Rampa, iunie 1931 (Anul 16, nr. 4006-4028)

1931-06-18 / nr. 4019

ANUL­UI—No­rul, Redacţia, Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOHIT No 1­fciotel Actori«}.— Tetei. 301/50 BUCUREŞTI Publicitatea concesioratS exctesiv 3©©!®&$ A*iq. «ime „Rwdolf Mosse", ©alea Victoriei No. 31. 14 ftag,nr 3 Lei IG. jOi 18 aCj.nili ABONAMENTE w Tara Trei (tmf. *', ••••.•,. V • L&l &&0 P®*« tuen. , SOO Ü® an •••••• n iooo »N STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se plâtesc înainte de 1 sau la 15 ale fiecărei lunV Germania sărbătoreşte ac­tualmente a şasezecea aniver­­sare a naşterii lui Heinrich Mann. Şi sărbătoreşte astfel cariera prodigioasă a unui scriitor care se ridică, prin e­­nergia, talentul, cultura, şi con­secvenţa sa în opinii, cu mult deasupra literaturii germane, pentru a interesa intelectuali­tatea uni­v­er­sală.­­ Opera lui Heinrich Mann cuprinde douăsprezece volume compacte de romane şi nuvele. Ceea ce surprinde, în pri­mul rând, la Mann, este diver­sitatea talentului său.­­„‘Acest poet — spune criticul Norbert Falk — n’a cântat pe un singur ton, cea mai bogat şi exuberant instrumentată or­chestră răsună din opera sa.” Tatăl său a fost german din Nord, mama sa americană din Sud. Fiul se considera izolat intre rase. E problema pe care o tratea­ză în romanul „Intre rase”: „Izolarea între două rase dă forță celui slab, îi răpește scrupulele, îl face să fie greu influențabil, îl face să caute cu încăpăţânare a-şi clădi sin­gur o lume mică şi în ea o pa­trie, pe care altfel n’ar găsi-o. Sunt cuvinte din spovedania lui Heinrich Mann, care pot fi privite ca o cheie a întregii sale opere.­­ Dealtfel îşi defineşte el în­suşi romanele sale spovedanii. Şi tot în legătură cu proce­sul de creaţie al operelor lite­rare ale lui Heinrich Mann, aminteşte acelaş critic Norbert Falk, că, pentru Mann, întâm­plări de natură anecdotică nu pot conta ca puncte de plecare în realizarea unor opere mari. Acestea se nasc din „şovăelile vieţii” Intr’o viaţă bogată în impres­ii, ceea ce decide este, adesea, cea din urmă impre­­sie. ■ ■ '*"■! 1 . Astfel, de-o pildă, Heinrich Mann cunoştea destul de bine Italia — a trăit câţiva ani şi la Roma împreună cu fratele său Thomas — ca să fi putut scrie o carte asupra unei colec­tivități tipice. N’a făcut-o însă decât târziu, stimulat de o miș­care creiată de­ o trupă de o­­peră într’un „Mic oraș”. Astfel se intitulează acest roman. Tot în Italia a citit Heinrich' de B. CEHAN Heinrich Nahrn ? ') Mann, tragedia unui profesor german care a decăzut din cauza dragostei sale pentru o cântăreaţă de varieteu. Şi pro­fesorul Unraţ, eroul celebru­lui film „îngerul albastru”, a existat, din clipa aceea.­­ Şi tot aşa, cu celelalte opere literare ale lui Heinrich Mann : „Untertan”, o crudă satiră a burghezului tip Wilhelm II. „Die Göttinen”, un ciclu de trei romane: ,,Diana”, „Miner­va” şi „Venus”. In acestea se simţea puternic influenţa na­­turalismului francez, de care Mann se şi consideră înrudit prin Zola, dar ele aduceau în acelaş timp ceva nou, străluci­tor, îmbătător, care a surprins în literatura germană. „Schlaraffenland” nu mai a­re nimic din trilogia „Zeițe­lor”. E o lucrare de critică so­cială. „Jagd nach Liebe” e un ro­man al Munichului. Din nuvelele sale, e consi­derată „Pippo Spang” ca o bucată magistrală. : 0» „Die grosse Sache”, cel mai recent roman al său, e o des­criere tragi-comică­, plină de sarcasm