Rampa, mai 1935 (Anul 18, nr. 5190-5213)
1935-05-02 / nr. 5190
Anul IS No 5100 REDACTIA, ADMINISTRATIA Sl ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No. Seia4 ABONAME N T E Trei luni ....................................Lai 300 Seie Irani • • . • # • ■ Un »n Intrăin&tata dubla «nnramim Publicitatea: RUDOLF MOSSR S. A Biurourile: B dul BriUianu 22—Telefon a 1.40.07 . Lai 500 . Lai 1000 America“ de la Cleveland Cetii zilele acestea că ziarul „America” al românilor din Cleveland îşi va sărbători în curând 20 satus 23 de anii (nu (nnbine aminte) die apariţie. Poate nu cunoaşteţi această gazetă, pe care chioşcurile bucureştene nu o vând’. Eu am avut-o însă de ,câteva ori în mâinii şi Iniei odată n’iaim răsfoit-o fără anumită iemoţiei. E mişcătoare pasiamnica pe care aceşti români de dincolo de Atlantik, o pun în păstrarea limbii lor de acasă şi devoţiunea cu carie urmăresc ei dela celălalt capăt al globului, tot ce se întâmplă aici la noi, „în patrie” cum spun ei cu nostalgie, căci deşi americani prin drepturi de mimerii tăgăduite, n’au încetat să considere România drept patria lor. Se pare că acolo la Cleveland ei formează o colonieromânească, foarte strânsă. Aiu biserica lor, aiu şcoala lor, au societăţile’ lor corale, au asociaţiile lor de cultură, au tiparul şi biibliotecile lor, au în sfârşit ziarua lor — această „Americă” ce îşi va sărbători curând un sfert de veac de existenţă. E o colonie cu frault pitoresc, în viaţa căreia trăsăturile lamericiaine şitradiţiileromâneşti se îmbină surprinzător. Bine adaptaţi noului continent, muncitorii în uzine, liber profesorişti, sportivi, funcţionari, comercianţi, ei păstrează totuşi un stil de viaţă românească aproape patriarhală de mic oraş ardelean, sau de un sat românesc chiabur. Lucrul se poate vedea mai ales din anunţurile lor de „mică publicitate”, care reflectă în genere viaţa măruntă a unei mulţimi, cu preocupările ei zilnice, cu grijilie ei obişnuite, cu moravurile u iei comune. îmi amintesc de un anunţ, pe care l-am cetit acum câţiva ani într’un număr mai vechiu alziarului „America”, un ro- mân din Cleveland, obligat să se mute în altă regiune, îşi vindea gospodăria şi căuta prin ziar cumpărător. Era în inventarul lucrurilor acelora, o adevărată gospodărie transilvăneană, ca într’o pagină de Slavici sau Agârbiceanu. E poate de minare persistenţa acestei insule de românism în mijlociul unei societăţi, a clarei forţă de asimilare s’a dovedit unică în lume. Nică-eri, mai mult decât în Statele Unite, fuziunea de rasse, de mentalităţi şi de tradiţii nu s’a făcut mai repede şi mai uniform. Totuşi, iartă câteva zeci de mii de români (mai mulţi poate , nu cunosc datele statistice), care îşi păstrează fără efort anumite caractere originare, ceea, ce bineînţeles nu-i împiedică întru nimic să participe la viaţa politică şi culturală americană, în rând cu toată lumea. Faptul acesta, este cred, de natură să ne pună puţini pe gânduri. O mică revizuire de conştiinţă, acum când sunt la modă atâtea „numere” restrictive, n’ar strica. Sărbătoarea ziarului românesc „Americă” dim. Cleveland e un fapt — mic dacă vreţi, dar asta nu împiedică să fie revelator — un fapt care spune mult pentru înţelegerea ideii de naţiune. „Naţiunea” nu poate fi un lucru simplu, noduros, tranşant, determinat prin da şi nu, alb şi negru. E la mijloc ochestiune de supleţe spirituală,ochestiunede nuanţe. Un om poate trăi mai multe iubiri deodată, fără să se trădeze pe nici una. E joc în sufletul lui pentru o întreagă gamă de sentimente şi numai o minte de poliţist poate crede că a iubi Biblia, înseamnăa nu mai puteai iubi Mioriţa, ca şi cum a iubi marea îţi ia dreptul şi putinţa ide a iubi muntele. Sunt o seamă de