Rampa, iulie 1929 (Anul 14, nr. 3430-3455)

1929-07-01 / nr. 3430

i Siamanut Boloaeză, iar tata era Rus. Pânăă la şase ani, mi-am petrecut viața pe câmpiile vaste ale Podoliei, între mama, care era licenţiată în litere şi o mare amatoare de muzică şi tata care pe lângă îndeletnicirile lui agrare, era şi avocat. La vârsta de opt ani, familia a hotărît, ca în toate cazurile similare, să încep a învăţa pianul, deşi nu aveam o aplicaţie deosebită pentru acest instrument. La şaisprezece ani, am plecat cu mama la Nicolaev, cel mai apropiat oraş care avea un liceu şi am urmat acolo la liceul «împărăteasa Maria». Aci mi-am terminat liceul, alegând ca specialitate matematicile, pentru cari aveam o deosebită aplicaţie. Am plecat apoi la Petersburg tot cu mama pentru a-mi continua studiile şi am intrat la Universitatea Bestujev, o universitate, care era rezervată exclusiv pentru femei. Era o universitate cum nu ştiu să mai existe azi o alta în Europa. O să vă pară ciudat, dacă vă voi spune că mi-am ales drept specialitate matematicile şi astronomia. De talent muzical nici nu era vorba pe atunci. Mai degrabă, aveam aplicaţii pentru pictură, ceea ce m-a şi determinat dealtfel să stau multă vreme la îndoială, dacă să urmez pictura, sau matematicile. In cele din urmă, după insistentele mamei, am hotărît să intru la facultatea de matematici. După primul semestru, a intervenit însă un fapt care a fost poate hotărîtor pentru cariera mea. Intr’adevăr murind în acel an Tolstoi, au isbucnit mari mişcări revoluţionare în Rusia, la cari studenţimea a luat parte activă. Guvernul a hotărît atunci închiderea tuturor universităţilor pe patru ani, pentru a-i pedepsi pe studenţi, împiedicându-i de a-şi termina studiile. Dacă n’ar fi intervenit acest fapt, poate ca azi nu eram aci,şi.nu repetam rolul lui Octavio din «Cavalerul Rozelor», ci lucram în cine ştie ce Observator astronomic, într’un colţ al Rusiei, la calculele cele mai dificile. S'a întâmplat însă altfel. Părinţii au hotărît să-mi continui totuşi studiile universitare trimițându-mă la Geneva, unde am urmat cursurile de filologie modernă. După șase luni, posedam diploma de profesoară de limba franceză. In acelaș timp, nu neglijam însă muzica. îmi descoperisem oarecare glas, încă din Rusia, în ultimii ani de liceu. De un talent deosebit nici nu era vorba. Cântam ca oricare copil mai dotat la serbările de fine de an, dar adevăratele succese nu le obţineam la aceste audiţii, decât ca... pianistă. La Nicolaev, lai Petersburg şi în cele din urmă la Geneva, mi-am continuat studiile vocale, realizând serioase progrese. Astfel încât la Geneva, am putut intra la cursurile profesorului Ketten, un excelent pedagog în materie vocală. El m-a pregătit pentru concursul de la Conservatorul din Paris şi m-a îndemnat să nu renunţ la o carieră pe care el o prezicea strălucită. Am reuşit să-i conving pe părinţii mei, prin nenumărate scrisori că trebue să plec la Paris pentru a urma la Sorbona, matematicile sau filologia, şi în cele din urmă, am primit consimţământul lor. Iată-mă, deci într’o seară, singură, descinzând într’o gară a Parisului, pentru a mă pierde apoi în vâltoarea metropolei lumii. Aveam o recomandaţie către o familie care întreţinea o pen Paris. Erau nişte cunoscuţi ai unei guvernante şi am găsit într’adevăr aci, un cămin care deşi departe de patrie şi de părinţi, m’a făcut adeseori să uit că mă aflu printre străini. E drept