Rampa, octombrie 1937 (Anul 20, nr. 5917-5943)

1937-10-14 / nr. 5928

AMOL 29 “ No. 39274 Pagini & Lei 2 ■t Joi 14 Octombrie 1937 Director: SCARLAT FRQDA Maeştrii Artei Independente III Să continuăm explorarea expoziţiei de la Petit Palais, care ne înfăţişează o epocă întreagă, în tot ceea ce a avut ea mai caracteristic, mai personal şi mai valoros. Una din trăsăturile fundamenale ale artei moderne e, desigur, părăsirea picturii cu subiect şi practicarea unei picturi intime, având aproape un caracter de confesiune. Veacul al XIX-lea aducând predominarea picturii de chevaler în locul compoziţiilor simbolico-istorice, a determinat o schimbare de obiectiv şi mai ales o deplasare a interesului estetic. Artistul a adus în opera sa o mărturisire de viaţă, exprimată în jocul de colori al unor flori, în atmosfera intimă a unui interior, în sensibilitatea unor lini discrete. Faptul divers, amănuntul intim au putut fi valorificate plastic, pentru că pictura şi-a pierdut caracterul narativ sau simbolic, şi a devenit o artă pură, autonomă. BONNARD ŞI VUILLARD pot fi clasificaţi ca intimişti pentru ca opera lor prezintă, de preferinţă, aspecte de interior.Amândoi sunt urmaşii direcţi ai impresionismului. Amândoi au luat din influenţa japoneză o înclinare specială pentru amănuntele uşoare, decorative. Mai ales că Vuillard, tapetele înflorate care umplu fundalurile interioarelor sale, sunt de origine japoneză bineînţeles adaptate cerinţelor occidentale. Dar preferinţele noastre se îndreaptă spre arta luminoasă, optimistă, surâzătoare aproape, a lui Bonnard. Penelul său vitividiu, aduce o viziune proaspătă, tinerească a lumii. O viziune însorită, pe care o îmblânzeşte parcă şi mai mult tonurile alegre, contururile uşoare, transparenţa luminoasă a aerului. Pictura lui Bonnard e ca un zâmbet fericit, pe când cea a lui Vuillard e plină de melancolie, e impregnată de o uşoară tristeţe. Expoziţia „Maeştrilor artei independente”, ca şi aceea a „Oraşului Paris”, sau aceea a „Maeştrilor populari ai realităţii” au consacrat pe deplin gloria celui mai de seamă cântăreţ al peisagiului parizian, a lui MAURICE UTRILLO Primitiv modern, caligrafiind bit o atenţie naivă amănuntul MARIE LAURENCIN e mult mai femenină- In stilizările sale apare graţia secolului al XVIII-lea. Totul e uşor. IONEL JIANU (Continuarea în pag. III) E utiuubiiiiifluiuiMiHiHiHuiuHimutiiBHiintiHtiwumninniutttimnnununwuimnmnHa îtimistiu Bonnard'Vuillard [ jjUn mare peisagist: UtrilloJ IlTrei pictoriţei Maria Blan-Schard - Marie Laurencin^Lui Izanne Valodon, grafic, transcriind cu fidelitate conturul formelor. Utrillo isbuteşte să redea, impresionant, dezolarea străzilor pustii, tristeţea caselor vechi, roase de miserie, taina ce ascund obloanele ruginite, ferestrele închise, casele umede în care zilele se scurg cenuşii, mereu aceleaşi, lipsite de bucurii. Câteodată, întrevezi o urmă de duioşie în penelul acesta care cu atâta seriozitate desvâlue sufletul străzii, al peisajului citadin. Alteori, e parcă o umbră de tristeţe, pe care o şterge, uşor, o trăsătură de humor. E o viziune pătrunzătoare, emoţionantă prin simplicitatea ei, ce caută să ascundă lacrima pe care tristeţea o face să se ivească în colţul genelor Naivitatea desenului, atât de atent şi serios, se împreună cu tristeţea nuanţelor de culoare, a cerului cenuşiu, obosit, care încearcă să acopere mizeria peisagiului citadin. Utrillo e un primitiv modern, un cântăreţ al străzilor dezolate şi pustii, al vieţilor roase de mizerie. Şi e un mare peisagist pentrucă în tonurile stranii de coloare, in contururile naive pulsează un suflet : sufletul peisagiului. MARIA BLANCHARD deşi a lucrat sub influenţa cubismului şi a expresionismului, prezintă totuş în opera sa aspecte halucinante ca intensitate de expresie. Personalele sale coboară parcă dintr’un vis. Colorile sunt sumbre. Lumina stridentă ţâşneşte din umbrele ce se întind ameninţătoare. Desenul forţat în cadre geometrice e totuş puternic. Dar ceea ce valorifică opera Măriei Blanchard e puterea aceea halucinantă de expresie care face ca personagiile sale să coboare parcă din