Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)

1936-06-15 / nr. 5524

D-na Renee Annie evocă proaspete şi vechi amintiri cu prilejul reapariţiei la Cărăbuş... după 21 de ani Continu^s^ din pag. I«a mă întreabă Renée Annie. In casă, sau afară în grădină Nu am nicio preferință. Optez pentru grădină. — Perfect! se bucură gazda. In cazul acesta îmi voiu putea con­­tinua cura de soare. Am luat loc în pitoreasca atmos­feră a unei locuinţe situate depar­te de oraş. Pe stradă trec fete fru­moase, elegante, care se îndreaptă spre ,,centru”. Câte o vecină are de schimbat o vorba cu Renée Annie un domn, cu înfăţişarea nu prea străină de mediul înconjură­tor, îşi face apariţia în curte. — bună ziua, coană Annie !. Bună ziua. Nea Niţă ! . Nea Niţă ?! Cine-i acest domn „Nea Nită” ?, întreb. .. E proprietarul meu: „Nea Niţă şi Coana Nita“. “ Eu ziceam că d-ta eşti pro­­prietăreasă. — M’a ferit Dumnezeu . Nu că nu aş vrea... dar de unde? Din ce câştigă un actor crezi că-i chip să-şi facă o căsuţă ?! — Dacă stai cu chirie de ce te-ai mutat aşa departe ? — E mai cutin mai comod decât în blockhausuri şi mai ales pito­resc. .— Cum te simţi în această am­bianţă ?. — Foarte bine. îmi place ofe­ră lucruri amuzante, atunci când auzi „Ajutor !.. II omoară pe Go­­gu al Măriţei !... şi când cuţitul mânuit cu abilitate are un rol ho­tărâtor în viața unui pui. Altmin­teri nimic ..senzaţional”­ Spre deo­sebire de oraş, de blocurile unde am locuit vreo şase ani, aci pot să dorm cu ferestrele deschise, iar­ să mă tem de... romi — spoi­tori de pe maidanul alăturat. Mi ■­ a furat odaia căţeluşa şi a fost deajuns să lipesc un anunţ la poartă şi alte câteva prin împre­jurimi ca după scurt timp, căţe­luşa să­ mi fie înapoiată, ştiindu­­se că aparţine „arlistei”. Drept iecompensă, am oferit două locuri de favoare. — Te bucuri deci de populari­­tate. — întrucâtva. — Desigur că-ţi face plăcere ? — Crezi că există cineva căruia să nu-i facă plăcere popularita­tea ? Măgulește nițel vanitatea. Mi-amintesc că odată, am fost in­vitată,să joc undeva în provincie împreună cu Maximilian. Numai noi doi. Că invitația era adresată lui Maximilian, nu mă mira. Sur­­prizător pentru mine era faptul că fusesem chemată și eu, tocmai eu, că doar nu eram vreo celebri­tate. Ce se întâmplase ?­ Mă confun­daseră cu... Annie Aurian. După cum vezi, tot e bună la ceva popularitatea. — Să revenim la „mahala”. Ai dat Un răspuns vag­... Nu ai vrea să-mi dai un răspuns mai amplu să mărturiseşti oarecare „taine” care stau la baza creaţiilor d-tale? Nu cumva te insiprți „mahalaua” ca să redai acele ti­puri de neuitat ?. . — Ni­ am nici o „taină” şi nici o metodă în compunerea roluri­lor. Nu le studiez la oglindă, nici în ritmul mersului, sau în legă­natul tramvaiului, cum am văzut că au răspuns câte unii din camarazi la o anchetă făcută de ziarul dvs. „Secretul” cel mare este masca. Ea contribue în largă măsură la reuşita rolurilor mele. încolo, mp că multă la repetiţii şi contribu­ţia regisorului. Cât priveşte in­spiraţia „mahalalei”, nu benefi­ciez de ea. De câte ori am încer­cat să realizez pe scenă un tip de mahala, se spunea că exagerez, că e imposibil să fie aşa. Ce să faci? Lumea subţire care frecven­tează teatrele, nu cunoaşte viaţa de mahala.