regele Roger” de Karol Szyma­­nowski (Opera de stat din Dins­­burg), „Mahagonny” de Kurt Weill, teatrului din Potsdam. Dirijo­rul a mulţumit publicului, ară­tând spre cele două megafoane după obiceiul dirijorilor care-şi împărtăşesc succesele cu or­chestranţii. Spectacolul s’a terminat cu comedia muzicală «Sora lui...» de Offenbach care s’a executat cu aceiaş preciziune, acompa­niamentul suţinând fără greş interpretarea actorilor. Este demnă de admiraţie pre­ciziunea intrărilor şi omogeni­tatea care domneşte între sce­nă şi orchestră, cu toate dis­tanţa apreciabilă care le des­parte. Reuşita experienţei lui Erich Fischer are o importanţă co­vârşitoare asupra des­vol­tării teatrului şi a operei. Ea des­chide perspective mari şi ne­bănuite cari vor pune teatrul la îndemâna oricui. Presa germa­nă consacră coloane întregi ex­perienţei de la Potsdam care a revoluţionat de pe acum miş­carea artistică în centrele din provincie. Nu e lipsit de­ inters faptul că invenţia lui Fischer coincide cu primele experienţe cari se (Continuare în pagina III 1 vi Maria Jelitza Szymanowsky O pagină din istoria cari­catur­ei Jiquidi cele mai multe ori, caricaturizând mai presus de pulberea nesfârşită numai cu o uşoară ironie de scop- a numelor comune­­tic, care înţelege multe din vani­tăţile omenşti”. n.1315? De altminteri in societate Jiqui­­di nu era totdeauna vesel, faţa-i avea adesea ori o expresie de uşor scepticism sau de tristeţe infinită. Vorbea foarte rar şi măsurat, când se afla poftit în vre-o adunare, râ­­dea şi mai rar şi nu ai fi gândit niciodată că ai în faţa ta pe cari­caturistul Jiquidi, ţi s’ar fi părut, că un asemenea om nu ar fi capa­bil să scrie decât elegii, iar nu e­­pi­grame desemnate. Şi pentru ca să evidenţiez mai bine profilul artistului Jigudii, voi cita câteva rânduri ale prietenului său Traian Demetrescu: „L’am cunoscut în redacţia „Re­vistei Literare”, pe atunci sub di­recţia lui Ioan Rădoi,­­ poetul Macedonski, îmi prezintă într’o zi, un tânăr care îmi strânse mâna cu o politeţă rece. Tânărul avea înfă­ţişarea unui boem sceptic, puţin mizantrop; desigur, cu chiria ne­plătită, cu nesiguranţa dejunului de a doua zi, dar care, în ciuda soartei, purta mustăţile răsucite şi pălăria moale ca un lazáron visă­tor. Numele său chiar avea ceva din originalitatea acelui care îl purta şi ce-ţi părea­, de cum îl nu­zei, destinat să se ridice odată Sully Prudhomme iotr’o prefaţă scrisă pentru studiul .,Râsul şi Ca­­ricatura” & lui Paul Gaultier — o­­peră premiată de Academia Fran­ceză­­— spunea că din toate artele plastice, caricatura este genul cel mai perfect­­: Caricature este în esenţă arta de observaţie. In ea vom putea găsi o gamă psihologică, tot atât de u­­nitară şi variată ca şi în paginile unei lucrări literare. Pesimismul, o forma sufletească pe care ne-o dă cu mult talent caricaturistul Fo­­rain de la ziarul parizian „Le, Fi­»» «tu îi-' garo . Sunt mulţi artişti care cred că prin caricatură trebue să căutăm partea ridcolă a unui personaj po­litic sau o celebritate oarecare an. Aici e greşala pe care o gă­sim în concepţia multora, ceia ce mă îndritueşte să spun că dânşii nu sunt caricaturişti în sensul ab­solut al cuvântului. Teona lui Jules Jauin ci genul acesta se prezintă cu două feţe, îl admit pentru mica cultură ce o au