deformări, de idei fixe, de obsesii, care încurcă buna înţelegere dintre oameni pe această problemă, totuşi aşa de frumoasă în ea însăşi, a naţiunii. Mă întreb ce poate gândi un american ripur sânge” — d. Roosevelt de exemplu — despre Românii din Cleveland şi cu ce sentiment ar putea el răsfoi ziarul românesc, pe care aceştia îl tipăresc de atâţia ani acolo. Fără îndoială, ultimul gând care i-ar putea trece prin cap, ar fi că aceşti oameni fac un act de desolidarizare de comunitatea americană. Dimpotrivă, lămuresc, că ar considera devoţiunea lor pentru românism, drept iun semn de distincţie sufletească şi de seriozitate spirituală, care e mişcătoare pentru România, dar este în acelaş timp bogată în nobile semnificaţii pentru America . N’ar fi rău să luăm sărbătorirea ziarului românesc de la Cleveland nu un numaidrept un act de afirmare românească, ci şi drept un act creator de îndatoriri aici, la noi. Mihail Sebastian propune crearea unui teatru de invâtâmânt pentru tinerii autori dramatici Gaston Báty, faimosul regizor şi director al teatrului Montparnasse din Paris a fost întrebat la rândul său, dacă există o nouă generaţie de autori dramatici ? Răspunsul d-lui Gaston Báty a fost foarte categoric : — Trebue precizat un fapt: directorii de teatre nu sunt la dispoziţia autorilor ci numai în serviciul artei dramatice. Rolul lor nu e de a sprijini cariera unuia sau a mai mulţi autori, ci de a creia opere de seamă, de a monta piese de valoare. In consecinţă ei au tot atâta merit dacă descoperă opera de valoare a unui autor mort de multă vreme, cât și dacă ar descoperi promisiunile cuprinse în manuscrisul unui debutant. Chiar când descoperim asemenea promisiuni, sprijinul nostru nu poate învălui forme efective. Putem descoperi uneori un temperament dramatic în lucrările ce ni se prezintă, dar nu putem din nenorocire ajuta pe autor să dobândească practica necesară, afară de rari excepţiuni. Autorii dramatici tineri suferă din pricina faptului că nu pot lua contact cu publicul. Această formă de apostolat exista mai înainte la teatrele zise de avantgardă. Teatre de acestea nu mai sunt. Mai sunt pe ici pe colo grupări animate de bună voinţă, cari învaţă o piesă şi o joacă odată. Acest contact grăbit, cu un public restrâns, şi care mi e adevăratul public, nu învaţă nimic pe autori. Nu mai avem actualmente teatre echivalente ca formulă, cu ce era L’Oeuvre în timpurile eroice, cu Vieux Colombier, cu Baraque de la Chimere. E o gravă lacună a epocei noastre dramatice. Directorii de teatre, animaţi de cele mai bune intenţii nu mai pot face încercări jucând piese embrionare. Ar trebui înfiinţat un teatru de învăţătura, care să răspundă acestor necesităţi- Un teatru în care autorul ar lua contact cu o trupă în care se lucrează regulat şi ar vedea personagiile întrupate de actori cu personalitate . Recunosc că în împrejurările actuale e aproape imposibil de înfiinţat un asemenea teatru — a spus Gaston Baty. Gaston Batty Director: SCARLAT FRODA Opiniile d-lui Tudor Muşatescu despre sport sunt tot atât de interesante ca şi cele pe care le-a exprimat despre cinematograf. Teoretic priveşte cu multă seriozitate manifestaţiile sportive şi rolul sportului, în practică însă s’ar putea spune că-şi contrazice părerile... Dar să-i dăm cuvântul: — Vă interesează sportul ? — Aşa şi atât cât mă interesează tot ce se petrece contemporan cu mine. — Aţi asistat vreodată la manifestaţiuni de sport ? — Niciodată cupremeditare, întâmplător, aşa cum uneori asist la Te-Deum-uri, sau la incidente de stradă. — Credeţi că sportul ajută la împlinirea fizică a rassei, şi că, deci, trebue practicat ? — Cred că sportul ajută — ca să întrebuinţez expresia d-tale — la ,,împlinirea