Rampa, septembrie 1930 (Anul 15, nr. 3784-3808)

1930-09-15 / nr. 3796

ANUL XV -No 3796 ■________: *V-c- • __ REDACȚIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Str. Intrare* Zatomit Ns 1 (Holrl Astoria) T*UIIm XI p* BUCURE­ŞTI 3ublîcîtatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime „Rudolf Mo *e” Calea Victoriei, 31 v .1 , -'■ Ămv Regie, actor, ansamblu de V. TIMUŞ 1 Teatrele şi-au îndoit efortu­rile. Împotriva abstinenţei pu­blicului captat de film sonor şi de halbele cu bere ale teraselor favorizate de vară întârziată teatrele opun hotărîrea lor în­­vierşunată de a trăi. Premierele se succed, preci­­pitate de visul „loviturei”, se izbesc însă de aceiaş indife­renţă, trec repede ruşinate la rebut şi altele vin de ce la locul cu noui iluzii şi noui dezamă­giri. Ce vrea publicul ? Cu ce poate fi câştigat ? Ce să i se mai dea ? Sunt întrebări luerate ca un oftat, în truda grea şi rău răs­plătită a directorilor de teatre. Şi totuş orientări se pot des­prinde chiar în haosul incerti­tudine! de azi. Directorii plătesc azi luxul propriei lor generozităţi. Publi­cul a fost rău învăţat. Vrea mult, bun, bogat, şi eftin... Şi asta nu se mai poate. In­tre «montare fastuoasă», «actori de mâna întâi» şi «ansamblu ex­celent» — termenii au fost năs­cociţi de critică, adoptaţi de a­­fişe, pentru a deveni o preten­ţie a publicului — teatrele sunt azi silite să aleagă. Regia ? Şi-a pierdut imperiul şi autoritatea asupra mulţimei. Cucerise întâi cu obrăznicia ei inovatoare. Aiurise cu ritmul vertiginos, cu ferestrele strâm­be și uşile de perdele, cu mo­bila trăznită și lumina miste­rioasa. Dar fermecase și eu bu­­nul gust al interiorului policro­­mat artistic de un ochiu cu vi­ziune rafinată. Dar regisorii s’au supralicitat. In lipsă de fan­tezie mereu împrospătată, au înlocuit calitatea prin cantitate. Regia s'a valorificat în mon­tare fastuoasă : cadru uriaş, vitrouri imense, uşi de bronz, vaze, covoare, toalete bogate, multe, inutile, ca într’un ball la o recepţie de îmbogăţit de răz­boi. Săracii nu s’au lăsat seduşi. In schimb au sărăcit şi teatrele în cheltueli nesăbuite. Cine’şi mai poate permite azi luxul montării de... un milion. Regizorii au pornit în căuta­rea unor formule noui. Nu le-au găsit şi s’au întors la actori... înapoi la actor, ca altă dată î napoi la clasici !... Dar şi actorul pare depre­ciat. Publicul e lacom şi exigent, vrea figuri noui, mereu noui. L’a răsfăţat cinematograful un­de în fiecare săptămână dintr’o stea nouă îşi face un idol nou. Mirajul ecranului e mult mai puternic decât al rampei. A­­colo actriţa e actriţă, şi, e fru­moasă, insinuantă, tânără, dan­satoare, cântăreaţă şi sportivă. Cadrul e modelat după mlă­dierea trupului ei, lumina după ten, interiorul răspunde surâsu­lui ei şi peisa­jul se lasă răsfă­ţat de privirea îndumnezeită de farduri şi proectoare savant aruncate. Vedeta filmului de azi, se lasă dorită, aşteptată luni de zile. Vedetele noastre schimbă decorul, toaleta şi rolul — a­­proape mereu aceiaş­i în fie­care săptămână. Trebuesc valori noui şi coali­zate : Ansamblul. Iată singura rezervă a teatrului de azi. Şi ca în toate bătăliile decisive toate rezervele trebuesc aruncate în JL V- . Dela ’nceputul stagiunei un singur spectacol­ cunoaşte suc­cesul real. Acela în care s’a realizat un adevărat ansamblu. Patru, cinci valori în aceiaş