că la început mă simţeam pierdută în imensul oraş, însă deoarece aveam un ideal — arta — am început a mă obişnui cu gândul că sunt liberă, absolut liberă şi că purtam răspunderea faptelor mele. Spuneam că venisem la Paris, sub pretextul de a urma cursurile la Sorbona. Părinţii mei, nu voiau să audă de muzică aleasă ca profesie şi îndeosebi mama, îmi spunea : — Arta e o carieră primejdioasă pentru o femee ! Dacă pierzi glasul, poţi rămâne pe drumuri. In schimb, orice altă profesiune, îţi dă putinţa oricând şi oriunde să-ţi câştigi existenţa. Iar eu mă gândeam că diploma de profesoară pe care o obţinusem la Geneva, era o suficientă garanţie pentru mai târ . ...................... . Gabriel Faure, directorul Conservatorului, mă remarcase la clasa de cânt şi mă chema adeseori, la el în biurou, unde acest admirabil bătrân m’a învăţat cum să interpretez liedurile sale : L’arpege, Le Soir, etc. Când am terminat Conservatorul, Faure mi-a oferit un volum cuprinzând toate melodiile sale. înainte de a pleca în Podolia, pentru vacanță, am semnat un angajament la Grand-Opera, pentru a cânta pe «Amneris» din «Aida» și Gertrud din «Hamlet». Aflând să semnasem acest angajament, Gabriel Faure a intervenit opinând că mi-aş putea strica glasul din cauza muncei încordate pe care o necesita activitatea la Grand-Opera şi mi-a preschimbat angajamentul pentru Opéra Comique. In iunie, adică scurtă vreme înainte de isbucnirea răsboiului, mă înapoiam spre Rusia, ducând cu mine, un angajament de care eram mândră și două partituri : «Werther» și «Carmen», pe cari trebuia să te pregătesc pentru viitoarea stagiune. Abea trecusem Germania, când a isbucnit rasboiul. Era un nou moment hotărîtor în viața mea. Am primit câteva telegrame de la Paris, prin care mi se punea în vedere că dacă nu voi veni la şi eu. Oraşul Nicolaev, era ocupat când de bolşevici, când de armatele albe, şi pustiit de bandele lui Grigoriev, Mahno şi alii căpitani, iar în cele din urmă, a fost ocupat de Nemţi. Situaţia devenise insuportabilă. Intr’o zi, am împachetat într’un cufăr ce am găsit mai la îndemână şi am plecat odată cu armatele albe spre Odessa. Aci, am reuşit să ne îmbarcăm cu massele refugiaţilor pe vaporul «Bacu», care pornea spre Constantinopol. Soţul meu, trebuia să încaseze de la Banca Naţională din Odessa, sumele ce se cuveneau tuturor funcţionarilor Statului, de pe vapor. In timp ce el se afla în oraş, bolşevicii, începură a invada oraşul. Nu mai era timp de pierdut, vaporul a pornit în grabă, pentru a nu fi oprit de armatele roşii. Eram desperată. Mă aflam singură, cu un cufăr şi fără niciun sprijin, pe un vapor cu oameni, pe cari nu-i cunoşteam şi pe cari suferinţele îi făcuseră sălbateci. Călătoria până la Constantinopole, am făcut-o fără să-mi dau seama unde mă aflu şi dacă mai trăesc încă. Eram prada celei mai crunte desnădejdi. Ce se întâmplase cu sosul meu ? Desigur mă gândeam eu, el fusese prins de bolșevici și ucis. Intr’adevăr, timp de trei săptămâni, n’am auzit nimic de dânsul. In realitate însă, el se îmbarcase pe un vaporaș care l’a dus până la Sevastopol, unde a aflat prin telegrafia fără fir, că vaporul «Bacu» sosise la Constantinopol. Câteva zile mai târziu, debarca şi el în Bosfor. Ne-am căutat multă vreme reciproc, fiindcă nimeni nu mă cunoştea şi nu cunoşteam pe nimeni, mai ales pentru că nu aveam un domiciliu stabil. Eu fusesem repartizată la secţiunea frankceză, care îngrijea