Rampa, septembrie 1929 (Anul 14, nr. 3483-3508)

1929-09-15 / nr. 3495

AMIL XTV, No. 3495 REDACTIA ADMINISTRAȚIA Sl ATELIERELE ORARCE STRADA SĂRINDAR. * * ■ fc • * O N M*/M V. # ."S* ®1B I \7 PAGINI «S DUMINICA 1f SEPTEMB. 1929 M­AIjODSAflCA TEATRULUI nmm mm\ 11LUPII »I AMPh­ 8 »* ♦♦♦♦♦♦ ADRIAN MANIU SmFQTr.' O 11 y— Cu prilejul Congresului in­ternaţional al criticei drama­­tice şi muzicale, Germania va fi reprezentată, printre alţii, şi de către d-d Bernhard Diebold, criti­cul dramatic de la «Frank­furter Zeitung. Bernhard Diebold înseamnă mult mai mult pentru mişcarea dramatică modernă germană decât i-ar îngădui activitatea sa critică la un ziar de provin­­cie, chiar dacă ziarul e popu­lar şi foarte cetită gazeta «Frakfurter Zeitung». Diebold nu e un simplu critic de ocazie, nu e un obicinuit cronicar dra­­matic, care la curent cu dede­subturile mişcării teatrale din oraşul său se căzneşte să îm­pace interesul gazetei sale cu interesul întreprinderilor pe care e chemat să le concureze şi să le îndrume. Descinzând ca atitudine în linie directă de la Lessing, care se ştie că inaugurând în Ger­mania critica dramatică pro­priu zisă, a fost un reformator şi un creator de curent, Bern­­hard Diebold a fost în clipa când expresionismul german cucerise scena şi o parte din o­­pinia publică literară nu nu­mai reprezentantul critic al expresionismului dramatic, dar şi judecătorul lui cel mai se­rios, ştiind cu un remarcabil simţ critic să deosebească ele­mentele anarhice ale nouii şcoli literare de elementele cu ade­vărat trainice şi noui. de ION SAN GIORGIU Din activitatea sa critica, mi­litantă din primii ani de după răsboiu a istorit cartea sa te­­meinică şi o­riginală «Anarhia in dramă» care va rămâne cu siguranţă pentru istoricul lite­rar al scriitorului ca cea mai însemnată contribuţie critică pentru mişcarea dramatică din primele două decenii ale vea­cului nostru. Cartea lui Diebold e o lucra­re critică unică in felul ei. Ea e în acelaş timp un istoric al dramei germane contimporane — ale cărei rădăcini trebuesc căutate în comedia sociala a lui Wedekind şi în drama lui Strindberg — şi o critică foarte fină a defectelor pe care noua şcoală expresionistă le-a adus cu sine în drama germană şi datorită cărora în cele din urmă a sucombat. Ceea ce este insă extrem de interesant şi trebueşte neapă­rat reţinut­e faptul că pentru a doua oară în Germania critica dramatică militantă a putut im­pune o autoritate critică, de care va rămâne legată şi pen­­tru mai târziu literatura dra­matică germană contimporană. Rolul criticei dramatice a depă­şit astfel actualitatea şi a tre­cut, în cazul lui Diebold, in is­toria literară. E un ideal la care nu toţi diletanţii foiletonului dramatic au dreptul sa aspire şi pe care Diebold cu siguran­ţă că l-a atins. Bernhard Diebold Charlie Chaplin printre leproşi in insula Culion. — şase mii de bolnavi. — Un teatru, o tipografie şi un ziar.— Reprezentaţiile etnografica din Gallon. — Chaplin va juna pentru leproşi în carne şi oase .America îşi trimite leproşii săi în insula Culion, din arhipe­lagul Filipinelor. Acolo trăesc şase mii de bolnavi. Puţini din ei mai pot spera sa iasă vre­o dată din infernul in care-şi is­păşesc de vii păcate neştiute. Căci leacurile găsite de ştiin­ţă teribilei maladii nu pot salva decât o infimă parte a celor contaminaţi. Experienţele făcu­te d­in ultimul timp la Paris cu bolnavii la cari lettra nu s’a manifestat încă prin contuziuni au dat rezultate satisfăcătoare. Dar mai departe n’au pătruns luminile ştiinţei. Astfel că şi leproşii din insula Culion trăesc complect izolaţi de restul lumii. La intervale mari, de trei sau patru luni, se