Rampa, septembrie 1935 (Anul 18, nr. 5289-5314)

1935-09-09 / nr. 5296

PAGINA — Iar a fi evadat? — Ne-am întors însă, fiind­că n’am mai găsit tramvai la ora asta. i ■ i Poşta Redacţiei După douăzeci şi cinci de ani de carieră a ajuns secre­tar de redacţie la „Cugetarea Românească’ una din cele mai durabile reviste ale „iubitei noastre ţărişoare, România Mare”. Dacă n’ar avea părul cărunt şi curcubee livide în jurul o­­chilor, ai crede că e acelaş tâ­năr timid şi visător, care-şi flu­tura lavaliera la uşile redac­ţiilor revistelor literare, acum douăzeci de ani, şi îşi sugea sulul manuscrisului ca pe un baton de candel dulce, în aş­teptarea maeştrilor vremii, as­tăzi scoşi din uz sau busturi pe aleile grădinilor publice. Şi ce greu i-a mers la înce­put! Poeții timpului îi citeau ver­surile cu surâsuri superioare şi-l băteau indulgenţi pe umăr spunându-i:­­..promiţi, tinere. Mai încearcă”,­­ el încerca mereu... ecretarii de redacţie, ori de câte ori se prezenta cu manus­crisul, îl ţineau ceasuri întregi în picioare, până să-l întrebe, mai mult ca să scape de el de­cât ca să-l servească. Iar ai venit? Lasă, mata, manuscri­sul aici şi-ai să primeşti ras­punsul la „Poşta Redacţiei’. Ah! Cât a urât, maestrul de azi, această blestemată inven­ţie a secretarilor de redacţie! De câte ori mâinile nu i-au tremurat şi ochii nu i s’au în­ţepenit în gol, citind răspunsu­rile scurte, răutăcioase şi seci de orice bunăvoinţă: „Bucata trimisă nu e publi­cabilă. Mai încercaţi totuşi, sau: „Vă sfătuim să vă lăs­aţi de vărsări şi să vă apucaţi de altă meserie. Dacă doriţi o me­serie artistică, vă recoman­dăm, de pildă, traforajul sau pirogravura”, sau „Oarecari calităţi nu vă lip­sesc. Cu timp şi cu stăruinţa veţi putea face ceva”. Dar răsspunsul care îl înfu­ria mai mult şi care îl făcea să simtă instincte criminale cris­pându-i degetele era acel categoric şi dezolant „la coş”. Pentru acest „la coş”, „ma­estrul” de azi ar fi fost în sta­re, acum douăzeci şi cinci de ani, să facă vărsări de sânge. Şi totuş astăzi, când, l­a do­uă după amiază, îşi ocupă fo­toliul de piele în redacţia „Cu­getării Româneşti”, cea mai mare plăcere a bătrânului ma­estru, este să desfacă toată co­respondenţa „tinerilor necu­noscuţi” şi cu o plăcere nemai­pomenită să le devoreze „ope­rele neîmbrăcate încă în hai­na nemuririi”. Şi cum îi lucesc ochii, şi cum scârţâie de fericire peniţa, când mâna deformată de gută, aşterne pe hârtie, formula chi­nuitoare altădată: „la coş”. Când scrie aceste cuvinte, inima maestrului se umple de o bucurie caldă şi sfârcurile u­rechilor i se roşesc de plă­cere. De multe ori, timpul nu-i mai permite să citească toate scrisorile debutanţilor. Atunci maestrul, citeşte numai semnă­turile autorilor şi, în ordine, se înşiră la „Poşta Redacţiei” punând în dreptul fiecăreia, expresia lui de ură şi de sa­tisfacţie „la coş”. Reputaţia de sbir al „tineri­lor începători” i s-a stabilit repede, la cercurile literare. Redacţia „Cugetării Româ­neşti” a început să fie ocolită de toţi debutanţii şi teancul de scrisori purtătoare de pro­ducţii inedite, a început să scadă pe biroul ‘ secretarului de redacţie. Treptat însă, ura maestru­lui, a crescut­ Şi în ziua când poşta n’a mai adus decât o sin­gură scrisoare, un singur ma­nuscris, în ochii maestrului au scăpărat scântei de ură veche. Mâinile lui au sfâşiat plicul şi ochii-i bulbucaţi de nerăb­dare au căutat semnătura vic­timei la finele bucăţii inofen­sive. Nenorocitul semna, modest şi patriotic, Ion de la Turda... A doua zi, la „Poşta Redac­ţiei” în Cugetarea Românea­scă’’ se putea citi cu litere groase şi mari: ION DELA TURDA. Bu­cata trimeasă fiind complect lipsită de orice fel de cali­tăţi literare a fost aruncată la coş. Vă sfătuim să vă lăsaţi de literatură şi să va apucaţi de munca câmpului sau de un meşteşug. Iar două zile mai târziu, în „Cătuşe rupte ’ revista literară a celei mai proaspete gene­raţii de scriitori, apărea bu­cata trimeasă de necunoscutul Ion dela Turda, cu răspunsul dat de maestru la ,,Poşta Re­dacţiei’*. Bucata însă, purta dedesubt, însăşi semnătura maestrului, căci a lui era bucata şi de el fusese publicată, cândva, în­­tr’o defunctă revistă literară. Tudor C­usatescu aoaeoafleaoaaoaaeaaaaaneaneeeaooooooasasaaoaooeeoaofl« Tristul adevăr _ Nu mă iubești decât atunci când ai nevoie de bani! ! — Și nu se întâmplă asta des­tul de des ? ! RAMPĂ Din culisele teatrelor BILETELE DE FAVOARE întâmplarea e strict autentică în toate amănuntele ei şi citi­torii vor ghici fără greutate de­spre cine este vorba. Profitând de faptul că se cam înrudeşte cu o fostă mare vedetă de operetă şi actuală soţie a u­­nui mare comedian, d. M. L., antreprenor de pompe funebre, s‘a gândit să ceară două locuri la grădina de vară unde juca şi era director soţul rubedeniei sale... — Fă-mi rost de două locuri, să văd şi eu spectacolul, — s‘a rugat într’o zi dricarul, de soţia comedianului în chestiune. — Cu plăcere. Când vine băr­­batu-meu astăzi la masă, îi cer biletele. — Iţi mulţumesc foarte mult. Pot trece mâine pe la tine să-mi iau biletele ? — Da, da, treci. Sunt toată du­pă amiaza acasă... A doua zi, d. L. M. are o în­mormântare la cimitirul Sf. Vi­neri. După ce termină cu înmor­mântarea, se sue omul pe capra dricului şi se pregăteşte sa se întoarcă la sediul agenţiei sale funebre, pe Calea Moşilor.. Pe d­rum însă, îi vine o idee... Tot e în drum, să se abată şi pe la locuinţa comedianului, pentru a-şi ridica biletele. Şi stop cu dricul în faţa fru­mosului imobil de lângă podul Elefterie, unde locueşte comedi­anul despre care povefetim toa­te acestea.. Comedianul nostru tocmai tre­cea d­in dormitor în birou, cu intenţia de a scrie ceva, când, uitându-se pe fereastră, a dat cu ochii de dricul care se oprise în faţa casei... ! Vă puteţi închipui stupefacţia şi consternarea comedianului... O clipă mai târziu, sună sone­ria și iată-1 pe d. M. L., radios, în pragul ușei.. — Hai noroc ! Am venit după biletele alea... —• Bată-te Dumnezeu să te ba­tă ! Cu dricul vii tu după bilete de favoare ?... — Păi ce era să mai dau bani la tramvay.. Tot eram în tre­cere... I I DEBUTANTELE DE LA ALHAMBRA Pentru noua stagiune pe care o va deschide peste câteva zile, și în vederea căreia pregătirile sunt în toiu, teatrul Alhambra a angajat o serie de elemente noui, în rândurile cărora o notă pito­rească, de o inedită suavitate o aduc surorile Marga și Didona Rădulescu.. Două fetiţe. Două puştance. 