piesă, în aceiaş seară. Iată singurul drum spre bi­ruinţă : ansamblul. Regisorul să se întoarcă la ac­tor, actorul să intre ’n ansam­blu. Din coşea snnierula POVESTEA UNUI SCHILLING Cunoaşteţi păţania lui lancovescu, în „Nu se ştie",„ când într'un mare ac­ces de amor, a dat bacşiş shilingul pe care'l agonisise în cinci luni de den­­tistică. Cazul ne reaminteşte o veche în­tâmplare : londra. Picadilly. Un domn se plimbă. Un individ îl urmează, şi după câte­va clipe, se apropie. — Pari-mi un shiling ! repeta vaga­bondul. Domnul se face că n’aude. — Nu vreţi să-mi daţi un ■shilling ? Iarăşi nici un răspuns. — Dacă nu-mi daţi un shilling am să fac ceva ce n’am făcut în viaţa, mea! Domnul se opreşte, dă shilling-ul şi întreabă : ■ — Dacă nu-ţi dădeam, ce-ai fi făcut ? — M’aşi fi apucat de lucru ! EXCROCHERIE la ultimele examene ale facultăţii de drept, profesorul, după ce sâc­âie pe un student timp de o oră, îl întrea­bă : Ce ştii despre deliciul excroche­­riei! Studentul slab pregătit, răspunde în cele din urmă: — „Domnule profesor, ceea ce faceţi dv. acum cu mine, este o excrocherie“. De prisos să mai insistăm asupra minei profesorului. Calm însă studen­tul complectă : — „Codul penal spune : Cine­ abu­zează cu ştiinţă de neştiinţa altuia, face o excrocherie“. Studentul a luat exam­enu,l. SÂNGE DE ARTIS. In familia, actorului X., — tată a doi copilași nebunateci, — a fost zilele trecute un mare scandal, fiindcă bă­iatul cel mare a tras cu o pușcă cu dop în burta băiatului cel mic. — Ce înseamnă asta, Gică ? se des­peră mam­a. De ce-ai tras cu pușca in burta fratelui tău ? — Păi să vezi, mamă, — explică Cică, — am vrut să jucăm „Wilhelm Tell”, și el a mâncat mărul! Sânge de artist, ce să-i facă! MAI SUNT COPII NAIVI! Doamna V. vorbește cu Marioara, fe­tița ei, în vârstă de patru ani . — Mamă, spune Marioara, când o să fiu mare am să plec și eu în Africa. — Ia’o să fi fie frică de lei ? — Aiu. r,m jtă stan­țe tXOtUOT, . BĂTRÂNEȚEA J. S., suferă de mult timp de dureri la piciorul drept. Exasperat, in cele din urmă se duce la un cunoscut medic, care-l exami­nează și-i spune : • , —■ Bătrânelele... — Ce bătrânețe doctore ? se indig­nează I. S. Ce bătrânele ? Piciorul cel­lalt nu este oare la fel de bătrân ? Şi cu toate acestea la el nu simt nici ur­mă de durere !... TE JOCI CU SUBRETELE! O subretă ungară care a venit la noi pentru prima oară a semnat următoa­rele semnalmente de foaia ce a înain­tat-o prefecturei de poliţie . Nume şi pronume : Ilona Fieley. Profesia : Subretă. Ziua­ naşterii, luna şi anul :­­ Apri­lie ms. Locul naşterii : Budapesta. Raporturi militare : Da. LA ORA DE ISTORIE Profesorul : Cine-mi poate spune ceva despre Vestfali ? Un elev : Eu, d-le profesor. Vestfalii au ochi albaştri, păr blond şi cele mai bune şunci! Ca ion m­ieşteam­ despre el­e taine actoriceşti şi despre alţii „Eu n am să mor niciodată“.-- „Teatru de varietăţi“ în clasele primare şi „Compania dramatică'' Ion Finteşteanu In liceu“.— La mătuşa Sultănica lângă Făurei.— „Palatul de cristal“ din Dorohoi.— Am băut cerneală!Concepţia gazdei mele despre lux.— Epigramele lui Nae Predescu— Greva de la teatrul „Regina Maria“.