şi ironie, a lumii ger­mane de astăzi. Căci Heinrich Mann n’a stat departe nici de întâmplările zilei. Le-a acordat toată aten­ţia sa, încercând , neîntrerupt să lumineze cu forţa culturii întunericul ignoranţei. S’a de­clarat, dela început, deschis, pentru republica germană, în­tr’o vreme când lucrul acesta i-a putut aduce multe neplă­ceri din partea duşmanilor din cealaltă tabără. Geist und Tat. Franzosen 1780—1930”, e o culegere, de curând apărută, de esseuri a­­supra literaturii şi scriitorilor francezi, pe care îi cunoaşte şi admiră atâta Heinrich Mann. In Franţa se desfăşoară de altfel şi acţiunea celei mai bu­ne drame­­— căci Mann a făcut incursiuni şi în teatru — a a­cestui mare poet şi luptător „Madame Legros”. Drama se petrece în anul 1789 şi eroina ei adevărată este : revoluţia. Liberarea spiritului şi cuceri­rea drepturilor omului — iată semnificaţia activităţii acestei covârşitoare personalităţi a Eu­ropei moderne care este Stein­­rich Mann. . . , Europa întreaga irea să asculte numai operete Teatrele de operă din Berlin şi Viena reiau operetele de mare succes.— Maria Jeritza îşi Întrerupe "concediul pentru a cânta intr’o operetă.­Ce se va cânta la Londra Vega operetei care a dominat întreaga stagiune de iarnă din principalele centre artistice eu­ropene şi americane se prelunge­şte şi în timpul stagiunii de vară. Aproape toate teatrele de operă dn Germania şi Austria cari or­­ganizează în timpul verii specta­cole festive au grija ca, 11 pro­gramul festiv să înscrie şi câteva operete clasice şi moderne cari a­­trag în special marele public. Astfel se explică faptul că ce­lebra soprană Maria Jeritza a fost angajată cu mari sacrificii de că­tre direcţiunea Operei de stat din Viena, anume pentru a apare in rolul principal din opereta „O noapte la Veneţia” de Johann Strauss în care a cucerit mari triumfuri în stagiunea prece­dentă. In vederea acestor spectacole, Maria Jeritza îşi va întrerupe con­cediul pe care-l petrece la Unte­­rach şi va veni la Viena. O altă operetă a lui Johann Strauss, „Voevodul ţiganilor’ s’a reluat zilele acestea la Opera de stat din Berlin, sub conducerea muzicală a celebrului dirijor E­­rich Kleiber şi cu Vera Sichwarz în rolul Saîfi. Şi această capodoperă a lui Johann Strauss a cucerit un ade­vărat triumf, subliniat de întrea­ga critică berlineză. Opera de stat din Lipsea, una dintre principalele scene lirice ale Germaniei organizează în cursul acestei veri, mari specta­cole festive consacrate exclusiv operetei moderne. In cadrul acestor festivaluri s’a reluat marele, succes al stagiunei precedente, opereta „Victoria Huzarul­ui” de Paul Abraham. Această operetă s’a reprezentat pentru prima dată la Lipsea şi a cucerit apoi lumea întreagă. Anul acesta va avea loc, în ca­drul reprezentaţiilor festive, pre­miera unei noui operete a lui Paul Abraham, intitulată ,,Floa­­rei din Hawai”, cu libretul scris de Alfred Grünwald şi Beda, du­pă o nuvelă maghiară a lui Em­merich Foeldes. Acţiunea se petrece în Hono­lulu, pe insulele Hawaiene.