Rampa, septembrie 1930 (Anul 15, nr. 3784-3808)
1930-09-15 / nr. 3796
ANUL XV -No 3796 ■________: *V-c- • __ REDACȚIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Str. Intrare* Zatomit Ns 1 (Holrl Astoria) T*UIIm XI p* BUCUREŞTI 3ublîcîtatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime „Rudolf Mo *e” Calea Victoriei, 31 v .1 , -'■ Ămv Regie, actor, ansamblu de V. TIMUŞ 1 Teatrele şi-au îndoit eforturile. Împotriva abstinenţei publicului captat de film sonor şi de halbele cu bere ale teraselor favorizate de vară întârziată teatrele opun hotărîrea lor învierşunată de a trăi. Premierele se succed, precipitate de visul „loviturei”, se izbesc însă de aceiaş indiferenţă, trec repede ruşinate la rebut şi altele vin de ce la locul cu noui iluzii şi noui dezamăgiri. Ce vrea publicul ? Cu ce poate fi câştigat ? Ce să i se mai dea ? Sunt întrebări luerate ca un oftat, în truda grea şi rău răsplătită a directorilor de teatre. Şi totuş orientări se pot desprinde chiar în haosul incertitudine! de azi. Directorii plătesc azi luxul propriei lor generozităţi. Publicul a fost rău învăţat. Vrea mult, bun, bogat, şi eftin... Şi asta nu se mai poate. Intre «montare fastuoasă», «actori de mâna întâi» şi «ansamblu excelent» — termenii au fost născociţi de critică, adoptaţi de afişe, pentru a deveni o pretenţie a publicului — teatrele sunt azi silite să aleagă. Regia ? Şi-a pierdut imperiul şi autoritatea asupra mulţimei. Cucerise întâi cu obrăznicia ei inovatoare. Aiurise cu ritmul vertiginos, cu ferestrele strâmbe și uşile de perdele, cu mobila trăznită și lumina misterioasa. Dar fermecase și eu bunul gust al interiorului policromat artistic de un ochiu cu viziune rafinată. Dar regisorii s’au supralicitat. In lipsă de fantezie mereu împrospătată, au înlocuit calitatea prin cantitate. Regia s'a valorificat în montare fastuoasă : cadru uriaş, vitrouri imense, uşi de bronz, vaze, covoare, toalete bogate, multe, inutile, ca într’un ball la o recepţie de îmbogăţit de război. Săracii nu s’au lăsat seduşi. In schimb au sărăcit şi teatrele în cheltueli nesăbuite. Cine’şi mai poate permite azi luxul montării de... un milion. Regizorii au pornit în căutarea unor formule noui. Nu le-au găsit şi s’au întors la actori... înapoi la actor, ca altă dată î napoi la clasici !... Dar şi actorul pare depreciat. Publicul e lacom şi exigent, vrea figuri noui, mereu noui. L’a răsfăţat cinematograful unde în fiecare săptămână dintr’o stea nouă îşi face un idol nou. Mirajul ecranului e mult mai puternic decât al rampei. Acolo actriţa e actriţă, şi, e frumoasă, insinuantă, tânără, dansatoare, cântăreaţă şi sportivă. Cadrul e modelat după mlădierea trupului ei, lumina după ten, interiorul răspunde surâsului ei şi peisajul se lasă răsfăţat de privirea îndumnezeită de farduri şi proectoare savant aruncate. Vedeta filmului de azi, se lasă dorită, aşteptată luni de zile. Vedetele noastre schimbă decorul, toaleta şi rolul — aproape mereu aceiaşi în fiecare săptămână. Trebuesc valori noui şi coalizate : Ansamblul. Iată singura rezervă a teatrului de azi. Şi ca în toate bătăliile decisive toate rezervele trebuesc aruncate în JL V- . Dela ’nceputul stagiunei un singur spectacol cunoaşte succesul real. Acela în care s’a realizat un adevărat ansamblu. Patru, cinci valori în aceiaş