— Am vizitat străinătatea la ...Kladova II cunoaşteţi pe Finteşteanu. Va făcut doar de atâtea ori să râdeţi. Din tânăra generaţie de actori, este dintre cei mai în­zestraţi. Aduce pe scenă o fain­tezie bogată şi un aplomb co­mic de toată savoarea, la care SC îî I* JOC uc SCCitii fii iu* Iigent şi nuanţat. Dar Finteşteanu este dintre puţinii comici cari după ce au părăsit scena nu-şi lasă hazul la cuier, ci-l poartă permanent cu el, utilizându-l şi în viaţă. O discuţie cu el este o pe­trecere. Rândurile ce urmează stau mărturie : — M’am născut în Bucureşti. Copilăria mi-am petrecut-o în Dealul Spirei. Cea mai înde­părtată amintire ce o păstrez din epoca aceea, a fost la moar­­tea bunicei mele, când una din mătuşi, econoama Harethya, întrebată de noi copiii ce s’a întâmplat, ne-a răspuns plân­­jgând : — A murit bunicuţa ! Sora mea, deşi mai mică ca mine, inpresionată de cuvinte­le mătuşii, a spus : — Şi eu am să mor odată ! Eu mi-am pus m­âiile la spa­te şi le-am contemplat pe a­­mândouă cu superioritate zi­când : — Eu... eu... n’am ră­mor nit­­odată ! După cum vezi aveam con­ştiinţa nemuririi mele... DE COPIL MA ISPITEA TEATRUL Departe de a fi avut idealul să devin şef de oină — jocul la modă de atunci — de la început încă mă atrăgea teatrul şi e­­rara mâhnit oridecâte ori în şcoala Poenărescu, unde am fă­cut cursul primar, nu eram şi eu trecut printre interpreţii pieselor ocazionale care se iu­­eau la festivităţi. , Aceasta m’a determinat să­­ lucrez pe cont propriu. In to- I vărăşia unuii prieten de joc, am * construit chiar în grădina prie-­­ tenului meu un teatru, intitu-lacs­, uîipil în­GGd­­iul „teatru Of Varietăţi”. Pe fiecare stâlp zu­grăvisem cu vopsea şi iniţia­lele T. V. Consultându -ne asta­(Continuare în pagina Hl-a) Dacă vrei să fii jucat la un teatru particular! Am redat eu, fără tixagei «ş­i, de altfel inutile,­ odiseea unui aspi­rant la gloria scenei oficiale. Dacă autorul nostru e dotat cu o con­stituţie robustă şi se mai află în plinătatea facultăţilor sale min­tale, atuncia speră să-şi joace piesa pe o scenă particulară. Speranţele sale sunt îndrituitei când citeşte acest pasagiu dintrun interprem pa care un director de teatru îl acordă unei gazete la în­ceputul stagiunii: .iîhtenţipi­ez să'Jdc Un reperto­riu cât mai­ eclectic in cn­e să fid reprezentate toate literaturile; voi juca numai piese de înaltă spiri­tualitate; astfel poţi să anunţi în­tre­ primele premiere : „Cocuta“, Bomba cu apă fiartă". ..f­ata Ma­mei Angel“, „Băiat sau fată", „Mireasa şi armăsarul", „Dama da la Maxim“, etc. „Idealul meu e să joc însă cât mai multe piese originale şi-mi fac un punct de onoare din a încuraja literatura dramatică autohtonă. Lăsaţi autorii dramatici români să vie la mine“. Să ne închipuim că autorul nos­tim dramatic s-a dus să-şi încerce norocul mai întâi la teatrul Ven­tura. E fatal ca aci să se intere­seze de d. Victor Ion Popa, direc­torul de scena al teatrului. Pe d. Popa îl găseşte cocoţat de tava­nul teatrului, cu o­bidinea în mână vopsind decorurile pentru viitoarea premieră. Căci d. Popa este tipul regisorului ideal, aşa cum îl concepe Cordon Craigh, Il­sa înglobând în personalitatea sa toate profesiunile cari concură la reuşita unui spectacol. Autorul nostru, să-i spunem lo­­nescu, înmânează idolul operei sale bătută la maşină şi legată cu aţă, tânărului regisor. Acesta se uită la copertă și face o figura de parcă ar fi luat unt­ de-retină : — Domnul meu, îi spune auto­rului, ai un nume antiliterar, un nume care nu suferă afişul de tea­tru. Trebuie neapărat să ţi-l