caricaturiştii români, cultură care nu ie poate ajuta să pătrundă mai adânc sufletul omenesc şi mor avu­de Octav Minor­rile care îl înconjoară. In artele plastice, spune Janin, sunt două­­feluri de caricaturi. Una care a­­rată pe om într’un aspect ridicol, ocupându-se mai mult de infirmi­tăţile sale fizice, lucru care aduce o mulţumire, o plăcere a artistului şi aceste lucrări nu pot fi opere de artă. • »'•M­lOBB A două concepţie, când caricatu­ristul caută să aprofundeze pasiu­nile, viciile, şi mişcările anormale din societate, atunci artistul a în­ţeles punctul esenţial al artei pe care,vrea s’o cultive. In cazul prim sunt parte din caricaturiştii noştri. în al doilea intră clasicii: Cavarini, Daumier, Monnier; şi moderniştii: Foram, Golia, Losque şi alţii. Jiquidi, după Gh. Asaky, un ma­re ta­lent, el însuşi, este ce mai ma­­­­re artist-carcaturist ,­de pe vre­mea lui. 7 . • 1 Un crom­edr de pe atunci spu­­­nea­: „Nu e om cu vază în Bucureşti, a cărui Jiquidi să nu-i fi surprins perfect expresiunea figurei, ridicu ligându-i sin' aceiaş timp tui defect oarecare, sau a dună cum făcea din In zilele următoare aflai că Ji­quidi părăsise liceul, unde limbile clasice îi făceau viaţa amărâtă, că avusese curajul să desfidă mâna părinţilor, şi că, în sfârşit, într-o bună dimineaţă pornise la Bucu­reşti, oraşul visat al tuturor ado­lescenţilor idealişti care uită pe profesori pentru muze. Mi-a făcui prieten, pentru că fu uşor să ne împrietenim. Eu ii admirai câteva caricaturi şi tablouri în ulei; el îmi ceti ver­surile. Vorbirăm apoi de viitor, despre viaţa boemilor lui Mu­rger, şi ne păru la amândoi rău, în ziua aceia că nu avurăm parale să bem ceva”. Iată în câteva trăsături cum vi­sătorul Tradem ni-l descrie pe Jiquidi: Trebue să mai adaug că artistul cânta din vioară, nu cunoştea mu­zica, însă avea o perfectă ureche muzicală. Ştia multe opere pe dinafară — mai ales pe Verdi — intimii spu­neau că în orele de visare cânta admirabil din chitara. Lucrările sale sunt împrăştiate pretutindeni. Ca şi Eminescu, el schiţa, şi în ur­mă puţin îi păsa de opera sa, care de multe’ori era popularizate de prieteni. Citez, ca lucrare capitală, tabloul 100 tipuri din România, re­produsă numai într’o mie de exem­plare într’un atelier litografic din Paris. Apoi o serie de tipuri poli­tice şi literare apărute în revistele de altădată Viaţa, Revista Nouă, Revista Literară şi altele. Parte le găsim păstrate prin ca­sele particulare şi foarte puţine în pinacotecile Statului­­ Jiquidi, pe lângă genul de cari­catură, lucra şi în ulei, dându-ne tablouri de o valoare artistică su­perioară. Insă genul pe care l-a cultivat mai mult, a fost caricatu­ra. Precum în străinătate operile lui Balzac, a lui G. Sand, Daudet şi V. Hugo, au fost însoţite de schiţe sociale datorite marilor cari­caturişti francezi. Tot aşa şi Jiqui­di a ilustrat paginile unor scriitori ca Vlahuţă, Urechie, Haşdeu şi al­ţii, contribuind mai mult la cultu­ra frumosului prin artă adevărată. Desigur că dacă vreodată se va scrie istoricul acestui gen de pic­tură în ţara noastră, Jiquidi va o­­cupa un loc de cinste, căci opera sa în întregime este opera unui ar­tist, care s’a condus după firul de observaţie şi tot ce s’a clă­dit prin observaţii, va rămânea neclintit sub cupola secolilor trecători.