piesă, în aceiaş seară. Iată singurul drum spre biruinţă : ansamblul. Regisorul să se întoarcă la actor, actorul să intre ’n ansamblu. Din coşea snnierula POVESTEA UNUI SCHILLING Cunoaşteţi păţania lui lancovescu, în „Nu se ştie",„ când într'un mare acces de amor, a dat bacşiş shilingul pe care'l agonisise în cinci luni de dentistică. Cazul ne reaminteşte o veche întâmplare : londra. Picadilly. Un domn se plimbă. Un individ îl urmează, şi după câteva clipe, se apropie. — Pari-mi un shiling ! repeta vagabondul. Domnul se face că n’aude. — Nu vreţi să-mi daţi un ■shilling ? Iarăşi nici un răspuns. — Dacă nu-mi daţi un shilling am să fac ceva ce n’am făcut în viaţa, mea! Domnul se opreşte, dă shilling-ul şi întreabă : ■ — Dacă nu-ţi dădeam, ce-ai fi făcut ? — M’aşi fi apucat de lucru ! EXCROCHERIE la ultimele examene ale facultăţii de drept, profesorul, după ce sâcâie pe un student timp de o oră, îl întreabă : Ce ştii despre deliciul excrocheriei! Studentul slab pregătit, răspunde în cele din urmă: — „Domnule profesor, ceea ce faceţi dv. acum cu mine, este o excrocherie“. De prisos să mai insistăm asupra minei profesorului. Calm însă studentul complectă : — „Codul penal spune : Cine abuzează cu ştiinţă de neştiinţa altuia, face o excrocherie“. Studentul a luat examenu,l. SÂNGE DE ARTIS. In familia, actorului X., — tată a doi copilași nebunateci, — a fost zilele trecute un mare scandal, fiindcă băiatul cel mare a tras cu o pușcă cu dop în burta băiatului cel mic. — Ce înseamnă asta, Gică ? se desperă mama. De ce-ai tras cu pușca in burta fratelui tău ? — Păi să vezi, mamă, — explică Cică, — am vrut să jucăm „Wilhelm Tell”, și el a mâncat mărul! Sânge de artist, ce să-i facă! MAI SUNT COPII NAIVI! Doamna V. vorbește cu Marioara, fetița ei, în vârstă de patru ani . — Mamă, spune Marioara, când o să fiu mare am să plec și eu în Africa. — Ia’o să fi fie frică de lei ? — Aiu. r,m jtă stanțe tXOtUOT, . BĂTRÂNEȚEA J. S., suferă de mult timp de dureri la piciorul drept. Exasperat, in cele din urmă se duce la un cunoscut medic, care-l examinează și-i spune : • , —■ Bătrânelele... — Ce bătrânețe doctore ? se indignează I. S. Ce bătrânele ? Piciorul cellalt nu este oare la fel de bătrân ? Şi cu toate acestea la el nu simt nici urmă de durere !... TE JOCI CU SUBRETELE! O subretă ungară care a venit la noi pentru prima oară a semnat următoarele semnalmente de foaia ce a înaintat-o prefecturei de poliţie . Nume şi pronume : Ilona Fieley. Profesia : Subretă. Ziua naşterii, luna şi anul : Aprilie ms. Locul naşterii : Budapesta. Raporturi militare : Da. LA ORA DE ISTORIE Profesorul : Cine-mi poate spune ceva despre Vestfali ? Un elev : Eu, d-le profesor. Vestfalii au ochi albaştri, păr blond şi cele mai bune şunci! Ca ion mieşteam despre ele taine actoriceşti şi despre alţii „Eu n am să mor niciodată“.-- „Teatru de varietăţi“ în clasele primare şi „Compania dramatică'' Ion Finteşteanu In liceu“.— La mătuşa Sultănica lângă Făurei.— „Palatul de cristal“ din Dorohoi.— Am băut cerneală!Concepţia gazdei mele despre lux.— Epigramele lui Nae Predescu— Greva de la teatrul „Regina Maria“.