18 ani, Margo; 16 ani, Didona. Două şcolăriţe sburdalnice­­ şi simpatice care au abndonat băn­cile şcoalei şi s-au avântat cu un fermecător curaj pe câmpul de aprigă luptă al teatrului... Nicuşor Constantinescu, încân­tat de gratia, de hazul şi de far­mecul lor copilăresc, se ocupă în mod special de ele, şi le învaţă de zor cum să nuanţeze cuple­tele, cum să se mişte pe scenă, etc., etc...­ Mai alaltăeri, Nicuşor Constan­tinescu a ţinut repetiţia în loc vreo jumătate de oră, pentru a pune la punct scena „Pisicilor“, în care rolurile sunt jucate de surorile Marga și Didona Rădu­lescu... — Mai aşteptăm ? l-a întrebat la un moment dat Toneanu. — Mai aşteptăm, a r­eplicat zâmbind Nicuşor Constantinescu. Ce vrei, drrragă, anul ăsta nu mai am aici teatru, am Kinder­garten !... NU SE ȘTIE DE UNDE SARE IEPURELE Este de acum cunoscută de toată lumea, „prietenia“ care s-a legat între o foarte en-vogue ac­triţă de revistă, — e suficient sa spunem că are patru amanţi şi toţi cu subvenţii generoase, — şi un tânăr student de la mate­matici... Faptul, odată aflat, a provocat o mare surprindere. Şi pe bună dreptate... Se ştia doar ca, ocu­pată cu... concesiunile ei senti­mental­o-financiare, actriţa nu mai avea timp să iubească şi pe graţie. (Şi era celebru, în aceas­tă privinţă, eşecul pe care l-a avut în faţa ei, unul din cei m­ai frumoşi masculi ai Capitalei, pic­torul T.) De aceea, nimeni nu-şi poate explica modul cum a ajuns tâ­nărul student s‘o cunoască şi mai cu seamă s‘o cucerească pe acea­stă atât de... preţioasă actriţă. După informaţiunile noastre, evenimentul acesta s‘ar datori u­­nei... replici spirituale. Actriţa sa, ducea spre teatru... Tânărul o acostează. Actriţa se opreşte. Cei doi se privesc. Băiatul e nostim. — Domnişoară, — ştiţi unde e strada Primăverii ? — Nu ştiu! răspunse actriţa. — Atunci, — să vă arăt eu ! ...Actriţei i-a plăcut acest fel de a asalta o femeie şi... urmă-­ile se cunosc ! ŞORICELUL CULISELOR A­sta o ştiţi? INJURIE GRAVA Tuca, vărul lui Mitică, a in­ternat divorţ soţiei lui. In faţa tribunalului, plictisit de a repeta mereu aceleaşi formule «stereotipe, Trică păşeşte lătăreţ şi abia reuşeşte preşedintele să-i scoată vorba din gură, cu cleş­tele. — Ce motiv de divorţ ai ? — Legal! — L'^gal, legal! Dar care a­­nume ? •­ Injurie gravă. — Bun. Ce injurie ți-a adus ? — Mi-a spus vorbe de ocară. — Anume ?­­ — Idiot. — Ilmunde ! Asta poate să nu fie tocmai o injurie. Depinde cum ți-a spus. N-a fost în glumă? Nu, serios. — Ei cum ? — Păi să vedeți ! Eu am ve­nit acasă mai de­vreme ca de o­­biceiu. Intru în casă şi în odaia de culcare, pe o sofa, găsesc pe nevastă-mea pe genunchii unui şmecher. Zic: „Ecaterino, ce faci acolo, Ecaterino”! Dar ea zice: „Mă mai întrebi, idiotule !” AVOCATUL F. nu reprezintă numai o glorie a baroului şi nu e numai un ar­bitru necontestat al eleganţei bu­cur­eştene. Avocatul F. are şi multe, foarte multe manii. De pilda, un costum de haine nu-l ridică de la croitor, decât în ziua în care Salvarea l-a transportat pe biciul croitor la ospiciul de nebuni, înebunit — fireşte — de atâtea probe, contra-probe şi ex­tra probe, pe care i le impunea de trei ori pe zi, — ca o docto­rie — dificilul gust al ilustrului avocat. Mai are mania să-şi cal­ce pantalonii sub saltea şi în sfârşit, ca cea mai pronunţată manie, e un pasionat amator al curselor.