de refugiaţii ruşi, şi locuiam pe insula Halki, într’o cameră, împreună cu alte zece persoane. In loc de pat, drept culcuş, îmi servea un sac de paie, iar mâncare ni se dădea conserve din coloniile franceze, adică : carne de bivol sau de maimuţă, împreună cu mine, locuia generalul rus Neiman cu familia sa, şi generalul Feodorof, cu vărul său, colonelul Feodoroff. Pe aceasta insulă, am locuit trei luni, până când, prin intermediul consulului polonez, soţul meu, a găsit un post de inginer la şantierul naval turc din Galata. Atunci am putut reveni şi eu la Constantinopol şi am început a trăi o viaţă omenească. Dădeam lecţii de canto, iar când mijloacele băneşti nu ne erau suficiente, vindeam câte ceva din lucrurile pe cari le salvasem din patrie. Intr’o zi, au venit la Constantinopole, doi impresari italieni, abili negustori, cari exploatând mizeria refugiaţilor ruşi, au înfiinţat un ansamblu de operă cu elemente recrutate dintre refugiaţii ruşi. Deasemenea, aduseră din Italia câteva elemente, printre cari, câţiva buni cântăreţi ca : Denera, Celani, Balaban, şi alţii. In ansamblul acesta am debutat mai întâi în rolul Magdalenei din «Rigoleto» şi am cântat apoi în «Carmen», «Demonul» de Rubinstein şi «Eugen Oneghin» de Tchaiovski. Câteodată, dădeam şi concerte. La Constantinopole, am rămas două ani şi jumătate. Intre timp, mă despărţisem de soţul meu şi am hotărît să plec în Polonia unde înădăjduiam,săi găsesc condiţiuni mai bune de trai. In drum, m’am oprit la Bucureşti, unde am ajuns în Decembrie 1922. Spre marea mea surprindere, am regăsit aci câteva cunoştinţe, pe cari le făcusem încă la Paris, cari pe atunci îşi urmau studiile în Franţa. Aceste cunoştinţe au stăruit ca să rămân la Bucureşti şi tot ele au intervenit pe lângă d-nii Georgescu şi Buzescu, cari aveau pe atunci conducerea Operei, pentru a mi se oferi un debut. Am făcut mai întâi o audiţie la Operă, cântând rolul Carmen şi Werther iar la 2 ianuarie 1923, am debutat în Carmen. După debut, mi s’a oferit să rămân la Bucureşti, pentru a cânta deocamdată numai în «spectacole». In toamna anului 1925 am semnat contractul cu Opera Română. Trei luni mai târziu, cântam rolul lui Siebel în româneşte, pentru a dovedi direcţiei că pot învăţa rolurile şi în această limbă. De atunci, după cum ştiţi, în fiecare an, mi s’a oferit să reînoesc angajamentul şi cred că şi în viitoarea stagiune, voi cânta tot la Bucureşti. Dealtfel, mi s’a propus acum câtva timp, un strălucit angajament la Posen, în Polonia. Este un teatru de operă, care-ţi deschide calea spre Varşovia şi după cum se ştie, calea de la Varşovia la Berlin, nu e lungă.Cu toate aceste perspective strălucite, am rămas totuşi la Bucureşti. Vă mărturisesc că alegerea n’a fost uşoară. Timp de două luni, am ezitat între realitatea de la Bucureşti şi perspectivele de la Posen. Chinurile alegerii, au fost atât de mari, încât, în câteva săptămâni, am slăbit cu două ligi. Apropos de slăbit ! Este una dintre grijile mele, îmi impun o disciplină foarte severă anutriţiei, pentru a evita îngrăşarrea care nu e deloc estetica pentru scenă. Departe de mine orice vanitate feminină. Dacă adeseori, vin acasă seara flămândă şi totuşi nu mănânc nimic, sau aproape nimic, dacă nu beau, dacă nu dorm, şi dacă în fiecare zi fac exerciţiile mele de gimnastică, credeţi-mă că n’o fac pentru mine, ci pentru artă şi numai pentru artă. _ ? Pentru mine nu există rol preferat. Repertoriul