opreşte câte un vapor şi pe coasta insulei lor, aducându-le ziare, părţi şi ca­douri. Printre aceste, cadouri se găsesc regulat 25.000 metri de film, dar al companiilor cine­matografice din America. Fil­mul e una din cele mai iubite distracţii ale leproşilor. Ei îşi au, dealtfel, un teatru al lor şi o gazetă care apare săptămâ­nal, tipărită în propria lor ti­­pografie. Dar, cum am spus, culmea bucuriilor lor o consti­­tue sosirea vaporului cu filme. Reprezentaţiile cinematogra­fice iau caracterul unor adevă­rate festivităţi. Ele nu seamănă însă deloc cu reprezentaţiile europene. In insula Culion nu există sală specială,pentru ci­nema, astfel încât spectacolul are loc în aer liber. Cu mult înainte de apusul soarelui, mii de curioşi se aduc marele eveniment. Când se î ntu­­necă apar, în sfârşit, pe ecran primele imagini. Bărbaţii, fe­meile, copiii, şed acolo veseli şi fericiţi, ca şi cum n’ar fi bol­navi, şi urmăresc desfăşurarea magicei fâşii de ■ celuloid. Se proectează drame , comedii, jurnale, unul după altul, fără nici un criteriu. Reprezentaţiile durează ade­seori opt şi nouă ore, fără între­rupere, căci publicul din insula Culion nu se mulţumeşte numai să vadă într’o sngură seară tot ce le-a adus vaporul. Comediile cari îi plac în mod deosebit rulează de două şi chiar de trei ori în şir. Abia la răsăritul soarelui care face im­nă in piaţă, unde se va produce posibilă proeetărea, îl hotârăşte­ să închee şedinţa. Bolnavii se întorc atunci în pavilioanele lor şi se culcă. Favoritul leproşilor din Cu­lion este Charlie Chaplin. Ni­­căiri în lume comediile sale nu repurtează un succes atât de mare. In noaptea «premieră» ele rulează de opt şi zece ori. Dealtfel cea mai mare parte din filmele cari li se trimit sunt comedii cu Chariot. Vaporul «Grant», care face legătura între ei şi lume, le-a adus insă ultima oară o sur­priză naică. Bucuria celor şase mii de nenorociţi va fi nesfâr­şită. Căci Charlie Chaplin le promite, printr’o scrisoare au­tografă, că-i va vizita anul vii­tor în persoană. Şi va juca, scrie Chaplin, în came şi oase o comedie numai pentru ei. » Ziarele de peste Ocean acor­­dă frumosului proiect al lui Chariot o deosebită atenţiune. Revistele de specialitate dau ample amănunte asupra acestei reprezentaţii unice, pentru care alţi spectatori ar plăti orice sumă, dar care va fi numai pri­vilegiul leproşilor din Culion. Asistentul genialului Char­lie, Harry Bergmann, a şi fost însărcinat cu facerea pregăti­rilor necesare. Scena va fi con­struită la Hollywood cu toate decorurile, a căror machete le-a făcut însuşi Charlie. Ea va fi montată pe roate neutru ca bolnavii să nu ajute la aşeza­­­rea ei. A fost deasem­eni con­sultat un medic şi el va însoţi tot timpul expediţia Spectacolul va fi, binef­ite. Ies, o pantomimă. Chariot Din cuşca sufletului PONŢI ŞI POANTE Scena se petrece intre umorişti. To­tuşi, începutul ei -a cam, trist vara a trecut-, grădinile­­de spectacol se in­­chid una după alta, şî cu ele, se-kn- Chid surse preţioase de venituri pen­tru răvUrşii. Et. lucru­­ ciudat: odată, cu secarea acestor fântâni, de bancnote, seacă şi izvoarele spiritului. Unul după altul, revulata tentează o glumă, care cade insă, rece, şi lugubră... Unul din ei, în special, încearcă eşec după eşec. To­tuşi, nu se întristează, ceea ce face pe unul din confraţi să-l întrebe : — Dar tu cum crezi să poţi trece iarna? — Am nişte ponţi ai mei , răspunse Interpelatul. — Mai bine ai avea nişte poante ! conchise interpela­torul, sec. Tac astă,s’ă râs. . MODESTIE Haydn dirija odată la Londra o simfonie, şi publicul, curios ca­ pretu­tindeni, se îmbulzea din ce în ce mai, mult spre orchestră, ca