fizică” a individului care îl practică, nu a „rassei“ din care face parte, după cum cursele de cai (tot un „sport“ şi ăsta, nu ?) folosesc (şi încă) numai cailor şi jobeilor care aleargă şi nicidecum ponţilor care se uită la ei cu binoclul. Fără îndoială, practicat colectiv (în şcoală, în armată, în societăţi de educaţie fizică, etc.) va putea, cu timpul, să servească şi la ,,împlinirea fizică a rassei". Te asigur însă că tuberculoza, cancerul, pelagra şi toate celelalte maladii care ne minează „rassa“ n’au să se vindece niciodată cu„school-uri“, cu aruncări de disc, cu sărituri în lungime, cu recorduri de viteză ori cu „razante” de tenis. Să operăm totuşi că generaţiile viitoare, eşite din campionii, atleţii şi polisportivii de azi, se vor resimţi în bine şi vor intra în arena existenţii cu organisme mult mai rezistente ca ale înaintaşilor. !|. — Personal practicaţi vre-un sport ? — De practicat, în înţelesul strict al cuvântului, nu practic niciunul. Fac însă, după împrejurări, de toate. Aşa, de exemplu, mă bat câteodată în duel şi implicit fac puţină scrimă. Joc, vara, la ţară, interminabile partide de croquet (când n’am altele de bridge la îndemână) în Iulie, la Sovata, pescuesc păstrăvi în Sebeş, asist la câte-o vânătoare (mai ales la mesele care îi urmează) încalec gloabe când sunt concentrat sau când mă duc în excursii pe munţi, conduc automobilul (când am şi şofeurul mi se îmbată) joc, aproape cu regularitate, două partide de biliard pe zi, cu prietenii mei Leucuţia şi Ilie Lazăr (le dau câte 30 la o sută înainte şi-i bat de-i năucesc). „ In general, „cunosc“ toate sporturile, mondene şi nemondene şi le practic pe toate, după dispoziţie şi împrejurări-Metodic, nu mă ocup de niciunul. Fac însă cu sfinţenie „mişcare“ şi în fiecare dimineaţă, câteva figuri de gimnastică suedeză. Pe vremuri — în timpu războiului — am fost înaintaşi extrem stânga, în echipa de foot-baal a Liceului Refugiaţilor din Iaşi. Dar, pe-atunci, când eram prinşi că jucăm foot-baal eram daţi afară din şcoală şi — spre marea mea ruşine — mărturisesc că plăceria de a băga adversarilor un goal pe câmpul de instrucţie de la cazarma regimentului 7 de roşiori, i-am preferat plictiseala unei traduceri din Odele lui Horaţiu.Urmare în pag. III-al Literatură şi Sport Vă interesează sportul! — Răspunde d-l Tudor Muşatescu — Tudor Muşatescu legătură indestructibila... Din puzderia de articole publicate de cotidianele noastre în „numerile” lor de Paşti, reţinem o prea interesantă convorbire acordată de Părintele Gala Galaction „Adevărului”. îmi voiu îngădui să fac un scurt comentariu „în‘‘ marginea acestui interview (vreau să fiu pe placul d-lui Pisani) şi cer iertare cetitorilor mei, pentru care am atâta consideraţie, că astăzi îmi iau libertatea să-i întreţin într’o chestiune, mai puţin „pământească‘‘ Nu pot însă s’aduc insulta cetitorilor mei, bănuind că în aceste zile din urmă — indiferent de credinţa lor religioasă — n’au stăruit cât de cât cu gândul asupra Minunii Dumnezeirii. Să revenim la interviewul Părintelui Galaction, care s’a pornit de pe un tărâm literar. Şi anume, redactorul a întrebat pe alesul său interlocutor despre împrejurările cari au dus la încununarea sa cu „Marele premiu de literatură”. Şi cinstitul Părinte, a răspuns între altele: Premierea mea a surprins pe foarte multă lume. Asta provine din faptul, că printre contemporanii mei sânt foarte interpretabil. N’ai să găseşti, decât rar de tot, doi oameni care să aibe aceleaşi păreri despre mine. Pricina acestei diversităţi de interpretare vine de acolo că, spre deosebire de ceilalţi mânuitori ai scrisului literar, eu sunt complectamente convins că Dumnezeu există şi se ocupă de noi. Eu cred, fără