­­ Pun punct acestui capitol. Dis­cuţia s’a depărtat cu mult de sco­pul pentru care am solicitat vizi­ta. Obiectivul principal este „de­­butul’’ simpaticei actriţe pe sce­na Cărăbuşului. — „Debutul”? începe să râdă Renée Annie. D-ta crezi serios că eu abia îmi fac debutul pe scena Cărăbuşului? E o reapariţie în toată accepţiunea cuvântului. A­­cum 21 de ani, în 1915, a fost a­­devăratul meu debut la Cărăbuş-Eram pe atunci în anul doi la Conservator. Cum o duceam prost din punct de vede material, în goa­nă după câştig mai mare, am ur­mat îndemnul unei camarade de a mă prezenta lui Tănase. M’a pri­mit cu .. cinci lei pe seară, având câteva apariții comice. — Cântai, dansai? — Nu cântam căci n’am voce — și nici nu dansam, pentrucă nu am... ureche. — Ureche? Eu aș crede... pi­cioare. — Să nu crezi că la balet este deajuns să ai picioare pentru a fi o bună baletistă. Se cere şi ure­che muzicală, ca să prinzi ritmul muzicii, caiace eu nu am reuşit, cu toate sforţările maistrului de balet de pe atunci Const. Deme­­trescu şi spre disperarea lui Tă­nase, care se văzu nevoit să mă accepte cum eram. Totuşi muzica îmi place foarte mult. — Frecventezi Opera, concer­tele simfonice? — Nu. Im­i place muzica mai antrenantă. In „Barca pe valuri*" Maud Ma­ry cântă un Tango al lui Dendrino. — Dendrino mia spus că a compus numai o „java”. — Atunci asta e. Eu le cam confund — nu cumva să scrii că nu mă pricep. Ea îl cântă dar mai mult îl cânt eu.­­-­— Adică îl fredonez în... sur­dină, de mult ce-mi place. Am ju­cat la fanase o stagiune întrea­gă, în două reviste: „Caciaimaua” și „Marafet bucluc”. — Ce impresie ți-a făcut atunci revista? — Era ceva cu totul nou pentru mine- E o mare deosebire între viața din culise a unei scene de revistă şi viaţa din culise a unui teatru obişnuit. E mai agreabilă, fără a exclude fireşte certurile, bârfelile şi cancanurile. Mar­ianna Cinsky mă ţinea însă pe lângă ea,­­­ iar Tănase a fost şi atunci, ca şi azi, unul din cei mai dră­guţi directori de teatru pe care i-am cunoscut vreodată. II găsesc chiar azi, la fel de tânăr, uimitor de voios, de sprinten și plin de voie bună, excelent camarad și gentil. E firesc deci, ca revenind în compania d-lui Tănase după 21 •mă simt prea.. tie am.- să rus străină. — Ce rol jjaei în „Barca pe va­luri”? — J°c pe M-tme comandat Lan­­gouste. E tipul femeiei „cocoş în menaj”, — un­­rol pe muche de cuţit, dându-mi prilejul de a fi bătăioasă, nebună, să înjur ca un adevărat lup de mare — şi totuşi să fiu feaneie de lume. Rolul se cere deci a fi jucat într’o manieră discretă, evitând de a aluneca pe panta vulgarului, ceia ce reuşesc şi datorită ajutorului d-lui N. Ki­ri­­escu pe care-l întâlnesc pentru prima oară ca director de scenă- Sper deci să creez o „M-me co­mandant Langouste” cât se poate de simpatică. Şi pentru că vorbim de Cărăbuş ţin să adaug imensa plăcere şi bucurie pe care o resimt întâlni­­ndu-mă iar cu atâţia vechi cama­razi: Al. Giugaru, I. Talianu, An­nie Capestin, ca şi cu alţii mai tineri cum e Didi Teodorescu, Maud Mary, V. Lăzărescu, Ro­man, Balaban, dar în special mă bucur că sunt iar alături de in­comparabilul Tănase. Repet: mă simt foarte bine — după cum mă simt foarte bine pe orice sce­nă — și după cum m’am­ simtit bine și la circ. — Ai jucat la circ? — Da­, dar nu te speria. Nu ca acrobată sau calăreață- N’am făcut nici un salt mortal și nici pe August Prostul nu l-am făcut- N’am intrat în nici o cușcă de lei, n'am îmbâlzit nici o altă fiară sălbatecă, nici n’am apărut în a­­renă cu cai sau câini dresaţi. — Atunci care ţi-era rolul ?.. — Să-ți spun cum devenise „ca­zul”, jucasem eu marii succes în revista unor debutanţi, într’o gră­dină de vară. Venind toamna, ne­­vrând să întrerupem succesul re­­vistei şi