schimbi! Autorul promite solemn că va introduce cerere pentru schimba­rea numelui „patrimoniu". Deo­camdată, regizor şi autor, va­ da acord ca piesa să fie semnată : „Ghindă", „Stejar", „Frasin“ sau alte lemnoase. — Când să viu pentru răspuns,­îndrăzneşte d. Frasin. — Chiar astă seară, pe trotuar la Elysée, îi răspunde d. Popa. Şi d. Frasin mai mai să leşine de bucurie­— Ah, biurocratismul oficial, iată cauza pentru care nu poate propăşi Statul nostru , se gân­deşte în sine autorul nostru, a­­mintindu-şi de „ducerile" de la Naţional. Şi într adevăr la ora nouă seara fix, d. Popa, înconjurat de adori originari din toate provinciile ro­mâneşti, se afla pe trotuar la Ely­­sep. Cum îl vede pe autor, scoate din buzunarul din spate al panta­lonului, manuscrisul piesei, pe care l-a umplut cu mii de adno­tări cu creioane de diferite culori. Tânărul regizor vorbeşte astfel au­torului, care simte pe minut ce trecei că picioarele îl părăsesc : — Domnule, piesa d-tde nu e rea, are calităţi, numai că tema, departe de a fi nouă, primară şi­ Continuare în pagina II-a coloana V-a fos) Victor Ion Popa ­aidanul teatral FILMUL SONOR O vie agitaţie a domnit ulti­mele zile între actorii diverselor noastre scene. Cineva a adus şti­rea senzaţională că a aterizat un avion cu doi reprezentanţi ai ca­sei «Paramount», cari au venit sa facă la noi angajamente pen­tru un mare film sonor. Piaţa teatrului a fost luată cu asalt de actori. De la terasă la «Elysee» nu se mai găsea un spaţiu liber, nici măcar pe caldarâm. Circu­laţia se făcea cu anevoie, asfal­tul era cât p’aci să se prăbu­şească sub greutatea celor adu­naţi. Mai rău ca la întrunirile publice de la «Dacia»! Actorii şi-au pus rufe curate, sau bărbierit şi şi-au netezit dunga la pantaloni, actriţele şi-au pus toalete de seară şi s’au coafat cu grijă. Astfel pregătiţi, s’au înşirat pe două rânduri aş­teptând să fie trecuţi în revistă şi cântăriţi în dolari de domnii dela «Paramount­». Găseai în piaţa teatrului toate soiurile de actori, de toate genurile şi de toate sexele, de la mamifere şi car­nivori la animale nediferenţiate. Iată-l şi pe irezistibilul bas cu hainele lui de catifea, cu strâm­bătura lui facială teribil de cu­ceritoare, cu privirea şi jambie­rele lui fatale şi cu două kilo­grame de făină în plus pe obraz pentru marele , eveniment. Din când în când rage cu tempera­ment, îşi drege vocea. «Corfescu tenor dramatic» şi-a îmbrăcat jacheta verde de gală şi dă drumul la nişte falseturi spre delirul asistenţii. Romano şi-a luat un aer im­portant. A auzit el­­că e nevoe în film de un rol de servitor. Şi-a luat o poză napoleoniană, cu mo­ţul pe frunte şi mâna la piept, înconjurat de cele 45 de neveste, care-l contemplă cu admiraţie şi aşteaptă... angajamentul. Bălţăţeanu e blazat. E obişnuit doar cu filmul. Şi nu are nevoe nici de reclamă, mai ales după «accidentul» de acum câteva săp­­tămân­i. In schimb Bumbești se învâr­tește printre grupuri foarte agi­tat intersându-se mereu: — Am auzit că ăștia de la «Pa­ramount» au nevoe de un re­gisor... Chamel a rezolvat cu profilul lui problema fotogeniei: — Nu mai joc decât amorezi ! Dar orele treceau şi dolarii se lăsau aşteptaţi. Târziu apare în piaţă Ianco­­vescu: — Am semnat cu «Paramount»! Mişcare de regie, ca la finele ultimului act din «Revizorul»: ochi uimiţi, guri căscate... ’ Iancovescu agită o hârtie