­ ­XOX­ Testre!e franeze îs vin începând de la toamnă, toate teatrele fanceze exceptând Come­dia, din cauza cheltuelilor din ce în ce mai mari de montare îşi vor mări preţurile de intrare. Din Berlin se anunţă el Pis­­cator, fostul director al teatrului cu acelaş nume, în urma filimen­tului întreprinderii sale, a încer­cat să se sinucidă. Știrea trebue primită cu toată rezerva. mm m­a urite m rre­ ­xox«~ liKBrnarfi* rfB sm­prtferB rsmrasf--------­ Noutifice Zilei înfrângeri culturale Pomeneam odată de lipsa pro­pagandei noastre. Revista „Gân­direa” aduce un amănunt dure­ros. Marele congres de artă popu­lară care se va tine la toamnă în Cehoslovacia fusese întâi sortit sa aibă loc în România. Dar România cu interesanta ei artă populară a refuzat, să­­găz­duiască aspeţii — şi a ocolit încă o ocazie de a pune în valoare ca­lităţi româneşti. Iată, de ce s’a recurs la ospitali­tatea unui popor mai tânăr şi mai sărac, dar unde stăpânitorii au mai multă înţelegere şi solicitudi­ne pentru arta şi cultură. Fapte istorice Ziarele aduc o ştire impresio­nant de tristă pentru bogata noas­tră ţară. Ţărani morţi de foame în mult iubitele provincii realipite cu a­­tâtea jertfe. Nu vom zice că a­­ceşti ţărani ar fi putut trăi subt jug străin. Ne dăm bine seama că sărăcie şi mizerie vor dăinui cât lumea — totuşi o societate pentru protecţia ţăranilor flămânzi ar trebui să complecteze rostul ocro­tirilor sociale. Ştirea cu ţăranii morţi de foa­me, merită să fie cenzurată, fiind mai semnificativă decât orice atac de presă. Mizeria cea aprigă tre­buia ascunsă de un excedent bu­getar. Universitatea de la Văleni Astăzi se redeschid cursurile Universităţii de la Vălenii de Munte cu o fictivitate de un sfert de veac. Amintim încă odată că această rodnică activitate nu a fost nici pe departe ajutată cât alte instituţii de stat mult mai puţin folositoare. Aurel firesu închinăm rândurile acestea do­rinţei de a da îmbărbătare şi tă­rie în răstimpul de vreme pe care îl numim viaţă­­ pentru tânărul pictor bolnav atât de greu, singur în suferinţe, în munţii Moldovei. Fără ajutoare din partea minis­terului, cu o expoziţie impresio­nant de frumoasă închisă de cu­rând dar pe care artistul bolnav nu a putut să o vadă, cu aproape toate tablourile vândute, nu însă şi încasate, Aurel Băeşu e o lumi­nă pâlpâitoare pe o prispă de casă ţărănească, pândind zilele senine ale verei pentru a prelungi pute­rea de muncă. Dar pentru încor­darea puterilor sufleteşti cu care omul se razboeşte împotriva apri­gei boli, să ştie tânărul pictor bol­nav, că are "dreptul să nădăjdu­­iască vremi mai fericite, fiindcă în trupul chinuit pâlpâeşte şi lu­­mina sinceră a artei. Donaţie Brăilei Dărnicia naţională a d-nei şi d-lui Simu, a înzestrat şi oraşul Brăila cu o frumoasă colecţie de artă care poate forma începutul unui muzeu. E semnificativă scri­soarea d-lui Simu către primarul oraşului Brăila.