— Am vizitat străinătatea la ...Kladova II cunoaşteţi pe Finteşteanu. Va făcut doar de atâtea ori să râdeţi. Din tânăra generaţie de actori, este dintre cei mai înzestraţi. Aduce pe scenă o faintezie bogată şi un aplomb comic de toată savoarea, la care SC îî I* JOC uc SCCitii fii iu* Iigent şi nuanţat. Dar Finteşteanu este dintre puţinii comici cari după ce au părăsit scena nu-şi lasă hazul la cuier, ci-l poartă permanent cu el, utilizându-l şi în viaţă. O discuţie cu el este o petrecere. Rândurile ce urmează stau mărturie : — M’am născut în Bucureşti. Copilăria mi-am petrecut-o în Dealul Spirei. Cea mai îndepărtată amintire ce o păstrez din epoca aceea, a fost la moartea bunicei mele, când una din mătuşi, econoama Harethya, întrebată de noi copiii ce s’a întâmplat, ne-a răspuns plânjgând : — A murit bunicuţa ! Sora mea, deşi mai mică ca mine, inpresionată de cuvintele mătuşii, a spus : — Şi eu am să mor odată ! Eu mi-am pus mâiile la spate şi le-am contemplat pe amândouă cu superioritate zicând : — Eu... eu... n’am rămor nitodată ! După cum vezi aveam conştiinţa nemuririi mele... DE COPIL MA ISPITEA TEATRUL Departe de a fi avut idealul să devin şef de oină — jocul la modă de atunci — de la început încă mă atrăgea teatrul şi erara mâhnit oridecâte ori în şcoala Poenărescu, unde am făcut cursul primar, nu eram şi eu trecut printre interpreţii pieselor ocazionale care se iueau la festivităţi. , Aceasta m’a determinat să lucrez pe cont propriu. In to- I vărăşia unuii prieten de joc, am * construit chiar în grădina prie- tenului meu un teatru, intitu-lacs, uîipil înGGdiul „teatru Of Varietăţi”. Pe fiecare stâlp zugrăvisem cu vopsea şi iniţialele T. V. Consultându -ne asta(Continuare în pagina Hl-a) Dacă vrei să fii jucat la un teatru particular! Am redat eu, fără tixagei «şi, de altfel inutile, odiseea unui aspirant la gloria scenei oficiale. Dacă autorul nostru e dotat cu o constituţie robustă şi se mai află în plinătatea facultăţilor sale mintale, atuncia speră să-şi joace piesa pe o scenă particulară. Speranţele sale sunt îndrituitei când citeşte acest pasagiu dintrun interprem pa care un director de teatru îl acordă unei gazete la începutul stagiunii: .iîhtenţipiez să'Jdc Un repertoriu cât mai eclectic in cne să fid reprezentate toate literaturile; voi juca numai piese de înaltă spiritualitate; astfel poţi să anunţi între primele premiere : „Cocuta“, Bomba cu apă fiartă". ..fata Mamei Angel“, „Băiat sau fată", „Mireasa şi armăsarul", „Dama da la Maxim“, etc. „Idealul meu e să joc însă cât mai multe piese originale şi-mi fac un punct de onoare din a încuraja literatura dramatică autohtonă. Lăsaţi autorii dramatici români să vie la mine“. Să ne închipuim că autorul nostim dramatic s-a dus să-şi încerce norocul mai întâi la teatrul Ventura. E fatal ca aci să se intereseze de d. Victor Ion Popa, directorul de scena al teatrului. Pe d. Popa îl găseşte cocoţat de tavanul teatrului, cu obidinea în mână vopsind decorurile pentru viitoarea premieră. Căci d. Popa este tipul regisorului ideal, aşa cum îl concepe Cordon Craigh, Ilsa înglobând în personalitatea sa toate profesiunile cari concură la reuşita unui spectacol. Autorul nostru, să-i spunem lonescu, înmânează idolul operei sale bătută la maşină şi legată cu aţă, tânărului regisor. Acesta se uită la copertă și face o figura de parcă ar fi luat unt de-retină : — Domnul meu, îi spune autorului, ai un nume antiliterar, un nume care nu suferă afişul de teatru. Trebuie neapărat să ţi-l