rezervă, în adevărul descoperirii dumnezeeşti început, cu Avram, Isac, Iacob şi încununat cu venirea lui Isus; deasemenea purced sufleteşte, în chip riguros, din ideologia şi din puternica contextură sufletească a celor două testamente, pe care le-am studiat, nu ca să-mi fac o carieră, ci ca să-mi dau seama de profunzimea descoperirii divinităţii. Se înţelege deci, că faţă de cineva care păstrează în inima lui dubla credinţă a celor două testamente, opiniile nu se pot înţelege şi palmele nu se pot înfrăţi la un acelaşi concert de aplauze. Eu nu convin, nici celor care cred numai in vechiul Testament, după cum nu convin nici celor cari crezând în noul Testament nu vor să-l mai priceapă pe cel dintâiu. Temerile părintelui Galacfion — să-mi fie îngăduit s’o spun — nu le cred îndreptăţite, pentrucă oricât am trece acuma printr’o perioadă de eclipsă a Credinţii — eu aş spune de o răsturnare a ei — mai sânt încă mulţi oameni cari se înrudesc de aproape cu credinţele cinstitului Părinte, adică mai bine spus, fac parte din aceiaşi familie sufletească. Legătura indestructibilă dintre cele două Testamente ? Paradoxal lucru, dar aceasta a dovedit-o peremptoriu regimul care subjugă astăzi Germania Şi cum toate pe lumea aceasta vin de la Dumnezeu, a trebuit să vină întâmplarea de azi, pentru a dovedi, această legătură de neînlăturat. Pentru că necreştinii de astăzi din Germania începând să-şi deretice bisericile de tot ce amintea Vechiul Testament, încetul cu încetul au isgonit din templul lor pe Acela care necontestat, după Trup este din neamul regal al lui David. Şi astfel păgânismul şi cultul lui Wotan au fost întronate, desigur pentru scurt timp, în nenorocita ţară. Şi este acesta un adevăr tare ca granitul: cel ce a cetit pe Sfântul Apostol Pavel cu toată încordarea inimii, nu se poate numi creştin adevărat, — nu poate susţine precum că Isus a biruit cu adevărat legile morţii şi orbirea lui Saul prigonitorul, — dacă înlătură, dacă dispreţueşte, Vechiul Testament. Din nenorocire, vedem astăzi oameni cari se pretind vechili ai domnului şi care-şi arată, nestingheriţi, acest dispreţ. Va trece însă această perioadă de sălbăticie şi ura dintre fraţi, pe temeiul credinţii, va dispare. Să luăm aminte la ultimele capitole din Apocalipsă! Şi bunul şi marele Gala Galaction să fie încredinţat că are destui fraţi de simţire, în lumea creştină, pe ici colo în cea evreiască — o lume care mărturiseşte: ,,Aşteptăm cu stăruinţă : „ceruri noi şi un pământ nou în care dreptatea locueşte’’. Pe mâine, stimaţii mei cetitori, vă voiu vorbi iarăşi despre simpaticu Nicu Bălţăţearau şi Gicu Vraca — idolii dumneavoastră. Odată pe an e Paştele! luau Massof? ! Gala Galaction O nouă piesă de Bernstein Henri Bernstein a început o nouă lucrare dramtică ce va fi jucată la toamnă la teatrul Gymnase. Titlul piesei nu e încă fixat* Pentru a crea un rol important în această piesă a fost angajat de pe acum artistul Julien Bertheaux care a creat câteva roluri la teatrul de l’Olivie. Annie Aurian operată de apendicită D-na Annie Aurian, soţia d-lui V. Maximilian, a fost operată de apendicită în prima zi de Paşti de către doctorul Amza Jianu. Operaţia a decurs în cele mai bune condiţiuni şi starea d-nei Maximilian e cât se poate de satisfăcătoare. Franz Lehar la Paris Compozitorul Franz Lehar se află de câteva zile la Paris şi va asista la o reprezentaţie a operetei sale „Frasquita” la Opera Comică din Paris. O actriţă parisiană la Londra Actriţa pariziană Jane Aubert a plecat la Londra unde va juca la Saville Theatre, opereta ,,Jill Darling“. Va interpreta rolul creat de Frances Day. Gustar Grungens va jnca Cromvell Actorul german Gustav Grundgene, va începe in curând realizarea