meu cuprinde toate rolurile pe cari le poate cânta o soprană şi iubesc întotdeauna acel rol, pe care-l cânt. S’ar putea crede, cum se şi întâmplă că prefer rolul Carmencitei. Nu este exact. Această părere trebue atribuită faptului că rolul Carmencitei este vocalmente cel mai uşor din toate pe cari le cânt. Mult mai greu este rolul lui Amneris care mie personal, ca artistă, îmi dă mult mai mare satisfacţie de câte ori sunt conştientă că l’am cântat bine. Cum îmi creez rolurile? Mă preocupă întotdeauna mai ales partea muzicală pe care o pregătesc în mod temeinic. Cât despre jocul de scenă, identificându-mă cu personajul pe care-l întrupez. Mă străduesc însă ca jocul meu să fie cât mai natural şi tocmai de aceea, îl las pe seama improvizaţiei care este o bună inspiratoare. In schimb, mă preocupă, pe lângă partea muzicală, mai ales textul. Nu trebue să uitaţi că în toată cariera mea, am cântat în limbi străine, şi am trebuit să lupt totdeauna cu dificultăţile necunoaşterii acelor limbi. Cred însă că aceste greutăţi nu se observă niciodată în realizările mele artistice. Este o taină pe care m’am străduit întotdeauna să n’o descopăr: aceea de a nu trăda publicului nimic din lupta artistului în desfăşurarea procesului de creare a operei de artă. Toate acestea, nu au însă nimic a face cu emoţia. Emoţia, care este şi ea una dintre tainele sfinte ale creaţiunei artistice. Cred că acela care nu se emoţionează înainte de a păşi treptele scenei, nu este un adevărat artist. Acesta fiind un sentiment pe care numai arta noastră îl poate provoca. Da ! Sunt emoţionată de câte ori păşesc pe scenă. Acest sentiment specific al artiştilor, îl îmbin cu acela al celei mai curate credinţe religioase. Nu plec niciodată de-acasă înainte de a-mi săruta icoana şi nu intru în scenă, înainte de a mă fi închinat. Este o credinţă, care până acuma, întotdeauna, mi-a servit bine. Tainele technicei vocale nu pot fi concentrate în câteva percepte lapidare pe cari să le putem impune ca un catechism tinerilor elevi. Mai mult decât oricare altă artă, arta vocală trebue învățată prin practică intensă. Sfătuesc pe oricine se crede chemat a servi artei, să urmeze de la început studii temeinice fiindcă impostaţia proastă a vocei, strică glasul pentru totdeauna. Deasemenea, sfătuesc pe oricare începător să nu cânte din piept ,ci pe cât se poate din mediu. Dar ce se poate spune în câteva cuvinte, în cadrul unei convorbiri despre arta vocală ?' 1j Respiraţia îngrijită, experienţa de scenă, iată esenţialul. Intenţii pentru viitor ? Stau la dispoziţia direcţiei pentru tot ce-mi va da să cânt în viitoarea stagiune. Deocamdată mi s’a încredinţat o misiune foarte plăcută dar şi plină de răspundere : îl voi crea pe Octavian din «Cavalerul rozelor» de Richard Strauss. Este un rol admirabil pe care cele mai mari artiste din Apus l-au considerat ca o piatră de încercare în cariera lor. La rândul meu, îl consider un eveniment de seamă în activitatea mea artistică. Nădăjduesc să mă pot retrage pentru o lună undeva, departe, pentru a studia în tihnă acest rol și pentru a mă identifica cu personagiul lui Richard Strauss. Apoi, în Octombrie, va fi marea încercare. Vă dau deci întâlnire pentru premiera «Cavalerului Rozelor», la toamnă* LIVIU ARTENIE ' Cdona narlo Sneima despre ea şi despre alpi (Continuare din pagina la Totuşi, nu m’am putut hotărî atât de repede să fac altfel decât era voinţa părinţilor