­­ In vederea acestei premiere senzaţionale au fost angajaţi cei mai de seamă artişti de operetă din Germania şi Austria. In frun­tea distribuţiei se află tenorii. lar­ger, de la Opera de stat din Vie­na şi Sergei Abramovici din Ber­lin, soprana Rita Georg din Vie­­na, comicul Louis Treumann din Viena şîs dirijorul Paulik de la si­ t­heater an der Wien. * I 1 Această operetă se va cânta la toamnă la Metropoltheater din Berlin și la „Theater an der Wien”. La Theater an der Wien conti­nuă, deocamdată, reprezentaţiile operetei de mare succes „Expresul albastru” de Granick­staedten, care a fost, angajată imediat după premieră, şi pentru America şi Londra. Max Reinhardt, care a înţeles j prin primul moment preferinţele publicului pentru operete, a pus acum câtva timp în repetiţie ope­reta lui Offenbach „Frumoasa E­­tena” într'o versiune modernă de E. W. Korngold.­­ Unul din teatrele lui Reinhardt la Berlin, „Berliner Theater” va t­rece în stagiunea viitoare sub Conducerea fraţilor Rotter şi va fi transformat într’un teatru de ope­rete.­­ Şi la Londra, opereta constitue punctul de atracţie al stagiunii. Două succese berlineze ţin deo­camdată recordul succesului. „La calul alb” de Kadelburg în montarea lui Erick Charel se re­prezintă de câteva luni în șir la „Coliseum” și „Țara surâsului” de Lehar, cu R. Tauber, la Drury Lane. Opereta vieneză „Wunder- Bar­’ continuă să atragă publicul la Savoy. Deasemenea s’au reluat opere­tele de succes de altă dată „Gei­sha” la „Daly’s Theater” şi „La Belle de New York” la „Winter Garden”. Tot la Londra se joacă actual­mente nu mai puţin de 6 operete originale engleze cari nu vor ve­dea însă­ lu­mina rampei la nici un alt teatru continental. Al mum Din cuşca smiennnlui MAI SUNT COPIi!­ i,­­se exagerează, socotesc, cu istoriile despre precocitatea copiilor, căci iată­­pe lei de conversaţie mi-a fost dat să aud. Luni după amiază, în casa sculp­torului Vo. I.... Luna 1. mi-a prezentat pe Riri, o­­drasla lor, în vârstă de 8 ani. In timp ce „discutam“ cu Riri des­pre chestiuni școlare, subit, Riri s’a adresat mamei sale : — Mamă, când m'am născut eu ?, Ziua sau noaptea ?. — Noaptea ! — Și te-am trezit din somn ? FATA SPORTIVA Luni seara, la „Cărăbuş"... — Domnule, eşti atât de drăguţ să-mi dai, un moment, programul ? — Cu plăcere ! Și când mă uit să văd fata domni­șoarei care ciripise rugămintea, am rămas, o clipă, buimăcit. — Ce mai faci, Tufy ? — Foarte bine, numai că mai am câteva examene ! — Nu te am mai văzut de un an și mi se pare că te-ai făcut mai fru­moasă ! — Exagerezi ! — Deloc .' Dar ia spune-mi, Tufy, 'd-ta jucătoare pasionată de tennis cum le am cunoscut, cum. se face că nici n'ai fost. la ultimele concursuri inter­nationale de tennis ? — Nu mai aveam nevoie. M’am lo­godit de 6 săptămâni !... DOVADA Intr'un cerc de gazetari se afla,­eri dimineață, și un proaspăt redactor al unei gazete de seară. Vin vorbă în vorbă, s’a atins ches­tiunea salariilor. — La noi se plătește excelent, ex­plică redactorul pi chestiune. Eu am 28.000 lei lunar. — Imposibil, contestă hotărtt­­ un confrate. Nu cred să-ți plătească mai mult de 14.000 lei I ■— 28.000 lei în cap. Dacă vrei poli întreba dacă nu mi s’a oferit această sumă ! • — Ești confuz! Cât primești în mână? — Păi 28.000 Ici, am care se scade... — Am înțeles : exact anecdota cu cei doi voiajori evrei!. 