roşie: — Joc în «Paramount-Parade» alături de Maurice Chevalier şi Elvira Popescu. Turnez la Paris câteva zile, apoi plec în Ame­rica. Cred că mă stabilesc la Ho­ly­wood ! Adio speranţe! Actorii flueră a pagubă, actriţele au crize de nervi. Romano s’a făcut mititel, nevestele îl consideră cu dispreţ. In jurul lui .Vraca alt grup. Simpaticii­­amorez agită şi el o hârtie roşie: — Am semnat şi eu cu cei de la «Paramount» pentru un film so­nor. Nouă mişcare de regie. O ac­triţă se apropie timidă de el şi îngână: — Poate că aveţi nevoe de o parteneră... Dar Vraca o întrerupe: — Parteneră? O am pe Greta Garbo ! INTRE BACH ŞI... BAC. înainte de a fi semnat cu «Pa­ramount» frumosul nostru Vraca şi-a petrecut vilegiatura la Si­naia, unde în virtutea vechiului dicton, a pierdut sume mari la cazinou. La sfârşitul lui August, deschi­­zându-se stagiunea teatrului Ven­tura, Vraca s-a întors în Bucu­reşti şi apărut într’un matineu în «Melo». In actul întâi, în timp ce povestea doamnei Buzescu, in­terpreta lui Maniche, despre succesele sale din trecut se bâl­bâie şi spune în loc de «sonata lui Bach», «sonata lui Bac». — Bac la cazinou la Sinaia, nu aici! i-a şoptit cu apropos d-na Buzescu, spre hazul celor de pe scenă. CHESTIE DE MEMORIE / pasin O tânăra actriţă, nostimă, blondă şi de la un teatru subven­ţionat (care teatru nu-i oare subvenţionat ?) în ciuda vârstei sale fragede şi-a făcut de cap sau cum se spune «a făcut viaţă». Ani de-a rândul a furnizat su­biecte de discuţie şi de scanda­luri. Aşa că nu mică a fost sur­prinderea celor ce o cunosc când au aflat că s’a măritat. Şi încă din dragoste ! întorcându-se zilele trecute din voiajul de nuntă se întâlneşte pe stradă cu una din «bunele» ei prietene: — Bonjour. Margot, ştii că m’am măritat ? — Am aflat, dragă... — Și i-am­ mărturisit bărbatu­lui meu tot ! Cealaltă o privi cu mirați'. — Ce, nu crezi ? — Ba da, și te admir ! — ?­* — Trebuie să ai o memorie extraordinară ! CAMIL PETRESCU ȘI SOACRELE La Capşa, la ora binecuvânta­tului şvarț, e masă mare de «șuetă». Se povestesc snoave, a­­necdote şi cancanuri. Alexandru Buzescu istoriseşte isprăvile ex­traordinare de la ultima partidă de vânătoare, Iancovescu antici­pează «loviturile» pe care o să le dea în America. Kainer vor­beşte despre noua lui revistă şi surprizele ce le pregăteşte, Ionel Ţăranu e din nou pasionat de politică, etc. Cam­il Petrescu îi întrerupe: — Tot ce povestiţi voi e fleac pe lângă ceea ce am văzut eu ieri ! — Dar ce-ai văzut tu ieri ? — Am văzut o soacră cumse­cade ! Toată masa s’a ridicat în pi­cioare: — Unde ai văzut-o ? — Pe catafalc! răspunde mu­calit autorul lui «Mitică Po­­pescu».­ ­xox—­ de Sell e PAGINI 4 LEI LUNI 15 SEPTEMBRIE 1930 STIL BRUC4AIU» 5 Cum se invaţă rolurile... Sunt actori cari învaţă rolurile cu o uşurinţă uimitoare. Alţii, dimpotrivă, învaţă rolurile foarte greu. Ca sa fim în notă, vom spune că aceştia din urmă nu le învaţă aproape de loc. Nu că n ar vroi sau ar, avea rea voinţă. Din potrivă, Iancovescu de exemplu, nu vine niciodată cu rolul învă­ţat, nici chiar la repetiţia gene­rală. Câteodată, distrat, uită, în timp ce sufleurul trece repede prin text, de replicele cari nu sunt ale lui şi le spune pe cele ale partenerilor. D-l I. Sârbu, memorează un rol nou, zile dearândul. Poate fi­­ întâlnit la cafenea, în piața tea­­f­irului, sau acasă, spunând