­­ . :­­ De aceea, e nelipsit de la hip­­podrom. Şi joacă, şi — bineîn­ţeles — pierde. Acum două săptămâni distin­sul avocat se văita unui prieten: — Mon cher !... Nu mai joc la cui se nici un ban ! Am pierdut destul.!... — Cu toate astea, par’că te văd Duminica viitoare că vii!... — Poate că nu mă cunoști!.. Să dea Dumnezeu să n’am par­te de fericirea mea, dacă mai pun piciorul la curse... ...Dar, prima Duminică, avoca­tul F. era — bine­înţeles — la curse. Prietenul său nu se putu ab­ţine : — Bine, dragă!... Acum câte­va zile te-ai jurat că nu mai joci.. După un moment de mândrie, F. îi răspunse :­­ — Eh!.. Am jucat puţini.. ...ExtrarMinari sunt avocaţii, când vor să-ţi scoată ochii că tot ei au dreptate !... ARE OMUL DREPTATE! V‘am spus, îmi pare, întâm­plarea tânărului bâlbâit care se propusese secretar al unui sim­patic scriitor. O nouă savuroasă aventură i s’a întâmplat ori. Intâlnindu-1 pe redactorul nostru care a scris povestea bâlbâelei lui a avut proasta idee să-i ceară explicaţii. —­ Te., te., te., ro.. ro.. rog să­­să.. să., re., re., tra.. tra.. tra.. tra.. crezi.. —­ Ce să fac ? i se răspunse, ceva cam înţepat. îndrăzneşte de mai repetă odată. — A., a., poi.. am... spu.. spu­s-o.. de., de., trei ori ! DOMNIŞOARA X. are 50 de ani şi tot atât de mul­te milioane. De aceea, întotdea­una a fost ţinta numeroşilor vâ­nători de zestre. Păcat însă, că domnio­ara X. pe cât era de bo­gată, pe atât era şi de moftu­roasă... Un demn reprezentant al mo­­nodului, al pantalonilor largi şi al poliţelor protestate, luându-şi inima în dinţi se prezintă pre­tenţioasei domnişoare, cerându-i mâna. Domnişoara X, după ce-l mă­sură prin face-a-main, îi spuse: — Regret, domnule, dar am mai refuzat încă pe mulţi, ca dumneata !... — Nu mă miră!.. Aţi avut destulă vreme pentru asta BRICIUL Talentatul poet are pe lângă cele trei volume de poezii, şi un drăgălaş băeţel, care e în clasa doua primară. Zilele trecute, poetul îşi cum­pără un brici nou, fiindcă după calculele soţiei, bărbierul, îl cos­ta zilnic „o avere". In dimineaţa următoare, după ce îşi săpuni toată fața, se pre­gătea să se radă. Dar, spre ma­rea lui disperare, constată c­ă briciul nu tăia de loc. Fulipe se adresă soției sale : — Dragă, dar briciul ăsta nu taie !.. . — Ei aşi.. N’ai să mă convingi acuma că barba ta e m­ai greu de tăiat decât creioanele pe care, Puiu, tot cu briciul ăsta, le-a as­cuţit aseară !... INCENDIU O doamnă blondă, înaltă şi îmbrăcată într’un doliu impresi­onant se prezintă la directorul so­cietăţii de asigurare: „Să ai să iei".­­ Directorul se precipită îi face loc, pe trei scaune deodată, îi prezintă condoleanţe pe care le crede de rigoare după înfăţişa­rea îndoliată a doamnei şi o mângâie asigurând-o că va avea o slabă consolare în indemnita­tea pe care o va primi de la so­cietate.