7— ? ! ? i-i S’au întâlnit odată doi voiajori. — Cum o duci ? ! — Mulțumesc, bine / \ -- Vin comenzi ? — Sigur !. Nu sunt nici trei zile de când am primit o comandă de 400.000 lei ! — Fii serios! N’ai să mă faci să cred că pe vremurile astea de criză, ai primit o comandă de 400.000 lei! — Nu mă crezi ? Dar dacă îi voiu arăta scrisoarea de anulare a comen­zii ? !... ' Mei. B£t**i*r: Hă mbommhm Marii! Am a­sistat eri la nişte scene­ la Teatrul Naţional, cari mi-au adus în minte — să nu vă miraţi de loc — toaleta... cioclilor. Nu ştiu dacă aţi văzut vre­odată cum Cos­tică Chioru, şeful cioclilor, îşi di­chiseşte subalternii, la o înmor­mântare mai de soi :­­— Mă na-'vă livrelele / Să nu care cumva să le pătaţi că vă ta­c mama dracului ! Mă. Moacă, dacă o mai pătezi de lumânare, cum ai pătat-o cănd­ Vam luat pe ăla de pe Mântuleasa, te cureţi. Să-ţi cauţi altă meserie! — Nene Costică, nu-mi vin pan­talonii ! — Lasă, lasă ! Fă să-ţi vie ! Na-­vă câte un brâuşor, să nu vă cadă la care­va nădragii pe drum, că moartea vi se trage ! — Mi-e stai tu cam­ mare ! — Las'că e bun acum pe căi­, dura asta !. . — Uite cum îşi pune ăsta, bi­cornul... Nu aşa tâmpitule ! O să râdă ,şi mortu‘ de tine. Puen-l­op. Un moţ înainte şi unul la spate ! Aşa ca Napoleon fi —Uite mănuşi albe curate, le-a spălat Tinea cu sodă, de a scos un kilogram de murdărie din de. • — Nene Costică, mi-ai dat două pentru dreapta !. — Ei pune și tu una pe dos că no să mă duc să-ți cumpăr ţie o pereche specială. — Nu pot nene, că merg pe lângă corteg ! —• Ei să le ia ăla , de merge cu coliva că la el tot nu se vede. — Mie nu mi-ai dat decât o mănuşa. — Ei, nu s‘a ajuns ! Tu ţii perna şi vâri o raiănă dedesupt, să nu se vadă. Şi colaboratorii lui nenea Cos­tică Chioru încep... găteala. Peste hainele civile, rupte ca vai de mama lor, îşi trag livreaua, stând într’un picior şi sprijinin­­du-se unul de altul. îşi trag apoi cişmele lungi, pe care le dau cu vax, substanţă folosibilă şi la acoperirea petelor de pe livrea şi mortul e îngropat după datină. Urmează apoi dezbrăcatul. —Unu, doi, trei, patru, cinci... lipseşte una. Matache scoate fu­nia.­­ . . — Nu mi-ai dat nici o funie nene Costică. Să pleznesc dacă te mint. M’am legat cu brăușor, ne­vestii­ cu care se încinge peste fustă. y. ‘f. I — Mă scoate brăușorul, ori ţi s’a urât cu binele ! — N’am nici un brâuşor, pă­catele mele, dar dacă crezi că Vam luat uite, să-mi scazi. — Aoleo, uite ce-ai făcut din mănuși, le-ai umplut de spert man,ţet. — Erau lumânările proaste, n’am avut încotro.­­ Şi­­uite aşa mai departe, cioclii — adevăraţi actori ai vieţii, ne­voiţi sunt să-şi lepede toaletele temporare. Şi acum la Naţional. După cum Costache Chioru se ţine de cioclii, tot aşa inspectorul Naţionalului, d. Savu se ţine de actori, să dea costumele, cu cari au apărut în diferite piese : — Dă-mi d-le smokingul din ,,Evan­taiul”, alt­fe­l nu iei leaf­a pe vară ! — Cum să-i dau d-le? Că mi-a dat un ajutor de toaletă de 6­000 de lei, in care mi-am făcut smo­kingul, mi-am cumpărat cămaşe, mănuși, cravată. Păi faci d-ta as­tea cu 6.000 de lei ? Cu chirie dacă le-ai lua și te costă mai mult. —Domnule eu nu știu. Treaba d-tale, casierul are ordin să nu dea gologanii până nu vede chi­tanța de descărcare de la madam Scârţea, croitoreasa. — Bine d-le, d-ta, ai pus să-mi scadă din leafă o pereche de pan­tofi cu care am jucat în „Floren­­tina”, ? ’ ■■■ - fi-jwiiTiSz-k-; ■ — Păi dacă jucai cu el, nu era nimic. Dar ai umblat cu ei pe stradă și ai vrut să-i dai înapoi fură vârfuri, fără tocuri. — Păi ce sunt rupți, au petec? — Ei, atâta mai lipsea. Să-ți oprească două sute de lei pentru tocuri şi pingele. '•.'■■■ Şi■ slujitorul TItaliei se deşira, că frumuşel, ca şi oamenii lui nenea Costache Chioru. WC!"