tirade­i întregi dintr’o piesa... Şi totuşi, d. Sârbu e cel mai btut prieten al sufleurului... D-l G. Storin e de asemeni, un duşman al memoriei rolurilor, în special a rolurilor mari... Dintre artiste, d-na Buzescu este, în ceea ce priveşte memori­zarea rolurilor, de o conştiincio­zitate care exasperează pe ca­marazi. D-ra Leny Caller nu va juca niciodată într’o piesă fără să cunoască rolul până în cele mai mici detalii... D-l C. Tănase, directorul «Că­răbuşului», împovărat de roluri, supraocupat de administraţia şi direcţia artistică a teatrului, nu are prea mult timp ca să înveţe cupletele. S’a întâmplat de multe ori că popularul comic să iasă pe scenă fără să-şi aducă aminte de mai mult de o strofă dintr’un cu­plet. In special cupletele pe mu­zici repezi, cari sunt foarte greu de spus, le-a lăsat neînvăţate până în ultimul moment. In aju­tor însă i-a venit un sistem pro­priu, cu totul original: a pus sa se scrie, cu cretă, mare, pe o tablă încredinţată sufleundui, strofa mai grea a cupletului. S’a întâmplat câteodată să fie nevoe şi de litere mai mari, scrise cu cretă, chiar pe pardoseala scenei, lângă rampă. L-aţi văzut, desigur, câteodată pe Tănase, umblând de la un capăt la celălalt al rampei, uitân­­du-se când la pardoseală, când spre public, dar nu aţi bănuit niciodată că acest joc e făcut special pentru a da putinţa di­rectorului «Cărăbuşului» să ci­tească o strofă grea din cuplet. Sunt tainele actoriceşti... PINGUIN I, Sârbu Reportaj­­eie ionic ...cu i­di Manah­a Voiculescu — AHo, Centrala ? duduie, (iţi-mi te rog 25/9.'’ ? Al­o, casa doamnei Voiculescu51 Chiar doamna Voiculescu la a­­parat? Sărut mâinile, l­ă rog să-mi spuneţi câteva cuvinte pen­tru „Rampa“. jjjji — Ce vrei să ştii ? — De toate. De pildă ce repe­taţi ? — Deocamdată repet „Goana torţelor“ unde joc alături de doamna Agatha Bârsescu. Nu ştiu în ce mod să elogiez mai mult gestul d-lui Perieteanu care a dat utilizare acestei mari actriţe, pe nedrept neglijată de trecutele di­recţiuni , cu atât mai mult cu cât splendoarea talentului doamnei Bârsescu nu-şi găseşte egal în rândul societarelor noastre ! — In afară de „Goana torţelor" ce mai repetaţi ? — Am două piese în vedere, nu le spun însă fiindcă imediat cele divulg provoc patimi, ţipete şi leşinuri. AHo, ai auzit ? — Şi leşinuri ! Vă notez fiecare cuvânt. — Aşa că am ajuns să cumpăr piesele direct de la autorii drama­tici francezi, altfel păţesc ca şi cu „Ana Karenin”. — Dar ce e cu „Anei Karenin“? — Iţi dau altă dată interview detailat. Ce vrei sa mai ştii ? —• Unde tuaţi petrecut vilegia­tura ?­­ — La mare. Am făcut toată vre­mea sport. Te rog să aduci cu a­­ceastă ocazie toate mulţumirile şi elogiile mele oficiului de Educa­ţie Fizică care are nişte instalaţii extraordinare şi care depune o a® tivi­tate redffica şi intensă. Ai scris, allo ? Aho, da. Am scris tot, c­u­vânt cu cuvânt. — Adaugă te rog că niciodată la decernarea vreunui premiu nar a avut atâta emoţie ca la pre­miul de sârguinţă pe care voi l-a acord­at Oficiul de Educaţie Fi­zică. Era ca un şcolar timid că­ruia i se pune la sfârşit de an cu­nuna de lauri pe cap! Allo? — Allo, mai spuneţi-mi că pla­nuri, ce intenţii aveţi ? — Intenţii mari, planuri fru­moase, aștept doar momentul pro­­pice să le pun în aploare. Allo ești mulțumit ? — Sărut mâinile. — La revedere. Marioara Voiculescu ! ARISTOFAN

Next