schimbi! Autorul promite solemn că va introduce cerere pentru schimbarea numelui „patrimoniu". Deocamdată, regizor şi autor, va da acord ca piesa să fie semnată : „Ghindă", „Stejar", „Frasin“ sau alte lemnoase. — Când să viu pentru răspuns,îndrăzneşte d. Frasin. — Chiar astă seară, pe trotuar la Elysée, îi răspunde d. Popa. Şi d. Frasin mai mai să leşine de bucurie— Ah, biurocratismul oficial, iată cauza pentru care nu poate propăşi Statul nostru , se gândeşte în sine autorul nostru, amintindu-şi de „ducerile" de la Naţional. Şi într adevăr la ora nouă seara fix, d. Popa, înconjurat de adori originari din toate provinciile româneşti, se afla pe trotuar la Elysep. Cum îl vede pe autor, scoate din buzunarul din spate al pantalonului, manuscrisul piesei, pe care l-a umplut cu mii de adnotări cu creioane de diferite culori. Tânărul regizor vorbeşte astfel autorului, care simte pe minut ce trecei că picioarele îl părăsesc : — Domnule, piesa d-tde nu e rea, are calităţi, numai că tema, departe de a fi nouă, primară şi Continuare în pagina II-a coloana V-a fos) Victor Ion Popa aidanul teatral FILMUL SONOR O vie agitaţie a domnit ultimele zile între actorii diverselor noastre scene. Cineva a adus ştirea senzaţională că a aterizat un avion cu doi reprezentanţi ai casei «Paramount», cari au venit sa facă la noi angajamente pentru un mare film sonor. Piaţa teatrului a fost luată cu asalt de actori. De la terasă la «Elysee» nu se mai găsea un spaţiu liber, nici măcar pe caldarâm. Circulaţia se făcea cu anevoie, asfaltul era cât p’aci să se prăbuşească sub greutatea celor adunaţi. Mai rău ca la întrunirile publice de la «Dacia»! Actorii şi-au pus rufe curate, sau bărbierit şi şi-au netezit dunga la pantaloni, actriţele şi-au pus toalete de seară şi s’au coafat cu grijă. Astfel pregătiţi, s’au înşirat pe două rânduri aşteptând să fie trecuţi în revistă şi cântăriţi în dolari de domnii dela «Paramount». Găseai în piaţa teatrului toate soiurile de actori, de toate genurile şi de toate sexele, de la mamifere şi carnivori la animale nediferenţiate. Iată-l şi pe irezistibilul bas cu hainele lui de catifea, cu strâmbătura lui facială teribil de cuceritoare, cu privirea şi jambierele lui fatale şi cu două kilograme de făină în plus pe obraz pentru marele , eveniment. Din când în când rage cu temperament, îşi drege vocea. «Corfescu tenor dramatic» şi-a îmbrăcat jacheta verde de gală şi dă drumul la nişte falseturi spre delirul asistenţii. Romano şi-a luat un aer important. A auzit elcă e nevoe în film de un rol de servitor. Şi-a luat o poză napoleoniană, cu moţul pe frunte şi mâna la piept, înconjurat de cele 45 de neveste, care-l contemplă cu admiraţie şi aşteaptă... angajamentul. Bălţăţeanu e blazat. E obişnuit doar cu filmul. Şi nu are nevoe nici de reclamă, mai ales după «accidentul» de acum câteva săptămâni. In schimb Bumbești se învârtește printre grupuri foarte agitat intersându-se mereu: — Am auzit că ăștia de la «Paramount» au nevoe de un regisor... Chamel a rezolvat cu profilul lui problema fotogeniei: — Nu mai joc decât amorezi ! Dar orele treceau şi dolarii se lăsau aşteptaţi. Târziu apare în piaţă Iancovescu: — Am semnat cu «Paramount»! Mişcare de regie, ca la finele ultimului act din «Revizorul»: ochi uimiţi, guri căscate... ’ Iancovescu agită o hârtie