*- LM. in noua trecere de EUGEN JEBELEANU TREI CĂRŢI ILAR TE VORON PANA : „Echinox arbitrar” . Acum vre-o cinci, ani, într'un oraş de brazi şi de provincie, în­­tr-o librărie cu cărţi, cari vege­tau,­ l-am întâlnit pe Marie Vo­­ronca. Era o carte cu un var mai pur decât al celorlalte,, pe faţadă şi in interior şi cu un clopot de azur personal, de-asupra. Iată, „Restriştile"* însemnau o descătuşare şi o invitaţie (pri­ma) la un burg de purităţi, de-a­supra oamenilor, spre tavanul de albastru. Dar smulgerea avea în ea şi o melancolie, care — mai târziu — trebuia să dispară . Dacă ne aducem bine aminte (nu avem volumul în fară) an­ in­­tâlnit un vers cu o elimare de * A . ..Invitaţie la bal” * SAŞA , CRISTIAN : „Efluvii” căprioară în el. Fino, să mergem la Stive­­d în munţi !“... Fireşte am urmat pe Marie Vo­ronca şi în celelalte volume : ..,„O lomba“, ,,Ulise“, „Plante şi ani­male“, Brăţara nopţilor“, „Zo­diac“, în­ care melancolia şi­ senti­mentalismul se estompau treptat, pentru a face loc unei atitudini, de multe ori retorice, de braveur şi de herald al unei viitoare iz­bânzi. Azi, scoatem d­in buzunarul drept al vestei, o carte roşie ca .0 cărămidă de sânge pentru edifi­ciul lui Ilarie Voronca. Este cel mai mic volum apă­­rut şi trebue (fără a fi sentimen­tal şi d­orotic) săi ţii, ca pe o ciu­te de joc norocoasă, la inimă. Sunt în această „Invitaţie la bal“ (la marele şi rarul bal al poe­ziei) versuri, semănate şi culese pe traiectoria unui an 1924— 3­925, tisvvji,. ou. Şi, se deosebesc de poemele pos­terioare acestui interval prin pre­zenţa­ unei disciplini technice, care dă gândului o rotunjime cal­culată şi imaginilor un zbor or­donat. Cu un cuvânt Ilarie Voronca utilizează rima (care de moarte cit este salutară, în fixarea unei discipline a inspiraţiei) şi pe ca­re astăzi nu o mai respectă (ceea­ce iarăşi poate fi o calitate). Fenomenul, care s-a întâmplat cu poetul „Invitaţiei la bal“, i-a fost cunoscut, — invers însă, — şi lui Lucian Bl­aga, urmărind­ în ultimul timp— după cum mi-a mărturisit cândva — o cristali­zare a gândului în colivia c­rimei. In această carte de 38 de aripi —,indiferent de crezul său actual Marie Voronca ne­ oferă câteva jocuri cari (fără să fie nici­ cadri­luri, nici tangouri) au în ele des­­lănţuiri de mişcări neîntâlnite şi curcubeuri, ca nişte salbe de o­­ceanuri cu sori. Iată o frăgezime copilărească în aceste versuri De aci asculţi ruga pietrelor cu zmeură şi muşchi, Inserează ape cu plute şi foar­fece glasul Taie mireazma brazilor. Peisa­­giul ca un şal transilvănean, In verdele acestui minut să ju­căm cu inima biliard“ sau aceste patru tresăriri de iu­­guietudini dureroase : „Aici e sufletul peste cupole des­pletit. Greu, huruitul roţilor în besnă Şi nebunia ca un noroi până la glesin Nu auzi ? Râd pentru reprez­en­­taria de sfârşit”.­­Cari ne întăresc în convingerea că Marie Voronca este un încântă­tor dansator al balului la care am fost invitaţi şi că mentă un sin­La mai toţi marii scriitori, în­clinarea către literatură, se ma­nifestă îndeobşte, foarte de tim­puriu. Cu cât talentul e mai mare, mai puternic, cu atât se arată mai irezistibil, mai din vreme. Nu este cazul şi cu Tolstoi. El a început să scrie de-abia la 24 de ani. In tinereţe, pe când locuia la ţară (Iasnaia Poliana) Lev Ni­­colaevici, avea multă predilecţie pentru muzică. Ii se devota cu toată pasiunea. Dar plecat în Kaukaz pentru aşi face stagiul militar, fu nevoit, probabil, s’o a­­bandoneze şi să-şi reverse aspi­­raţiunile creiatoare într’altă di­recţie — în