­­ Apoi cercetează îndelung re­gistrele : — Dar bine, doamnă, soţul dv. nu a fost asigurat la noi pentru viaţă, numai contra incendiului. — Tocmai, dar vezi, după do­rinţa lui testamentară soţul meu a fost incinerat. TUŞEŞTE! Mitică a răcit şi tuşeşte puţin. Totuşi, ştiţi, paza bună... Astfel Mitică s‘a dus la un doctor, care l‘a ascultat, l’a pus să sufle, să nu răsufle, să tu­şească, să zică trei trei şi aşa mai departe. Drept concluzie i-a dat un si­rop de tuse și i-a spus să vie și a doua zi.. Mitică s‘a dus. — Ia să te văd, te-ai făcut bi­ne? Dezbracă-te să te ascult. Mitică s‘a desbrăcat. — Răsuflă tare. Mitică a răsuflat. — Tuşeşte ! — Nu pot ! Dacă mi-ai dat ori siropul ăla contra tusei... SUPERSTIŢIE Masă mare la G. Nu se ştie bine ce prăznuesc oamenii, destul însă, că dau o masă copioasă, la care însă lip­sesc două perosane şi aşa cum au rămas sunt treisprezece. G. e însă superstiţios până la furie. — Nu şed la masă nici mort, dacă suntem treisprezece, îi spu­ne nevesti-si. — Ce vrei să facem acum târ­ziu, pe cine să chem ? — Nu știu, treaba ta ? — Să trimit la mama ? — Cum?... Prefer să fim 13! Hai la masă. m­mmm Afacere u­ltra-serioasa — Iţi spun eu că-i o afacere serioasă... sunt amestecați doi Senatori, un administrator fi­nanciar, un magistrat... — Şi cați ani de puşcărie o să mă coste?... S* & r­e­s­c­o Titlul vă pare desigur curios. Ca să nu dibuiţi însă prea mult, vă spun de la început că e diminutivul numelui coanei Pa­­raschiva — Tarsiţa Paraschives­­cu, — cunoscută sub această de­numire scurtă... Ea însă­şi ţine să­ i se spună : „Parasc«“.. Cu nimic nu se lasă mai uşor încântată decât cu acest nume de răsfăţat pe care ea singură şi l-a găsit. Spre complectare fin să vă spun că ea este soţia prietenu­lui meu Ioniţu... Ioniţă Paras­­chivescu, impiegat C. F. R. cla­sa ’ntâia. Ca atare îl indică şi tăbliţa bronzată ce se află prinsă deasu­pra soneriei al cărei buton toc­mai îl apăs. Mariţa, servitoarea, se lasă în­să cam greu... Trrr ! !... Repet gestul de câteva ori. In sfârşit, Mariţa se îndură să vină să deschidă.. — A !.. Dvs. sunteţi conaşule?! Sărut mâna.. — Bună ziua !.. Iţi pare curios că mă vezi ?... — Da !.. — De ce ?.. — Din pricina orei nepotrivi­te.. E ora prânzului.. — Tocmai de aceea.. M‘a invi­tat D-l Ioniţă la masă.. — La masă ? !.. Nu ni s‘a co­municat nimic.. începui să am presimţiri rele.. — Nu e nimeni acasă ?.. — Numai coniţa... — Anunţă-mă.. — Imediat... Mariţa dispăru în dosul uşei, lăsându-mă în prag. Peste scurt timp reapăru : — Conița vă poftește.. Coana Parasco mă primi cu un aer destul de vesel, menit sa-mi risipească gândurile negre.. îmi întinse mâna cu amabili­tate... Mă grăbii să depun un să­rut respectuos.. — Ce vânt te aduce, prietene?, întrebarea mă năuci complect — Ioniță nu v-a spus nimic ?.. — Nu!.. — Nici Marița ?.. — Nici !.. Nu mai înțelegeam nimic... Să fi uitat prietenul meu să-i comu­nice ?.. Evident !... In consecință mă hotărîi sil nu d­esvălui adevărul... Lăsai lucru­rile să meargă de la sine. — Cu ce ocazie pe la v­oi ?, repetă ea întrebarea. — Spre rușinea mea trebue să vă mărturisesc c’am venit d­in întâmplare.. Avui puţină treabă prin aceste locuri şi am intrat să dau bună-ziua prietenului meu Ioniţă.. Am ghinionul de a nu-l fi găsit acasă, — dar sunt fericit că pot face această urare soţiei