roşie: — Joc în «Paramount-Parade» alături de Maurice Chevalier şi Elvira Popescu. Turnez la Paris câteva zile, apoi plec în America. Cred că mă stabilesc la Holywood ! Adio speranţe! Actorii flueră a pagubă, actriţele au crize de nervi. Romano s’a făcut mititel, nevestele îl consideră cu dispreţ. In jurul lui .Vraca alt grup. Simpaticiiamorez agită şi el o hârtie roşie: — Am semnat şi eu cu cei de la «Paramount» pentru un film sonor. Nouă mişcare de regie. O actriţă se apropie timidă de el şi îngână: — Poate că aveţi nevoe de o parteneră... Dar Vraca o întrerupe: — Parteneră? O am pe Greta Garbo ! INTRE BACH ŞI... BAC. înainte de a fi semnat cu «Paramount» frumosul nostru Vraca şi-a petrecut vilegiatura la Sinaia, unde în virtutea vechiului dicton, a pierdut sume mari la cazinou. La sfârşitul lui August, deschizându-se stagiunea teatrului Ventura, Vraca s-a întors în Bucureşti şi apărut într’un matineu în «Melo». In actul întâi, în timp ce povestea doamnei Buzescu, interpreta lui Maniche, despre succesele sale din trecut se bâlbâie şi spune în loc de «sonata lui Bach», «sonata lui Bac». — Bac la cazinou la Sinaia, nu aici! i-a şoptit cu apropos d-na Buzescu, spre hazul celor de pe scenă. CHESTIE DE MEMORIE / pasin O tânăra actriţă, nostimă, blondă şi de la un teatru subvenţionat (care teatru nu-i oare subvenţionat ?) în ciuda vârstei sale fragede şi-a făcut de cap sau cum se spune «a făcut viaţă». Ani de-a rândul a furnizat subiecte de discuţie şi de scandaluri. Aşa că nu mică a fost surprinderea celor ce o cunosc când au aflat că s’a măritat. Şi încă din dragoste ! întorcându-se zilele trecute din voiajul de nuntă se întâlneşte pe stradă cu una din «bunele» ei prietene: — Bonjour. Margot, ştii că m’am măritat ? — Am aflat, dragă... — Și i-am mărturisit bărbatului meu tot ! Cealaltă o privi cu mirați'. — Ce, nu crezi ? — Ba da, și te admir ! — ?* — Trebuie să ai o memorie extraordinară ! CAMIL PETRESCU ȘI SOACRELE La Capşa, la ora binecuvântatului şvarț, e masă mare de «șuetă». Se povestesc snoave, anecdote şi cancanuri. Alexandru Buzescu istoriseşte isprăvile extraordinare de la ultima partidă de vânătoare, Iancovescu anticipează «loviturile» pe care o să le dea în America. Kainer vorbeşte despre noua lui revistă şi surprizele ce le pregăteşte, Ionel Ţăranu e din nou pasionat de politică, etc. Camil Petrescu îi întrerupe: — Tot ce povestiţi voi e fleac pe lângă ceea ce am văzut eu ieri ! — Dar ce-ai văzut tu ieri ? — Am văzut o soacră cumsecade ! Toată masa s’a ridicat în picioare: — Unde ai văzut-o ? — Pe catafalc! răspunde mucalit autorul lui «Mitică Popescu». xox— de Sell e PAGINI 4 LEI LUNI 15 SEPTEMBRIE 1930 STIL BRUC4AIU» 5 Cum se invaţă rolurile... Sunt actori cari învaţă rolurile cu o uşurinţă uimitoare. Alţii, dimpotrivă, învaţă rolurile foarte greu. Ca sa fim în notă, vom spune că aceştia din urmă nu le învaţă aproape de loc. Nu că n ar vroi sau ar, avea rea voinţă. Din potrivă, Iancovescu de exemplu, nu vine niciodată cu rolul învăţat, nici chiar la repetiţia generală. Câteodată, distrat, uită, în timp ce sufleurul trece repede prin text, de replicele cari nu sunt ale lui şi le spune pe cele ale partenerilor. D-l I. Sârbu, memorează un rol nou, zile dearândul. Poate fi întâlnit la cafenea, în piața teafirului, sau acasă, spunând