speţă, întră scrisului. Cum, în ce împrejurări şi-a descoperit talentul literar, — nu se ştie. După spusele unei mătuşi ale sale, Tolstoi dovedea încă din co­pilărie oarecari însuşiri pentru artă, dar în mai multe direcţii. Ideia scrisului i-a fost suge­rată, se pare, de mătuşa sa, I. A. Orgolscaia, — o femee de-o bu­nătate şi curăţenie sufletească rară, care datorită acestor calităţi neobişnuite, avu o mare influenţă asupra vieţii marelui gânditor. ,,Iţi aduci aminte,—chere tante, — îi scria Tolstoi din Kaukas, — când m’ai sfătuit odată să m’apuc să scriu romane ? Ei bine, află că-ţi urmez demult sfatul şi în­deletnicirile despre cari îţi vor­beam, tocmai literare erau. Nu ştiu daca va ieşi vreodată la lu­mină tot ceiace scriu... Deocam­dată văd­ că scrisul începe să-mi placă şi cred că acum am înaintat prea mult ca să mă mai pot p­r»o­pri . Nu este exclus, ca la desvolta­­rea talentului său să fi contribuit mult şi atmosfera din Kaukaz. Farmecul nespus al naturei, viaţa răsboinică plină de emoţii şi pe­ripeţii i-au prilejuit desigur im­presii puternice, contribuind ast­fel la desvoltarea, la îmbogăţirea imaginaţiei lui de scriitor. In ori­ce caz, anii petrecuţi la Kaukaz, au fost primii cari au trezit în Tolstoi aptitudini creiatoare şi l-au consacrat literaturei. Este interesant de remarcat faptul, că marele gânditor, nu prea avea la început uşurinţa scrisului. Aceasta se poate con­stata dintr’o altă scrisoare adre­sată tot mătuşei Orgolskaia. ,,Mî-ai spus de multe ori, chere cer : Bravo, Voronca ! Al doilea volum de literatură avant-gardistă, despre care vrem să vorbim acum este acest „Echi­nox arbitrar”, a doua carte a lui Saşa Pană, pe care i-o cunoaş­tem. Apărută, cu transfigurate şi ori­ginale desene de M. H. M. în editura, revistei de extrema „Unu“, pe care o conduce , gent şi cu dragoste Saşa Pană,— cartea aceasta ne aduce revelaţia unui stil, care (iată o rar aflată calitate) este al autorului. Neîndoios, calităţile, lui Saşa Pană constau tocmai în faptul că nu a avut intenţiunea să ne prezinte un gen de proză, aprio­ric calificat , roman, nuvelă, schiţă sau alte etichete, bune pen­tru uzul constipaţilor spirituali. Unii vor afirma poate că Saşa Pană realizează poem în proză. Nie aceasta ! (ConUmiare în png. H­a)­tante, că n’ai obiceiul să faci con­cepte pentru scrisorile d-tale. Uite, vreau şi eu să-ţi urmez exem­plul dar nu merge. Adesea sunt nevoit să-mi rup scrisorile, îndată ce m’apuc să le recitesc. Să nu crezi că din cauza vreunei gre­şeli de ortografie, sau a vreunei expresii stângace. Asta nu m’ar stingheri câtuşi de puţin, — ci dintr’altă pricină. Nu isbutesc să-m­i meşteşugesc gândurile şi condeiul. Scrisoarea pe care ţi-am scris-o acum, am rupt-o, fiindcă ţi-am vorbit în ea despre lucruri pe cari nici nu intenţionam să ţi le scriu, fără să-ţi fi vorbit însă despre lucruri pe cari ţineam să ţi­ le spun”. Intr’altă scrisoare adaogă : „Activitatea mea literară, înain­tează pe zi ce trece. Deocamdată nu mă gândesc încă la publicat. Am refăcut de trei ori o lucrare pe care am început-o de mult şi, cred că o voiu mai preface odată* ca să fiu pe deplin mulţumit”. E vorba, probabil, de prin­a sa lucrare, „Istoria copilăriei mele” pe care Lev Nicolaevici a termi­nat-o în anul 1852 şi a trimis-o re­vistei literare „Contemporanul’ (Sovremennic) din Petersburg. Tolstoi ţinea sa nu se ştie cine-i autorul. Semnase manuscrisul nu­mai cu două