mei. M’am dus mai întâi la Conservator şi m’am înscris la concurs. îmi aduc aminte ca azi de emoţia care m’a cuprins numai la gândul dificultăţii acestui examen sever. In comisie, erau maeștri celebri ca : Gabriel Fauré, André Messager, d-na Grandjean, Hettiche, Melchisedee, etc. La concurs se prezentară 216 femei, din cari au fost admise 43. După al doilea examen, au fost acceptate 14 candidate, printre cari eu eram clasificată a patra. Profesorul Hettiche, m-a ales pentru clasa lui. Văzând că am fost primită la Conservator, am renunţat definitiv la gândul de a mă mai înscrie la Sorbona. După multe ezitări, am scris o scrisoare în care am adunat cele mai puternice argumente şi cele mai tandre cuvinte, pe care am trimis-o părinţilor, explicându-le că nu puteam rezista dorinţei de a-mi consacra activitatea artei şi că mă înscrisesem la Conservator, unde am fost admisă cu succes. Câteva zile mai târziu, primiam consimţământul părinţilor pentru acest fapt. La Conservator, disciplina şi munca erau foarte severe. Aveam de colegi câţiva artişti cari azi sunt celebri, între cari Friant, Edmond Rambaud, Michel Delinski şi o româncă, d-ra Bălănescu. La Conservator, am avut de câteva ori prilejul să cânt la producţiile organizate de această instituţiune şi am cântat la unul din concursurile publice, , . .. . v timp, pentru a mă prezenta la chiar sub conducerea lui Vin- repetiţii, contractul va fi rezident d’Indy In cadrul acestor producţii şi concursuri, am apărut în rolul „Carmencitei” din opera lui Bizet, iar la terminarea Conservatorului, am apărut în „Carmen”, şi am cântat aria : «J’ai perdu mon Euridique» din opera «Orfeu» de Glück. Acestea se petreceau în anul 1914, când am părăsit Conservatorul cu trei premii pentru cânt, operă, şi operă comică, Kat. Or, cum aş fi putut reveni la Paris, când în Europa isbucnise marele măcel? Nu vă pot spune ce nostalgie nesfârșită m’a cuprins, când ultima telegramă, m’a vestit că contractul e reziliat. O lume întreagă, pe care mi-o închipuisem cu trudă și sacrificii, se prăbuşea într’o singură clipă în fata mea. Eram iar o fată cuminte de moşier, locuiam cu mama la Nicolaev şi nu aveam în faţa mea, altă perspectivă, decât aceia de a mă mărita. Şi aşa s’a întâmplat. M’am măritat cu un inginer naval, care era directorul şantierelor militare dela Nicolaev. Era o căsătorie ca o mie altele. Am avut un copil, şi un an, viaţa s’a desfăşurat, aşa cum se desfăşoară în orice familie de burghezi. Intr’o zi, copilul s’a îmbolnăvit. Şi a murit după scurtă vreme. Cine poate descrie durerea unei mame ? Trei luni de zile, nu m’am putut împăca, cu gândul că pierdusem ce aveam mai drag pe lume şi m’am îmbolnăvit la rândul meu grav. Mi-am căutat un ideal nou. Am început să dau lecţii de canto, din distracţie, şi am înfiinţat o şcoală de muzică. In scurtă vreme, şcoala mea a luat un avânt extraordinar şi aveam 32 de elevi, ceea ce era extrem de mult pentru un oraş ca Nicolaev. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. IA febucnit revoluţia şi între primele ei victime, acăzut şi tata, care a fost omorît la moşie de către ţărani. Un an mai târziu, a murit şi mama. In felul acesta, nu am scop doliul trei ani de zile. Viaţa în timpul revoluţiei, era un adevărat iad. Soţul meu fiind inginer militar, era expus celor mai grozave primejdii şi alături de el, sufeream Domnului Locotenent. Sunt la carceră de azi de dimineaţă. Cum am venit, am intrat aici. E un coridor întins şi plin de întuneric, în subsolul cazărmii. Becurile ard toată ziua ca nişte candele, şi tocmai în fund o fereastră pătrată şi zăbrelită, prin care nu se văd decât picioarele celor cari trec, păzește contactul cu natura. Un om la carceră e un om scos din natură. Uite, eu ! Stau aici, închis într’un dulap în care nu-mi văd nici mâinile. E o lume foarte deosebită în preajma mea, întâi santinela care păzește dulapul. — Hei, domnule soldat, adu-mi un pahar cu apă !... Domnul soldat mârâe şi stă nemişcat mai departe. La doi Paşi de dulapul meu e alt dulap. Un dulap în care bat două inimi. De acolo îmi vin, în răstimpuri, la urechi gemete ciudate şi adânci “ v. de ROMULUS DIANU — Ooooch... întreb ceva tare și nu răspunde nimeni. — De când eşti închis, mă băiatule ?... Nimic. Doarme în picioare de două zile. Abia acum mă desmeticesc. Am început să văd. Printre scânduri mişună Păduchi instalaţi pe spinare. Deasupra am un păiajen negru ca o boabă de cafea. De neînchipuit ce îndrăsneţe devin aceste jivine, aici în împărăţia lor. Am văzut cu ce nepăsare şi cutezanţă se dau viermii şi muştele la morţi, dar n’aş fi lămurit că un om viu e atât de al lor. E un miros acru şi pătrunzător în celulă. După Primele zece minute, tot schimbând corpul pe greutatea celuilalt picior, gâfâi în aerul acela ca un câine sub o tufă de llac, vara. Nu se poate să nu te revolţi, oricât de amuzant ai fi. Dar ce revoltă poate fi aceea într’un dulap ’ ! Cel mult Poţi să cânţi în guramare un tango — ceeace şi fac !.. Cânt şi fluer de un ceas. Intrarea mea aici s’a făcut cu tot fastul cuvenit. Un sergent m’a descins, mi-a scos baioneta de la brâu, mi-a desfăcut moletierele, mi-a luat gulerul și șnurul dela bocanci, ca nu cumva să mă spânzur în timpul pedepsii. La început am râs de asta. Cum s’ar putea să mă spânzur pentru atâta lucru ?mpotrivă, mi se părea hazliu și frumos să stau la carceră. Nu sunt nici un om trist, nici un scriitor elegiac. N’am scăpat în prima generaţie de la brazdă cu un oftat în mine pe care să-l distribui la orice împrejurări. Dar schimbând piciorul, suportându-mi greutatea în închisoarea aceea am văzut că sinuciderea prin strangulare este cea mai apropiată idee ce se prezintă pedepsitului şi m’am bucurat de halul meu vestimentar. Totdeauna găsesc ceva de care să mă bucur. Pantalonii stau gata să-mi cadă. Păduchii au pătruns în bocanci. Îi văd umblând pe uşa din faţa mea, şi mi se pare că-i simt pe mine. Pe coridorul acesta nu circulă prea mulţi soldaţi. Vin însă unii pentru anume nevoinţi intime : sa-şi coasă un nasture, să-şi bărbierească anumite părţi sensibile, să-şi tae bătăturile, să-şi ungă picioarele cu seu înaintea plecării în marş... Când priveam, tocmai atent la toaleta unui soldat, mă vizitează un elev sergent, bun camarad de la instrucţie. Santinela îmi face graţia de a deschide puţin dulapul meu, să-mi pot îmbrăţişa colegul. Dintr-o pungă acesta îmi scoate foarsecuri şi ţigări. Eu rămân in uşa dulapului, mereu ţinându-mi pantalonii, şi cu un surâs de jenă sinceră : — Scuză-ma că nu te pot primi la mine. E un deranj atât de mare !... După un minut ne despărţim cordial cu promisiunea lui că-mi va trimite o sticlă cu apă. Tare-i bună apa... Apa rece... După a cincea oră de stat în picioare aştept să se întâmple ceva deosebit. Nu mă chinuește oboseala, cât plictiseala aceea grozavă. Pe zidul dinpotrivă pe care-1 privesc