sale... Coana Parasco se arătă măgu­lită.. Mă pofti să iau loc. — Ce face prietenul meu Io­niţă ?.. întrebai după o mică pa­uză. Parasco sari deodată de pe fotoliul la care o găsisem afun­dată ; sângele îi năvăli în obraz, şi-mi ţipă : — Te rog ! Dacă vrei să fim prieteni, nu-mi pomeni de Io­niţă.. E un „cochon“ de care nu mai vreau să aud... îngheţai, neştiind ce atitudine să iau... — Dar ce s-a întâmplat ? — Inchipueşte-ţi dragă !.. De când suntem căsătoriţi nu reu­şesc să-l aduc pe calea cea bună „Calea cea bună ?“ Era ceva nou pentru mine. Ştiam că Ioni­ţă n avea păcate.. Il ştiam, din contră, om cumsecade, suflet a­­les şi soţ ideal.. — Are obiceiul să bea? între­­bai. Nu !... Ştii prea bine ca nu.. — Cărţi joacă ?... — Nu !... — Vine noaptea târziu ?.. — Niciodată... — In cazul acesta nu Ud ce păcate ar avea care ar reclama aducerea, ca pe calea cea bună. Să-ţi spun eu : Sunt zece ani de când ne-am căsătorit. Ze­ce ani de când îmi duc traiul cu ^ el. Zece ani de când îmi împle-­ tesc alături de dânsul vis­urile mele cele mai frumoase. Toate iluziile mele feciorelnice le-am închinat acestui păcă... L’o.imne iartă-mă!.. că eram să spun o vorbă mare... Zece ani în care timp i-am satisfăcut toate capri­ciile, — cerându-i în schimb un singur lucru : să nu mă strige Paraschiva!... Să-mi zică „Para. . c° ‘ !„. E o slăbiciune a mea... — Și?... • — S‘a încăpățânat !.. Să-l tai !.. Toată ziua Paraschiva în sus. Pa., vaschiva în jos... Nu-mi spune Parasco, de parcă Parasco ar a­­vea ciumă. Azi m‘am supărat foc.. Tocmai vroia să-mi spuie de o invitație la masă... Paraschivo !.. începu el... Ei bine!.. Am văzut roșu înaintea ochilor... L’am dat afa­ră... Cât p’aci să-i dau cu o vazî în cap.. Noroc că m‘am stăpâni la vreme, că făceam moarte de om... — De aceea coană Paras Pardon!.. .Coană Parasco! ră­mân eu flămând ? — ?... — Sigur !.. Ioniţă m’a invitt azi la masă. — Da !.. De ce nu spui, omule... Aşteaptă niţel.. Ioniţă trebue să vină.. De vreme ce ştie că te-a invitat, o să aducă probabil ceva din oraş, — şi atunci totul va fi în ordine.. Săracul Ioniţă, mă gândeam De ce s-o fi încăpăţânat ?.. Ia ştiam supus, blând, ascultător gata să facă pe plac nevestei sale... O bătaie în uşe mă trezi din gânduri.. — Cine-i ?.. întrebă Parasco.. — Eu sunt ! Ioniţă !.. îmi sun mâinile ocupate cu pachete... Deschide, Paraschivo !.. Am rămas stupefiat.. Ioniță era incorigibil. O clipă am avut pro sentimentul unei catastrofe.. Alergai repede la ușe, luând- o înaintea coanei Paraschiva ca se și repezise ca o leoaică fui­­­oasă. — și-l trăsei după mine îi stradă, convins că-l salvam de- o moarte sigură... — Bine măi, nenorocitule ! Dece nu vrei să-i spus Parasen­t1 Dece încăpăţânarea asta pe tir ? — Pentru că și ca s‘a încap? t ânat... Cu ce ? — De când suntem căsăto­r­iot „lor­iţă” mă strigă... — Dar cum vrei să-ți spun !? — .Jonny“ !.. — Da !.. Jonny!.. Și uu i­re măcar s‘o spânzuri. De ac *et­ea!... N’am s‘o strig decât lh raschive... F. O. FASIAN !a80oooo<>e<»aeooo<!>ooo<>ooo<>ea<>ooooaooo«>«»ooceoooooocftoo A apărut Arhanghelul cu ariei de ceară (viaţa de flacără şi moartea de zăpadă a prinţului Operetei) Roman de Victor Eftimici

Next