nemai găsind nici o sală liberă, am recurs la circul Sidoli, unde am continuat reprezenta­ţiile. Când a auzit una ca asta maestrul Livescu, s’a făcut foc­— Ori îţi bagi minţile în cap, ori te dau afară din clasă, îmi spuse el. Zadarnice au fost insistenţele mele. — „Mai vezi de altul” îmi răs­punse maestrul făcând un joc de cuvinte cu însuşi titlul revistei. Am fost nevoită să mă resem­nez şi să abandonez orice iluzie de a mai juca într’un circ. Tre­­bue să ştii că jinduiam mult du­pă viaţa de circ. îmi plăceau a­­pariţiile în arenă în mijlocul vi­nui marş triumfal — şi e tocmai ce-mi plăcea la Cărăbuş când fă­ceam figuraţie reprezentând, în tablourile alegorice, pe „Serbia”, pe „Franţa“ sau pe „Anglia”. A­­tracţia muzicii este irezistibilă. — Nu ai cântat, în lunga d-tale carieră, niciodată? —Propriu zis, nu. Dar am­ „spus” pe melodie cuplete în „Fe­tiţele din Popa Nan” în compania lui Cigalia, pe când avea trupă la Blanduzia. Cât curaj am la proza, pe atât mă simt paralizată când văd bagheta dirijorului. — Te pomeneşti că mai ai şi alte... superstiţii? — Am superstiţii cu duiumul Acum când premiera „Bărcii pe valuri” s’a amânat pentru azi Du­minică, pot să-ţi spun că eram foarte îngrijată când am văzut-o întâi fixată pentru ziua de Vi­neri. — Cum se face atunci că stai casă care poartă numărul „15”? — In „chestii” din astea nu cred, cred nici în popi, nici în găleţi goale. Superstiţiile mele sunt de .­.natură mai serioasă. — Cum îţi petreci ziua? — Până acum jucam în cărţi, care-i şi singurul meu sport. Dar acum de când jocurile s’au oprit, poker­­, maus și Jemmy s’a trans­format în lotto şi panţarolă. In consecință, după masă dorm. — Eu te-am găsit. — Am făcut un suprem efort ca să nu mă găseşti adormită. Am evitat chiar să beau un pahar de vin ca să nu mă tragă la somn. Restul timpului meu liber, mi-l petrec frecvent­ând spectacolele cinematografice şi teatrale. Am văzut şi am rămas încân­tată de multe d­in spectacolele tea­trului Naţional, toate ireproşabil jucate şi puse la punct şi mi-a plăcut creaţia d-nei Lucia Stur­­dzaa Bulandra în „Nunta de ar­gint“. Sunt spectacole care au­ reuşit să mulţumească chiar şi pe cei mai pretenţioşi. Să nu uităm ca avem un public foarte dificil, ca­re greu se lasă mulţumit. S-au fă­cut doar în stagiunea de asta­­iarnă destule încercări merituoa­se, cum au fost „Minunea de la Iarnopol“ la Barascheum şi „Îm­brăcaţi pe cei goi”, în excelenta interpretare a d-nei Did­a Solo­mon. Totuşi, n'am prins- Păcat. E­­rau spectacole foarte bune. Se ve­de că singură „calitatea“ specta­colului sau a unuia din interpreţi nu sunt suficiente. Publicul nos­tru are pretenţia la un întreg an­samblu bun — şi cred că este în­dreptăţit s’o ceară... Cred chiar că este o calitate esenţială de ca­re directorii ar trebui să ţină sea­ma — şi mai ales să-şi plece ure­chea şi în rândurile spectatorilor lor cochete. Un birou mic, cu mobilă modernă, mă primeşte într'o atmosferă familiară, de cărţi şi de., taine ale scrisului. Aştept. E ora patru, după a­­miază, şi cald. Pe o măsuţă, cele două volume, abia apărute, din cinci ale Operei lui Mihai Emi­­nescu. O bogată bibliotecă de cărţi italieneşti la dreapta. (D. Călinescu e profesor de limba italiană­. Apoi, cărţi nemţeşti Şi cărţi vechi.... rarităţi de biblio­fil. Numai cărţi franţuzeşti — puţine. D. Călinescu are predi­lecţia culturii germane — după cum e şi firesc pentru un em­ines­ciolog care se respectă. Şi Emi­­nescu avea formaţie germana, aşa că cel ce voe­şte să-l