deatâta vreme printr’o gaură rotundă și cât mărul, obsesia mea a început să deosebească hărți și siluete' — Uite Britania, uite pe Bratianu, mai încolo disting un bărbat cu privirile la pământ, în celebrul tablou YAngelus. Parcurg o idee şi evoluţia ei, mă uit la ceas, n’a trecut nici o secundă. Mi-a venit în gând că m’aş putea juca numărând nişte bani. încep : întâi câte unul, apoi câte doi. Adun 6 cu 7, 8 cu 5, 9 cu 4 — invariabil 13. Dar şi asta are un sfârşit. In faţa mea picură un robinet. Am observat de mult: o picătură la douăzeci de secunde. După cinci ore de şedere, controlez, cu ceasornicul: e la fel, neschimbat robinetul. Numai la fereastra cu gratii, s-au oprit două picioare de femee. Le văd până aproape de genunchi. Femeea aşteaptă, probabil, un frate recrut, şi se plictiseşte şi ea. Nebănuind că e observată, se mişcă fără nici o eleganţă. E ora 12 de amiază. Stau închis aici de şase ore. S’au schimbat două rânduri de santinele şi am fost „dat în Primire’’ de două ori. Asta m’a delectat oarecum. Dar fericirea mea trebuia să înceteze. După întoarcrea trupe(Continuare în pag. IV-d) Jurnal de arme! fl AMPA Ciclul wagnerian la Paris . Impresiile unui wagnerian de la 1882 Reprezentarea integrală în limba germană a considerabilei cape d’opere a lui Wagner : Ciclul Nibelungilor e totdeauna un eveniment. Se știe că aceste spectacole cari au loc la Paris la teatrul des Champs Elysées sunt interpretate de ansamblul de la Bayreuth. Eduard Dujardin, într’un articol din Les Nouvelles Litteraires, ‘relevă faptul că aceste spectacole prezintă un interes deosebit întru cât se poate controla evoluţia tradiţiei wagneriene de o jumătate de secol. E inutil să mai amintim că perfecta tradiţie wagneriană nu se mai păstrează azi decât la Bayreuth şi la Munich. Ciclul Nibelungilor n’a fost creat la Bayreuth ci abia mai târziu a fost reluat la teatrul de acolo. E inutil de adăugat că execuţia orchestrală era un maximum de perfecţie. Dar ceaace îl interesa Pe Wagner era interpretarea cântăreţilor. Din cântăreţi de operă, Wagner vroia să facă discuri lirici... O altă problemă era jocul actorilor cari erau obişnuiţi să fie veşnic cu faţa la public. Marele compozitor la interzicea să coboare în primul plan. In ce priveşte decorurile şi costumele, Wagner aprecia decorurile şi costumele gen teatrul Chatelet. Ţinea cu orice Preţ ca orice indicaţie de decor să fie realizată materialmente. In tetralogie Wagner a mai avut nefericita ideia de a aduce mereu în scenă animale, unele adevărate, iar altele de carton. Fricka intra în scenă într’un cărucior tras de nişte berbeci automaţi iar Brunhilde apărea ţinând de căpăstru un cal veritabil. Apariţia acestor animale avea ca efect să distreze publicul. A trecut o jumătate de veac, şi o trupă germană vine să joace la Paris ciclul Nibelungilor. De la început a fost o decepţie. Operele au fost cântate în nişte decoruri împrumtate dintr’un teatru al unui mic orăşel din Germania. Efectele de lumină au fost ridicul de insuficiente. Costumele de asemeni, spune criticul francez, au fost ridicule. Totuşi criticul recunoaşte că interpretarea, dicţiunea lirică e infinit superioară celei de pe vremuri. Richard Wagner Florian Geyer“ la festivităţile din Heidelberg Drama lui Gerhart Hauptmann „Florian Geyer” va fi reprezentată la Festivităţile din Heidelberg cu Hans Albers în rolul titular. însuşi autorul l-a propus pe Albers pentru acest rol.