iniţiale : L. T. După puţin timp, primi o scri­soare din partea lui Nekrasov,­­­scriitor foarte apreciat pe-atunci în Rusia, — şi directorul­­ „Con­temporanului , — care recunos­cuse în autorul anonim un mare talent, şi care îl ruga să-i mai tri­­meată ceva. „V’aş mai sfătui, —­ îi scria Nekrasov printre altele,_ să nu vă mai ascundeţi numele sub iniţiale, afară numai dacă nu sunteţi un simplu oaspe întâm­plător în literatură”. — „Scrisoarea aceasta m’a bu­curat până la prostie”, — spune ipistol­ia .iac-nor­ile sale Şi peste o săptămână, apăru în numărul de Septembrie (1852) al „Contemporanului”, — „Copilă­ria” care stârni admiraţie în rân­durile cititorilor. In lumea lite­raţilor însă, lucrarea fu primită cu oarecare rezervă, indiferenţă chiar, iar critica, abia după vre­o doi ani începu să se ocupe d­e ea, când apăru şi partea a doua po­vestirii : „Tinereţea”. Numerele „Contemporanului” cu povestirile „Copilăriei” şi ,, ti­­nereţe” ajunseră până la Dos­­toiewsky, tocm­y în Siberia Dos­­toiewsky fu atât de uimit de va­loarea lucrării încât, rugă într-o scrisoare pe un prieten al sau să afle neapărat şi să-i comunice nu­mele misteriosului L.­­ După „Copilărie” şi „Tinereţe”, Tolstoi scrie şi partea a treia a povestirei : „Adolescenţa” care poate fi considerată ca una din­tre cele mai va­tu­oase lucrări din literatura rusească Au urmat apoi : „Năvala”, „Tă­­ie­rea codrului”, ,,Hadji Murat”, „Cazacii” şi altele oglindind toate impresii din Kaukaz Apariţia volumului „Sevastopo­­lul în Decembrie 1851” îi stabi­leşte definitiv lui W­olstoi un nume de mare scriitor, Ţarul Alexandru al 11-lea, a rămas atât de impresionat după ce a cetit „Sevastopol­ul în Decem­­brie 1854”, încât a ordonat ca o­­fiţerul să fie scos de îndată din zona luptelor, pentru a nu fi ex­pus pericolului. Astfel, odată cu prima parte a activităţii sale literare, Tolstoi îşi încheie act ,și cariera de mili­tar. ARCADE BACULEA esteRSSSST Cum & tcMtalTolstoi Ultima modă la New-York, pentru zilele călduroase: pyjamala Călduri mari la New-York. Consecinţa e că toată lumea poar­tă chiar şi ziua numai pyjamale. Acum câţiva ani, lumea întreagă a aflat, cu uimire, că într'un o­­raş din Statele-Unite, un domn şi-a permis să apară pe stradă, într’o zi foarte călduroasă, în py­jama. Astăzi toţi locuitorii New- Yorkului poartă, ziua, pyjamaua şi nimeni nu se mai miră. Soţia milionarului ese la plim­bare în pyjama, lucrătoarea o poartă în fabrica, iar seara, băr­baţii şi femeile se întâlnesc în sa loan® tot în twiamia. Fiecare poar­tă culoarea care convine mai bine feţii sale. Se utilizează o mică stofă, exceptând-o pe cea de lână. Femeile îşi împodobesc pyja­­malele cu broderii sau picturi, care reprezintă peisagii, vapoare, scene de vânătoare, basme ş. a. m. d. Se croiesc şi pyjamale strâns li­pite de corp şi anume sub formă de smokinguri. După cum relatează ziarele fe­meilor le stau admirabil pyjama­lele, bărbaţii arată însă, parcă ar fi caricaturi proaste de băeţan­­drii. In general însă, portul pyja­­malei e considerat ca un mare­­ progres. Dar se naşte în mod fa­­­tal următoarea întrebare : „Daca pyjamaua se poartă la dejun, la prânz, la ceai, la tennis şi la sera­te muzicale, ce trebue să se poar­te în pat ?“. Un ziarist a făcut spirituala observaţie că e de temut, întrucât îmbrăcămintea a ajuns atât de li­beră în timpul zilei, să nu ajun­gă cea din timpul nopţei prea ce­remonioasă.

Next