unui mare film istoric în Care va juca rolul Cromwell. * * joi 2 Mai 1935 4$ mm "'r- * .. » .. fi'"J :n 3 BEI Teatrul Regina Maria IN FIECARE SEARA LA ORELE 9 „O aventură în islpelin” Comedie în trei acte de John Alexander cu Len, Caler Tony Bulanka, V. Maximilian, și Ionel Țăranu Formidabilul succes Aspectele teatrului Anglo Saxon văzute de Pierre Fresnay Actorul parisian Pierre Fresnay, care a jucat în ultimul timp în Anglia şi în Statele Unite în piesele „Conversation Piece’’ de Noel Coward şi „Noe” de Andre Obey s-a întors de câteva zile la Paris şi a destăinuit ziariştilor câteva interesante aspecte ale teatrului Anglo Saxon. — Teatrul anglo saxon dă dovadă de o extrordinară vitalitate. Această vitalitate îmbracă toate formele: imaginaţie la autori, îndrăsneală la directori şi interes din partea publicului. Nu cred că e vreo ţară din lume în care să se consume mai multe piese decât în America. Faptul dovedeşte cu prisosinţă că animatorii de acolo acceptă cu plăcere riscurile meseriei şi nu persistă nici o dată într’o afacere proastă.Dacă socotesc că o piesă are şanse de succes, ei nu ezită să o monteze. Dacă îşi dau seama că s’au păcălit şi că piesa nu place, ei o scot imediat de pe afiş. Sunt piese cari nu se joacă mai mult de trei zile. Nu e mai puţin adevărat că din marele număr de piese ce se joacă sunt foarte multe cari se remarcă prin calităţi de originalitate, de noutate şi de imaginaţie. E incontestabil că autorii anglo saxoni au lărgit mult sfera temelor teatrale. Găseşti printre ei foarte mulţi constructori. Technica lor teatrală e în genere destul de liniară, foarte directă şi destul de sumară în modul ei de presentare. M’am gândit acolo că ar fi poate interesant dacă s’ar mai introduce un curent nou în concepţiile noastre prea înguste. Piesele americane desigur că nu trebuesc traduse, ci adaptate. — Care e de fapt situaţia teatrului în America? Merge mai bine ca în Franţa? — Voi răspunde cu câteva cifre. In vremurile bune erau la New York patruzeci de teatre mari cari jucau în fiecare seară. Cât am stat eu la New York în plină stagiune, au fost deschise între 30—34 de teatre. Când am plecat mai erau deschise 28 Când am sosit în Franța am găsit cam tot atâtea deschise și la Paris. — Teatrele americane sunt superioare celor din Europa în ce privesc confortul şi instalaţiile? — Nu. Cele mai multe sunt clădiri vechi şi n’au mai fost reparate. Instalaţiile electrice sunt foarte perfecţionate. In teatrele americane nu se dă o atenţie atât de mare ca în Europa, decorului. —— Ce piese plac publicului? — In genere comedii şi piese în cari se discută anumite probleme. Sunt multe de acestea şi foarte reuşite, a mai spus Pierre Fresnay. Veneţia va glorifica pe Tiţian Actualmente se lucrează intens la Veneţia pentru organizarea unei expoziţii, menită să cuprindă întreaga operă a lui Tiţian- Se vor aduce tablouri şi din alte ţări. Expoziţia va fi instalată în palatul Pesaro. Se ştie că Tiţian, prieten al suveranilor şi principilor a trăit la Veneţia până la 89 de ani. Organizatorulacestei expoziţii e pictorul Nino Brabantini. De la Museul Luvru din Paris s-au adus la Veneţia următoarele tablouri : Venus de Prado, Madona del Comglio, încoronarea cu spini, Omul cu mănuşa. Expoziţia se va deschide la sfârșitul lunei Aprilie. Maria Ventura restabilită Compatrioata noastră Maria Ventura care a fost grav bolnavă câteva zile la Paris s-a restabilit și a reluat rolul din piesa lui Paul Claudel „L’Otage”. BREVIAR TOATE ziarele şi revistele franceze închină memoriei lui Panait Istrati articole, ecouri, amintiri... Dintre toate, cu deosebire frumos şi just articolul lui Frederic Lefevre din „Les nouvelles littéraire”, articol din Care traducem