să-l poată ve­dea mai deaproape pe maestru. Rezultatul acestei curiozități a pu­blicului fu că sala era complect goală până dincolo de mijloc. La un moment dat se produsese un zgomot asurzitor. Un candelabru căzuse in parter sfă­­râmându-se în­­mii de bucăți pe scau­nele pe cari nu se afla nimeni. Agitaţia în sală era la culme; toţi nu vorbeau decât de minunea prin care­­s’a salvat viaţa a numeroase per­soane. Haydn, care era foarte emoţionat, strânse mâna primului­ concertmai­­stru­ şi-i spuse surâzând:­­ — Muzica mea pare a fi înt­ de adevăr, bună la ceva­, astăzi, a­ salvat, cu si­guranţă, cel puţin treizeci de vieţi, omeneşti. PRETENŢIE . Un tânăr poet, şi dramaturg, care-şi dea regulat startul la Capşa,­ plictisit ,­de mizeria, ■■tovarăşe inevitabilă a artei şi­ talentului, s’a hotărit să dea şi el o lovitură, însurându-se cu o fată de familie bună şi, — mai ales, — bogală, ■Nu i-a fost greu să găsească o găs­­cuiţă, care să plece urechea şi să-şi deschidă inima la declaraţiile lui li­rice... Numai că, ajungându-se la chestunea, căsătoriei, gâsculiţa s’a dovedit a nu fi chiar aşa de mare gâscă, fiindcă, înainte de a prezenta pe poet părinţilor ci a căutat să ia informaţii şi asupra familiei lui. Aşa încât, la­ una din ultimele ’ lor întâlniri, fata i-a spus : — Şti, dragul meu, am luat infor­­maţii asupra familiei tale... M’a cos­tat­­cinci sute da­ici... Şi nu sunt prea bune — Bine, draga mea, — răspunse im­perturbabil, poetul: — şi tu eşti nu ştiu ,cum. Ce ar fi vrut să-ţi dea pen­tru cinci sute de lei ?... OBICEIUL E A DOUA NATURA Scenă autentică, petrecută in hall-ul unei mari bănci bucureştene. Unui gazetar i s’a întâmplat neno­­rocirea să li se îmbolnăvească grav soţia , surprins fără­ prea multe re­zerve, aleargă la bancă, să solicite un ■împrimut,­ dar nu găseşte pe­ direc­torul, pe care-l cunoştea le birou; in schimb, tocmai când coboară de la­ di. ■recţie, dă, în hali, peste un om de bursă, care t ar fi putut să-i facă ace­­­laş serviciu... Omul de bursă, preocupat de specu­laţiile lui, e foarte aferat; totuşi se opreşte să­ stea de vorbă cu gaze­tarul : — Ce mai faci ? — Uite, tocmai, sunt foarte amărât. Nevastă­ mea e bolnavă... Are febră mare... Eri dimineaţă, SS ; aseară, SS ; tot dimineaţa-i io... -r' Lg 11, vinde ! ,răspunde, distrat omul de bursă. D. A. N, un cunoscut scriitor şi ziarist a rămas iar fără parale. Și nu mai are de vândut decât un cu­făr, mare şi frumos, cadou, de la un Unchiu al său, așa încât, adminis­tratorului gazetei, care-i refuză un nou avans, A. X. îi spuse : — Dar un anunț pentru vânzarea unui cufăr îmi publici ? — Da. — Hai să-l redactăm.! — Hai ! Ei .4. N. scrise : „GEAMANTAN, mare, frumos, abso­­lut nou, îmbrăcat în piele, se vinde de ocazie, din cauza...“ — Din ce cauză să pun ! Se întrebă A. N. — Pune „din cauza... plecării!“ îl conciliază administratorul. . ......­—pro---­ CAUZAI N O­T­F. Vieţi romanţate De curând un gen aproape nou a invadat în literatură. Viti-vnile librăriilor sunt pline de cărţi. Vieţile romanţate. Toţi morţii iluştri au fost scu­laţi, rând pe rând, în căm­aşe de noapte, în papuci, oricum. Unii au venit cu neaşteptate surprize cu o viaţă în­tin­să ca o cupă spre aventură, sau cu o moarte devastatoare, monstruoasă. Dar iată că îngerul cel bun care distribue poeţilor subiecte şi-a secat proviziile de vieţi roman­ţate. Sau scris atunci mai multe cărţi despre aceeaş viaţă­ .Am avut astfel în acelaş timp trei La Fayette, cinci Napoleon şi nenu­mărate Jeanne d’Arc. S’au scris apoi şî vieţi cari n’au cunoscut «vântul cel sălba­tic al durerii», cari au fost m si­nea lor calme, placide. Am avut o viaţă a lui Angier, (e cea mai