pătrun­dă realmente, trebue să-şi cre­eze şi o configuraţie corespun­zătoare. Iţn­­sfârşit, paşi pe scară. D. Călinescu apare, într’o cămaşe verd­e, de cameră, în papuci... cu părul căzut pe frunte în şuviţe. — Mă ierţi d-le Călinescu că te-am deranjat fără să te a­­nunţ... — Nu-i nimic. Te aşteptam.... Se aşează pe scăunelul mo­dern din faţa micului birou. Prăbuşit în scaun, aşa, cu căma­şa groasă, de lână, care-i mă­reşte umerii, d. Călinescu capă­tă ceva dintr’un luptător al spi­ritului, grav şi impresionant prin vigoarea care-i sticleşte, din pri­virile adânci. Masca frumoasă, latină, având ceva dintr’un Na­poleon îndulcit, dintr’o energie lăuntrică,­­ este acoperită me­reu de cele două şuviţe ale pă­rului rebel. — Ei d-le Călinescu, îmi per­­miţi să te întreb... cum te simţi aşa, premiat... E o întrebare cam... vulgară dar, în sfârșit, dat fiind rolul... D. Călinescu tresare. — Ce rol? Nu cumva ai venit să-mi iei un interview ? — Păi... cam așa ceva, mă es­chivez eu, derutat de rezistentă. — Ei nu, mai bine să lăsăm asta... Văd că din puţinele vorbe, criticul e ferm hotărât sâ nu-mi răspundă la întrebări „oficiale”. Așa­dar, mă resemnez să discut, pentru că — în fond — mă adu­sese aci mai mult plăcerea per­sonală de a discuta cu criticul decât „datoria”. Are însă d. Călinescu o natu­­raleță care dezarmează. Intr’a­­devăr prin tot ce am discutat de aici încolo, d-sul mi-a ucis in­­terwiewul. Fiindcă omul acesta nu vrea să ia nici o atitudine a cuvin­telor... — Vasăzică nimic nu v’a pro­dus premiul nici o emoţie. O privire ascuţită, pătrunză­toare, de uliu, de sub fruntea dreaptă. — Asta e o întrebare de... in­terwiew ? — Nuu.... Se linişteşte, deşi mă bănue încă. — Ce să simt? încă n’am luat banii. Am primit în schimb o... felicitare, din partea Academiei. Mă duc mâine să mă interesez. Vreau să fac o călătorie... în Franţa. Dar am­ să-ţi spun ceva, per­sonal. Ţi-am citit articolul... şi mă bucură că în sfârşit se poate discuta cu cineva, scriind despre o carte, fără ca acel scriitor să se supere. E îmbucurător că apare o ge­neraţie care înţelege sensul no­­ţiunilor dincolo de „interesele” lor personale... Suspin. — Crezi, d-le Călinescu, că e ,,o generaţie” astfel? Eu n’o văd, n’o aud. Dimpotrivă, eu însumi ,n­ă iscald într’o „generaţie” a cărei etică literară e o mocir­lă’.... — Totuşi... e un semn. Mă interesează însă, să aud ceva despre opera lui Mihai Emin­escu, a cărei lectură am început-o şi care m’a impresio­nat. încep cu .»Viaţa lui Mihai Eminescu” ocolit. — Viaţa lui Mihai Eminescu a fost întâiul dvs. mare succes. A pătruns cartea chiar în ma­rele public. Am văzut-o în mâi­nile oamenilor simpli, a tuturor acelora cari îl ştiu pe Eminescu „nefericit” şi-i îngânăm poezia ,,Mai am un singur dor”. — Da, e adevărat a avut suc­cesul la care mă aşteptam. De­altfel am scris-o foarte uşor — într’o lună ! Are în ochi ceva viclean, cri­ticul. O conştiinţă de sine căreia îi simt prezenţa ca unei stânci apropiate, acoperită de ceaţă, pentru ochii obişnuiţi.