un fragment , Istrati a murit. Dealungul acestei ■ploioase după amiază de Aprilie, a trebuit să-mi repet mai multe ceasuri fatala veste, înainte de a începe s’o cred. Şi toţi cei care l-am apropriat, admirat, iubit, vor fi încercat aceaaşi amărăciune : ceva cald Şi viu a murit în noi, un lucru pe care el mi-l dăruise. O prezenţă, o palpitare, o lumină dispare din noi odată cu el. Căci acest om din popor, născut dintr'un contrabandist grec şi o spălătoreasă româncă, nu era numai un scriitor unic, ...era o sensibilitate mereu înfiorată, o fiinţă arzătoare, complexă, contradictorie, de neuitat ...Panait Istrati nu accepta să fie un „om de litere”... El nutrise un timp nebuna spraniă de a face din strălucitoarea lui reuşită, un lucru care să-i permită a alina suferinţa lumii, şi să ia asupra-şi povara celor ce sufere. Biet şi mare Istrati, din toate durerile cea mai mare a fost aceea de a trebui să renunţi la această nobilă ambiţie, să-ţi mărturiseşti neplutinţa şi numai această foame neliniştită de a da fraţilor tăi nefericiţi — de a te da şi a te da până la cel absolut pe care il urmăreai şi tu in atăta disperare — a făcut din tine acel revoluţionar sentimental ale cărei aparente schimbări de atitudine ia deconcertat pe sectari. UN CRITIC foarte respectuos cu puritatea de gen a romanului este d. Şerban Cioculescu. Mare iubtor al scrisului d-luiArghezi (despre care pregăteşte şi un studiu pentru editura „Cultura Naţională”) n'a pregetat totuş la apariţia volumului „Ochii Maicii Domnului” să spună că această frumoasă carte nu este în nici un caz un roman. Această intransigenţă, i-a dat prilej dui Al. O. Theodoreanu să scrie un Spiritual catren. Dăruindui criticului un exmplar din volumul Bereuteibovici, de curând apărut, La însoţit cu ceastă dedicaţie : Eu îl previn, de-a recenza (Cum ştiu că se grăbeşte foarte) Că nu-i roman această carte şi schiţe, pe onoarea mea... „SUBIECT BANAL” va fi a doua carte tipărită a d-lui Ury Benador, autorul acelui Ghetto veac XX, cartea atât de frumos primită anul trecut de critică şi public. „Subiect banal“ e un sert roman în care — după câte ştim — autorul părăseşte o clipă lumea ghetoului, pentru a aborda noi zone de viaţă şi de psihologie. Cartea apare în editura Universala Alcalay. VOM COMITE o indiscreţie şi vom spune că premiul de poezie al Societăţii Scriitorilor Romăni li va reveni d-lui Emil Gulian pentru volumul său de versuri „Duh de basm“. O excelentă, alegere, care răscumpără gafa nici azi uitată a unui fol de comitet, care s’a onorat respingându-l pe Emil Gulian, când îl premia pe d. Vrănceanu sau Cavarnale. JOURNAL DE MOSCOU ne aduce săptămânal două bune pagini de informaţii literare, artistice şi critice, care — trebue să remarcăm — nu se deosebesc însă prea mult de burghezele pagini din: Marianne Nouvelles littéraires sau Candide. Interesantă rubrica de teatru şi concerte. Numărul de săptămâna trecută avea un mic studiu despre Maiakovsky. Desprindem câteva rânduri. Noi care am fost contimporanii lui Maiakovsky, ştim că poezia lui, ca şi el însuş, ne-a fost scumpă şi utilă. Ce admirabil optimism era in Maiakovsky : „Am sentimentul de a fi o uzină sovietică ce fabrică fericire”. Ce credință pătimaşă in victoria finală a revoluţiei. Respira din plin aerul victoriilor noastre... Acţiunea pe care Maiakowski a exercitat-o asupra multor poeţi sovietici este incontestabilă. Numeroşi poeţi proletari — Bezymensky de exemplu —, şi-au început activitatea poetică sub influenţa lui directă. Originalitatea şi puterea de stil poetic a lui Maiakowsky nu erau singurele izvoare ale acestei influenţe: el a exprimat cu mai mult relief trăsătura esenţială a poeziei sovietice: orientarea politică, fr-nL’41