anosta din câte cunosc) o viaţă a naturalistului Fahre şi mai ştiu eu a cui. Iar atunci când şi ele au fost epuizate romancierii au inventat noui subiecte. Au scris viaţa oa­menilor despre care nu se ştie mai nimic, viaţa lui Attila, sau viaţa lui Childeric. Şi acum de curând, în extremis, autorii au descoperit pe cineva despre care nu se ştie mai nimic şi care a fost un tip în viaţa lui, obscur. Şi au scris viaţa lui Vatel, bucătarul lui Fouequet. In curanţi, dacă o să meargă tot aşa, e de aşteptat că vor scrie viaţa mea sau a domnului Miha­­lache Dragomirescu. DAN BOITA E şapte seara... La Teatrul Naţional sau­ aprins luminile. In gangul de la intrare, trei becuri enorme poleiază faţada. In piaţa din faţa teatrului, lân­gă squar, actorii care-şi fac zilnic aici sista, prim­ic luminele aces­tea ca un semnal. Razele becurilor se transformă ,pentru cei ce apar in spectacolul din seara, aceasta, în soneria care anunţă in cabine apropiata intrare* a actorului în scena-, — . cÎncotro Calborene? — jNu vezi că s’au aprins Tu­, minile,? ■■■-", ■ _ î La ora când, prin poarta din str. Câmpineanu îşi fac apariţia cei dintâi actori, cari poartă gră­biţi paşii spre cabine, teatrul doar­me vnda... Tv întuneric beznă... fo­toliile par după chef , fundul lor sta rezemat, ia prestaţie,­ pe­ spe­tează, şi strapontinele stau lipite de braţe, ascunzându-se. Lojile par nişte cuşti sumbre, iar oglin­zile reflectează, — după gradul de fantezie *al privitorului — dihănii îngrozitoare... Policaudiul e şi el în notă , pare mahmur, şi trădea­ză o poftă nebună să se arunce jos, pe fotoliile pe cari le priveşte de atâta amar de vreme. De la ga­lerie, răzbat până jos, în partru două dungi violete: sunt becurile cari ard în permanenţă.... In timp ce sala e cufundată în întuneric, în foaierul din faţă, lân­gă casă, şi p­e culoare, luminile se aprind treptat. La garderobă, per­sonalul se pregăteşte de zor, ti­­chetele numerotate sunt revizuite, femeile îmbracă şorţurile, în timp ce biletierii se transformă unul câte unul­.. Dedu, care toată ziua e cu ochii în­ patru în faţa cabinetului direc­torial, a intrat pe uşa dosnică a garderobei din stânga parterulu­­i a revenit peste câteva clipie d­­e altă înfăţişare. A lepădat haina şi scene cortinei­ e, acum in livrea, grav, cu un teanc de programe vechi in mâini... In foierul din faţă, sunt adu­naţi la un momient dat toţi con­trolorii... Şeful contrelor d. Tăcu, face apelul- Nu lipseşte nici unul- Pe scenă, decorul primului, act aşezat... Petrică, şeful, maşinist face ultima, inspecţia a decorului, naintea apariţiei, directorului ■ de scenă. In cabine, actorii sunt în toiul unei­ activităţi febrile■ Pe scările ce duc la diferite etaje, e un du­­te-cino neîncetat. Unii coboară alţii urcă. De sus o voce bar­it­o­­fala a comandat : — M­iculae, adu-mi alţi ciorapi.. Ăştia sunt rupţi... Vocea se încrucişează cu alta : — «Un tricou curat Nicolae că ăsta-i de aruncat pe gârlă... Prin uşa une cabine răsbate un­­b­alog în ungureşte , Prancomir şi Marius reamintesc un turneu cu peripeţii în Ardeal­: «Să-ţi cânt ungureşte, şi mai Uşă-l dracului de­­Hamlet,!... In faţa cabine d-nei Marioara Zimniceanu e o armată întreagă de servitoare, garderobieri, etc., etc- Stau­­tofi nemişcaţi. La un mo­ment dat uşa da deschis . Apare­­gura d-nei Zimniceanu .