­­Nimeni nu ştie cum scriu— mai adogă, ca din întâmplare, d. Călinescu. Deschid ochii, nedumerit. — Cum, nimeni nu ştie cum scriu­ ? După atâtea cărţi ? Drept răspuns, un râs satisfă­cut, glumeţ. — Nimeni nu ştie cum scriu, fiindcă eu nu mai scriu ca în studiul asupra lui Eminescu, nici ca în cronica... Altfel, altfel... se va vedea... — Aveţi deci surprize? Manus­crise ascunse ? — Da! N’ai văzut? După ,,Via­ţa lui Mihai Eminescu”, am scris Noaptea Nunţii, romanul care s’a epuizat atât de repede. Ştii dece l-am scris? Ca să nu par prea gol — după o lucrare prea... doctă, ca ».Viaţa’’, îmi place se deconcertez spiritul pro­fesoral care planează la noi prin astfel de... surprize. Dealtfel. Noaptea nunții a fost scrisă în 15 zile, în urma unui pariu cu un amic. Am zis: voi scrie — în 15 zile — o carte care se va vinde și în care voi spu­ne anumite lucruri fără să fie observate... Pariul l-am câști­gat. Am pierdut ceva din seriozi­tatea­ mea? D-ta o crezi? — Nu, desigur, fiindcă a ur­mat opera lui Eminescu.. M’a minunat în acest studiu vast, pu­terea d-tale de pătrundere, de analiză aş zice aproape ştiinţi­fică a motivelor din poezia lui Eminescu. — N’am voit să fac un »,vo­lum rotund, muzical şi aforistic” Eminescu ar fi pierdut, cu o ast­fel de technică Și, de altfel, a­­ceastă sforțare, în fond artistică, ar fi rămas zadarnică, fiindcă în starea de azi a culturii noastre, studiul critic n'ar fi putut să lupte cu favoarea de care se im­pură studiul biografic. Cititorul obișnuit trebue să se simtă de­zamăgit că după o carte­­„aşa de frumoasă” ca Viaţa lui Mihai Eminescu (de fapt iluzionează frumuseţea romantică a vieţii înşişi a Poetului) urmează volu­me uscate de exegeză şi va fi pornit să creadă că autorul nu mai scrie »­bine”. In realitate, învingând orice ispită a isb­ânzii facile, am dorit să mă adresez speţei mai restrânse a oamenilor de studiu şi de năzuinţe intelec­tuale. Insă şi faţă de aceştia, preocu­pările de substanţă au învins pe acelea de autor» Eminescu, ori­cât s’ar părea de curios, nu este cunoscut îndeajuns. In culegeri­le de inedite ale lui Scurtu şi Chendi nu se retipăreşte şi Lu­ceafărul. Mai am un singur dor şi alte câteva poezii sunt tot ce se ştie. Cercetarea­ manuscriselor, în­treprinsă de mine, a schimbat astăzi cu totul configuraţia de până acum a operei eminesciene (d. Iorga a avut bunătatea să observe acest lucru) încât sin­teza critică trebuia să pornească dela aceste date noi. Insă cum unele judecăţi pot constitui pentru unii un adevă­rat scandal, într’atâta critică emi­nesciană s’a ruginit intr’o ruti­nă orală şi şcolară, era nevoe de documentaţia care să înlăture dela început obiecţiile vagi cu : ,,eu cred că” ,,aş fi de părere că” Am intrat dar adânc în a­­ceastă operă eminesciană necu­noscută sau puţin cunoscută (ce Putini au de pildă idee de Că­lin Nebunul!), luând şi reluând pentru a împrieteni pe cititor cu adevărata fată a lui Eminescu. Fără această diformaţie, cititorul ar fi fost mereu încolţit de ne­dumeriri: ..care Faraon­ula”, care „Decebal”? _ şi aşa mai departe. Am voit deci să fac un studiu oriental (şi nu văd nici o înjosire în acest cuvânt pentru nevoile culturii noastre de azi, pentru relevarea lui Eminescu, pentru ca cititorul să găsească într’o singură carte şi în valuri încete toate materia şi judecata asupra ei. DOCUMENTAREA OPEREI — M’a mirat mai ales boga­ta documentare cu manuscrisele eminesciene, a studiului dvs. Sunt aceste manuscrise interca­late cu vreun plan critic, sau nu­mai de dragul lor, al „inedite­lor” eminesciene. — Nu. Trebue să mărturisesc (și ochiului isteţ na putut să-i scape acest lucru) că dacă pa­gina în sine e încărcată cu multe documente și are în unele vo­lume structură »,documentar«”, opera în general urmează un plan h­otrăât. Lucrarea mea e un studiu de critică cu un mâl mai greu de istorie literară. Puncte­le de plecare sunt VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU. In OPERA voi. 1 am compun harta ideo­­logică a