­­ „Recurg la binevoitorul de con­curs pentru ca aceste 30­0 de lu­crări să fie expuse în sălile p­ri­­măriei până când se va putea în­tocmai ceva mai apropiat cu ca­racter de muzeu al oraşului”. Ce dureroasă palmă pentru ne­simţirea tuturor presoanelor cu vază culturală, smerita rugăciune ca să se expue operilor de artă pentru ca publicul să poată real­mente folosi. ■­ I­­n Bucureşti muzeul etnografic e neisprăvit.Rinacoteca e închisă, muzeul arheologic a început să fie dărâmat. Actorul La congresul societăţii universale a teatrului Max Reinhardt a citit următoarea comunicare asupra ac­torului. Vreau să vă vorbesc despre actor. Când vorbeşti despre teatru şi de­sigur că acest lucru aşteptaţi de pe omul de teatru care sunt, tre­bue să plasez actorul în prima şi ultima linie, căci lui şi numai lui li aparţine teatrul. Spunând a­­ceasta nu am în vedere numai ac­torii profesionişti, mă gândesc în primul rând la actorul ca poet, creator.­­ ~ Toţi marii autori dramatici au fost şi sunt actori înăscuţi, cari au exersat această meserie cu mai mult sau mai puţin succes.­­ Mă gândesc la actor atât ca director, regizor, muzicant, arhi­tect, pictor şi, desigur că nu în ultima linie la actorul spectator. Căci talentul dramatic al pictoru­lui este aproape tot atât de decisiv ca cel al actorului. Spectatorul trebue să poace de asemenea pentru a face să nască adevăratul teatru, această artă rară, cea mai puternică, cea mai directă şi care reuneşte toate cele­lalte arte. In orice suflet uman exista, conştient, sau inconştient, dorinţa de transformare. Purtăm toţi în noi posibilităţile tuturor pasiunio­r, tuturor desti­nelor tutror formelor de viaţă. Ni­­mic omenesc nu ne e strein. Dacă de Max Reinhardt n’ar fi aşa n’am putea nici în viaţă nici în artă să înţelegem pe alţii, ereditatea însă, educaţia, experienţele individuale nu fecun­dează decât o slabă parte din miile de germeni care sunt în noi. Cel care dispar încetul cu încetul şi sfârşesc prin a muri. Viaţa burgheză e strict limitată şi săracă în materie emotivă. Fiinţa normală nu resimte în general de­cât o singură dată în viaţă, exta­zul amorului, o singură data bucu­rie debordantă a libertăţii, îngroapă o singură dată, cu o profundă durere, o fiinţă scumpă şi în sfârşit moare o singură dată. Este prea puţin pentru facultă­ţile noastre ale amorului, orei, feri­­cirii şi suferinţei. Exersăm în fie­­care zi muşchii şi membrele noas­tre să se fortifice şi să nu se atro­­fieze. Organele noastre spirituale însă rămân neocupate, fără antre­nament şi posed prin urmare cu timpul formalităţile lor. Şi totuş de funcţionarea intactă a aces­tor organe, depinde nu numai să­nătatea noastră spirituală şi mo­rală ci şi cea a corpului nostru.. Simţim, fără cel mai mic dubiu, că o izbucnire de râs ne uşurează. Noi avem o absolută nevoe de a simţi emoţii şi a le exprima. Desigur că educaţia noastră lu­­­crează în sens contrariu. Primul său comandament e ast­fel conceput. Falsifică ceea ce se petrece în tine”. Nimic să nu se vadă din agitaţia omului, din foa­mea sau setea sa, să-şi ascundă ori­­ce bucurie, orice durere să com­­puie tot ce e primitiv. Numai acesta este cauza plicti­selii în viaţă.­­ Pasiuni, sentimente, emoţii nu mai au curs în viaţa noastră. Am convenit să le înlocuim printr-o serie de­­expresii formaliste de o valoare în general cunoscută şi acceptată şi care face parte din echipamentul social. Avem vre­o câteva duzini de formule locale pe care le aplicăm în toate ocaziile. Avem înfăţişări fabricate pentru a exprima simpatia, plăcerea şi grâsul stereotip al politeţei. In­­tebăm pe cunoscuţi ce mai fac, fără să aşteptăm rsăpunsul, în orice caz fără un real interes. Numai în armana Max Reinhardt

Next