- Garde­robieră, frizer, toţi de pe sală ştiu o previziune ce se v­a întâmpla. (Continuare în pagina III-a) min. D-na Marioara Zimniceanu Veste buna In familia Negoescu e doliu mare. O telegramă lapidară, în stil de isprăvnicel — a anunţat moartea subită, la moşia sa din Iepureni, a lui Pârvu Negoe­­scu, mare proprietar, fost pri­mar, prefect şi senator. «Domnu Pârvu mort ieri, in­stantaneu în magazie. » GLIGORE« In oraşul de provincie unde locueşte răsfirată­ familia Ne­­goescu, vestea sa răspândit ca un microb. La cafeneaua din centrul oraşului — de unde nu­­lipsea niciodată fratele defunc-­ tului, conu Barbu Negoescu, tot mare proprietar, tot fost primar, prefect şi senator — se aşteaptă­ cu nerăbdare sosirea lui, pentru a da amănunte complecte. Un fost căpitan de infanterie își dă părerea în­tr’un cerc de pensionari. In ușă apare conu Barbu, de TUDOR MUSATESCU 1 -■ . . V- - c ’.. -vi­la fratele mortului, cu doliu mână și cu barba nerasa. Toate privirile se întorc la el.... — Se duse și bietul Pârvu... rupse ghiata fostul căpitan. Conu Barbu, clatină trist din cap... — Dumnezeu să-l ierte... o cafea băete..­. c’o bucățică de zahăr. — Da ce-a avut frate ? — Nu știm nici noi... s’a dus fiu-meu la moșie să-l aducă... o să ne spuie el... — Suferea de cord... . lămuri prezidentul. — Și de inimă, complectă fostul căpitan... Știu eu când am făcut , mane­vrele împreună... — Gând­i înmormântarea ? — Mâinie la două sosește va­gonul mortuar în gară, la trei îl pornim la cimitir. 9 o a a • • « at « « c â în ziua înmormântării, ime­diat după masă toate rudele defunctului, se­ adunaseră in ca­sele bătrânului Barbu, unde a­­vea să se oficieze slujba reli­gioasă. Preoţii sosiseră însoţiţi de târcovnicii fonfi ducând sub braţ împachetate sul, odăj­­diile. Cortegiul însă, întârzia să vie de la gară. Se făcuse trei, patru, patru jumătate. — Ce să fie asta, frate ? se încruntă conu Barbu. De la gară nu se comunica nici-o știre. Enervarea devenise generală. Prietenii răposatului începuse­ră să plece unul câte unul spre cafenea, nepoatele, îmbrăcate în doliu se adunaseră să facă un­«garre aux Coeurs» în odăi­ța de lângă sufragerie iar băr­baţii făceau o partidă de table, în salonaş, cu uşile închise. Conu Barbu turba... Se plim­bă de colo până colo, cu ami­nele la spate, cu faţa­­ posomo­­rîta, privind mereu spre­­ pen­dulă. In gradină, gagisyi de la muzica militară care aştepta să intoneze onorurile, se apuca­seră să'joace capra’ -•* * In jurul catafalcului gol se începuseră discuții banale. Telefonul sbârnâi în birou. Conu Barbu se repezi glonț. — Aloi !.. gara Da.. Aici cu Negoescu, fratele mortului... Vine ?' Vine mortul, ?... peste un sfert de ceas e’n gară ? Bun... bun... mersi. înseninat la față de­ vestea comunicată de la gară, conu Barbu dădu busna în salon. — Veste bună, veste bună, vine mortul !.. Pentru Teatrul Maria Ventura A înflorit lumina în altarul vieţilor închipuite Din veselie adevărata şi din suferinţă vie. Din virtuţi atât de mari că nu pot fî trăite, Din gânduri atât de cuminţi că sânt nebunie. Cuvânt pământean făureşte soarta cereasca jocului, Purtând îndrumare veşnică în timpul menit să piară Dăruind amăgire nouă în farmecul foculii Şi învierea din fie­care seară. Veniţi — impartăşiţî-vă din minciuna ştiuta, Adevăr pe care fie­care’l înţelege într’un alt — Când sufletul işî ciopleşte chip în dorinţa temuta, Pentru ceasul rupt vieţii şî trăit mai înalt. Septembrie, 1929 ADRIAN MANTU­ -ra Maria Ventura despre Inaugurarea teatrului d-sale Teatrul românesc înregistrea- IDE VORBA CU D-RA MARIA1 ză' astăbeară un 'mare eveniment : inaugurarea. Teatrului. Maria, F­entura. Născută din râvna artistei ne­preţuite câre e d-ra Maria, Ven­tura, şî îmbrăţişată 'cu­­dragoste şî căldură de întreaga noastră inte­lectualitate, e menită această nouă insituţie de artă­­să însemne, o dată în istoria Teatrului românesc. Am găsit de­­cuviinţă să ne adre­săm cu această ocazie, directoarei teatrului şi principalilor d-sale colaboratori, pentru a le solicita câteva lămuriri asupra noului tea­tru pe care îl dăruiesc , astăseară capitalei şi asupra piesei aleasă pentru inaugurare. VENTURA D.ra Maria Ventura, ne-a de* claratt * . Ce să va spun ? Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine, ce gân­duri mă conduc în munca la care pornesc. Am spus-o în re­petate rânduri, de câte ori am avut prilejul, şi o spun şi acum: vreau să contribui şi eu pe cât pot, la marea operă de artă ro­mânească, ce se săvârşeşte de câtăva vreme, cu atâta munca şi entusiasm, de către atâtea e­­nergii şi talente. Dar ar în­semna să mă repet, continuând. Uite, aceleaşi lucruri — poa­te, cumva mai neîndemânatec — Ie spun şi spectatorilor mei în­­ programu­l de deschidere. Iată mărturisirea de credinţa a d-rei Ventura : Numai astfel cred, că teatrul nostru va­ putea trece graniţa fă­când operă utila de propagandă­— arătând că dacă avem autori­­dramatici toi cttât.d».talenta^, ^t şi cev de aiurea — maţi. avem şi un­gând, şi o .tehnică literară proprie că avem, legendele noastre — datină— o credinţă — un ţel. Succesul unui Tanaid, I­strati ne se datoreşte oare în mare parte ■ faptului că s’a slujit.de marele lui talent ca să vorbească de ţara lui — despre ceia ce cunoştea mai bine ! Acelaş lucru cu ,,Giuleandra* lui Liviu Rebreanu. In tot­ cazul, aceasta e părerea mea Şi dorinţa mea —— exprimată, poate stângaciu, dar pornită din toată nespusa dragoste pe care o am pentru ţară şi pentru ai mei”. „Am,, vrut să încep activitatea acestui teatru cu o piesă românea­scă. In mintea mea acest teatru e menit să fie din ce în ce mai mult un laboratoriu de artă dramatică românească. Nu mi-e dat să­ vorbesc de piesa lui Maniu, şi apoi cea mai bună dovadă că o preţuiesc aşa cum tre­buie, e că o joc. Veţi auzi-o — şi nu mă, îndoiesc că-mi veţi da drep­tate că am ales-o. Cred, că va trebui să ne îndru­măm cât mai mult către o pro­ducţie dramatică originală, liberă, de orice înrâurire străină- cum am reieşit să ne facem o literatură curat românască. De câte ori întâlnesc această sfor­ţare de des­robire —­ fie chiar în opera fără experienţă a unui înce­pător, mă simt mişcată, la gândul tuturor posibilităţilor pe care le întrevăd. =338 D-ra Maria Ventura Thomas Mann părăseşte München Se ştie că marele romancier german Thomas Mann, locueşte de ani de zile la München. Zia­rele germane anunţă deci cu justificată surprindere, vestea că­ ilustrul scriitor va părăsi a­­cest oraş, construindu-şi la ţară, o casă în care se va sta­bili. 20X0- Mareşalul Foch­ nu a­­­ ales pe scenă Ziarele pariziene au anunţat că în piesa „Histoire de France“ de Sacha Guitry cu care se va des­chide teatrul Pigalle, va fi adus pe scenă Mareşalul Foch. Ziarul „L’Intrasîgeant“ de a­minte ştirea­. Adevărul e că ilus­trul soldat urma să fie personificat de artistul L­ouis Gauthier şi auto­­rul trebuia să-l prezinte în con­­versaţie iCu plenipotenţiarii ger­mani, în vagonul în care­ s-a­ în­cheiat armistiţiul­. In acest tablou sar fi pronunţi adevărate cuvinte istorice.­­ Dar scena a fost suprimată de direcţiunea teatrului de a­cord, cu autorul, ținând seamă de efortu­rile ce se fac pentru menținerea păcei. Toscanini rine in Enrepa cn Filarmonica Pin New-York Marele compozitor şi diri­jor­talian Toscanini care, după cum se ştie, a părăsit direcţia «Scalei din Milano», anunţă că îşi va consacra activitatea din această iarnă, exclusiv concer­telor. Până la 25 Aprilie 1950, Tos­­canini va diri­ja în America 50 concerte. Va pleca apoi cu or­chestra Filarmonicei din New- York, în Europa, unde va da o serie de concerte în principa­lele capitale. .­­ Primul concert va avea­ loc la 5 Mai la Paris 0­0-

Next