tiradei întregi dintr’o piesa... Şi totuşi, d. Sârbu e cel mai btut prieten al sufleurului... D-l G. Storin e de asemeni, un duşman al memoriei rolurilor, în special a rolurilor mari... Dintre artiste, d-na Buzescu este, în ceea ce priveşte memorizarea rolurilor, de o conştiinciozitate care exasperează pe camarazi. D-ra Leny Caller nu va juca niciodată într’o piesă fără să cunoască rolul până în cele mai mici detalii... D-l C. Tănase, directorul «Cărăbuşului», împovărat de roluri, supraocupat de administraţia şi direcţia artistică a teatrului, nu are prea mult timp ca să înveţe cupletele. S’a întâmplat de multe ori că popularul comic să iasă pe scenă fără să-şi aducă aminte de mai mult de o strofă dintr’un cuplet. In special cupletele pe muzici repezi, cari sunt foarte greu de spus, le-a lăsat neînvăţate până în ultimul moment. In ajutor însă i-a venit un sistem propriu, cu totul original: a pus sa se scrie, cu cretă, mare, pe o tablă încredinţată sufleundui, strofa mai grea a cupletului. S’a întâmplat câteodată să fie nevoe şi de litere mai mari, scrise cu cretă, chiar pe pardoseala scenei, lângă rampă. L-aţi văzut, desigur, câteodată pe Tănase, umblând de la un capăt la celălalt al rampei, uitându-se când la pardoseală, când spre public, dar nu aţi bănuit niciodată că acest joc e făcut special pentru a da putinţa directorului «Cărăbuşului» să citească o strofă grea din cuplet. Sunt tainele actoriceşti... PINGUIN I, Sârbu Reportajeie ionic ...cu idi Manaha Voiculescu — AHo, Centrala ? duduie, (iţi-mi te rog 25/9.'’ ? Alo, casa doamnei Voiculescu51 Chiar doamna Voiculescu la aparat? Sărut mâinile, lă rog să-mi spuneţi câteva cuvinte pentru „Rampa“. jjjji — Ce vrei să ştii ? — De toate. De pildă ce repetaţi ? — Deocamdată repet „Goana torţelor“ unde joc alături de doamna Agatha Bârsescu. Nu ştiu în ce mod să elogiez mai mult gestul d-lui Perieteanu care a dat utilizare acestei mari actriţe, pe nedrept neglijată de trecutele direcţiuni , cu atât mai mult cu cât splendoarea talentului doamnei Bârsescu nu-şi găseşte egal în rândul societarelor noastre ! — In afară de „Goana torţelor" ce mai repetaţi ? — Am două piese în vedere, nu le spun însă fiindcă imediat cele divulg provoc patimi, ţipete şi leşinuri. AHo, ai auzit ? — Şi leşinuri ! Vă notez fiecare cuvânt. — Aşa că am ajuns să cumpăr piesele direct de la autorii dramatici francezi, altfel păţesc ca şi cu „Ana Karenin”. — Dar ce e cu „Anei Karenin“? — Iţi dau altă dată interview detailat. Ce vrei sa mai ştii ? —• Unde tuaţi petrecut vilegiatura ? — La mare. Am făcut toată vremea sport. Te rog să aduci cu această ocazie toate mulţumirile şi elogiile mele oficiului de Educaţie Fizică care are nişte instalaţii extraordinare şi care depune o a® tivitate redffica şi intensă. Ai scris, allo ? Aho, da. Am scris tot, cuvânt cu cuvânt. — Adaugă te rog că niciodată la decernarea vreunui premiu nar a avut atâta emoţie ca la premiul de sârguinţă pe care voi l-a acordat Oficiul de Educaţie Fizică. Era ca un şcolar timid căruia i se pune la sfârşit de an cununa de lauri pe cap! Allo? — Allo, mai spuneţi-mi că planuri, ce intenţii aveţi ? — Intenţii mari, planuri frumoase, aștept doar momentul propice să le pun în aploare. Allo ești mulțumit ? — Sărut mâinile. — La revedere. Marioara Voiculescu ! ARISTOFAN