poetului, in CULTURA am stabilit teritoriul în care se putea mişca această ideologie, în DESCRIEREA OPEREI ur­mând aceste date, am aruncat întâiele Unii ale criticei operei eminesciene, fiindcă această par­te (cu mule citaţiuni şi digresi­uni­ trebuitoare din motivele a­­rulate mai sus) nu e un catalog de opere, o bibliografie, CI STA­BI­LREA TEMELOR LITERA­RE ale poetului. Operei sunt descrise într’o or­dine dată de planul critic deja compunerile cu temă cosmogo­nică (atitudine teoretică) până la satire (atitudine practică). Aces­te serii sunt reluate în vole IV de astădată sub raportul calităţilor obiective, ca fapte psihice şi de cultură. Volumul V se reexami­nează din punct de vedere strict estetic. Cele şase volume alcă­­tuesc un singur studiu care tre­­bueşte citit de la un capăt la al­tul, fiindcă intenţia critică este infuză peste tot şi o pagină se bizue pe alta, în valuri varian­te, nu identice. FIZIOLOGIA OPEREI ŞI SAINTE BEUVE — Studiul dvs. este, într’ade­văr, im studiu făcut »,la rece”. Cum a­ţi realizat asta? — Cei mai dedaţi cu emoţiile reci ale criticii mă vor lăuda mai puţin pentru munca „umilă”. ..o­­nestă” şi vor ghici intenţia mea de a nu face uz de talent, de a înăbuşi opera eminesciană în propria mea sensibilitate şi sti­listică (cum se întâmplă de obi­­ceiu). Am dorit a face ceea ce Sainte Beuve numea: fiziologia operei, istoria ei naturală, adică acea di­recţe în ceaţă şi fără sgomot, care prin exactitatea şi cură­ţenia ei, înrăutăţeşte mai adânc asupra spiritului, întrucât priveşte partea exe­getică m'am­ ferit de exagerat­,­uni. N’am voit să fiu bufonic criticii eminesciene, ca să le asculte părerile demne ele luat în samă. Renée Annie a devenit serioa­să. Convorbirea pare a fi ajuns la capătul ei — totuși nu vreau s’o părăsesc până nu-i mai smulg niscai „amintiri“. — Cezi că a mai rămas vreuna nespusă?­ mă întreabă d-sa. O întrebare îmi flutură pe bu­ze. E doar de actualitate, la o dis­tanță de o zi. — Joci la loterie? — Joc­., dar nu am câștigat nici­odaia — ceia ce mă face să cred că voiu fi plesnită odată cu no­rocul cel mare. — Ce-ai să faci dacă ai să câ­­­ştigi o sumă mare? —­ Teatru nu-mi fac. N’am ve­leităţi directoriale. Aş voiaja în­să, — căci până în prezent n’am trecut graniţa decât până la Bu­dapesta, unde am jucat în filmul „Trenul fantomă”. S’a făcut târziu. Mă ridic să plec. Renée Annie mă însoţeşte până în poartă. Deodată se bate cu palma pste frunte. — Stai!... Mi-am adus aminte de o anecdotă. Dar în acea clipă își face apa­riția tramvaiul de care am ne­voie. — Cu altă ocazie, replic — și sar pe scara vagonului, lăsând-o pe Renée Annie în poarta maha­lalei pitorești. F. O. FOSIAN O vizită la d. G. Călinescu premiatul Academiei pentru critică Continuare din pagi. I-a la 15 JUNE Loteria răstoarnă sacul de aur peste ţară! 39.025 câştiguri în valoare de 2­03.845.02­4 LEI * 20 de câştiguri de la 1 milion la 6 MILIOANE * Câştiguri de sute de mii, de zeci de mii, câştiguri pentru toată lumea fi toate speranţele. Tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, mic sau mare. Toţi deopotrivă faţa norocului! NU UITAŢI, mai sunt câteva zile până la PLOAIA MILIOANELOR ! CUMPARAŢI-VĂ LOZURI din vreme, întrebaţi la colectori ce sunt lozurile subdivizionare, speciale pentru clasa 4-a. LA 15 IUNIE clasa finală a Loteriei­­a 10-a. LA 15 IUNIE norocul Dv. LA 15 IUNIE lozul va deschide porţile scumpe ale bogăţiei şi feric­iri­i. LOTERIA de STAT (Continuare în pagina IV-a) I, I li» II—■ TIN­ETI

Next