altă lume. AVANSUR de ISK. Vladoieni. Nu ştiu care să fie cauza, nu ştiu care o fi legătura dintre rampă şi avans, dar faptul este fapt, în lumea teatrală avansurile din salariu s’au înpământeant cu o străşnicie dictată parcă de o lege marţială. In oricare altă lume în afară de cea teatrală în agajament se tratează cam aşa: — Care sunt pretențiunile d-tale? — 10.000 lei lunar. — Exagerat de mult! Nu-ți pot oferi decât 7000 de lei. — 7000? Păi am avut la casa «Maltropo» 8000 de lei. — Bine, fie 8000 de lei. — La dv. cum se plătesc salariile? ! ! ! . — Chenzinal post’cipat. — Să semnăm contractul LA TEATRU aceiaşi conversaţie devine cam aşa: --•Care sunt pretenţiunile d-tale? — 30.000 de lei. — Cum 30.000? — 30.000 avans pe cari miri opriți câte 15.000 de lei pe lună din salariul meu de 10.000. — Cum o să-ți opresc 15.000 de lei dintr’o leafă de 10.000? -Păi o să-mi mai daţi un avans ca să-mi plătesc avansul. — Ei şi cu ce o să trăeşti? — Din avansul pe care o să mi-l daţi ca să iau avansul pentru a plăti avansul. Pentru mulţi dintre dv. ca şi pentru autorul acestor reflecţiuni operaţia matematică de mai sus nu are de sigur nici o contingenţă cu celemai complicate calcul cu table de logaritmi şi extrageri de rădăcini pătrate şi cubice, în teatru însă operaţia de mai are pare simplă, privită din punct de vedre aritmetic, şi logică din punct de vedere raţional. In afară de avansul incipient din momentul semnării contractului, este avansul curent, avansul săptămânal. Acesta pune în joc un element nou: prestigiul și demnitatea nu— Ei să poftească domnul director să vadă pe ăla chel dela balcon cum mă aplaudă și p’omîi cred că n’o să «mă mai fac la avans». — Ala chel dela balcon?! Păi nu veni că ăla e plasator? ---- Ei şi?! Plasatorii nu sunt şi ei oameni?! N’au şi ei dreptul să A treia categorie de avansuri Sunt cele extraordinare: boală, accidente, moarte, toalete, etc. BOALA — Să-mi daţi un avans de 5000 de lei pentru caz de boală. — Boală?! Ce boală? — De câte ori ma întâlnesc Marţea cu popa de la Ctr’bu cu barză, mă îmbolnăvesc de gripă. Astăzi l-am întâlnit. Sigur c’o să mă îmbolnăvesc. Daţi-mi 5000 de lei avana. ACCIDENTE — Când veneam adineauri în taxi pe Calea Victoriei, gata, gata era să dea tramvaiul 14 peste taximetrul în care eram eu. Daţi-mi Sofica a împlinit 45 de ani și poate c’o să moara într’o zi. Daţi-mi 6000 de Iei. ETC... — Să-mi dai 10.000 de lei avans. — Iţi trebue? — Ba nu-mi trebue de loc, dar dacă cere toată lumea, dece să nu iau şi eu avans? ! SAU : SAU: ’ ' !’ * ■ — Mă duc mâine la Otto să-mi pue clişeul la gazetă. Ei, să mai poftească să-mi mai tae un leu la avans!.. un actor când spune nu le placă cuplet? 4000 de lei avans, că mia fost o frică... MOARTE — Dafi-mi 6000 de lei avans pentru caz de moarte. — Ți a murit cineva? — Ba m’a ferit Dumnezeu! Dar meluL Tradusă conversativ acea ........ mă gândesc că matușa mea tautestă teorie a prestigiului, sună cam așa: — De ce să-mi dea mie numai 2000 de lei avans, când slavă Domnului fac succes cu prinţesa mandarinelor şi să-i dea Lucichii 2500 de lei când nu o aplaudă nici dracul în împărăteasa iaurtului! TOALETE — Vreau 9000 de lei avans. — 9000? De ce? —• Am auzit de la Titu că i-a spus Lita că și-a comandat o toaletă de lame. Păi să nu se pue cu mine că o fac praf cu toaleta aia jerbată pe care vreau e’o mi-o fac Dați-mi 9000 de lei avans! Pe marginea „Spectacolelor Caragiale“ Am fost şi eu ca tot omul să-l văd pe Caragiale în săptămâna lui. N’am căderea să fac critica spectacolului dar voi vorbi însă despre publicul din sală. Era acolo lume multă care venise să-l „revadă” pe marele nostru dramaturg. Sau cel puţin aşa am crezut când am intrat în teatru. Mi-am dat însă curând seama că greşisem ; majoritatea publicului nu-l „revedea” ne Ca Ion Luca Caragiale rasiale, îl „vedea” pentru prima oară. Şi oricât ar părea de paradoxal, acest spectacol vesel alcătuit din două comedii nemuritoare, m’a întristat când am văzut cât de numeroşi sunt acei ce nu-l cunosc pe Caragiale. E adevărat — auzisem eu că într’o zi se prezentase la cassa de bilete un spectator care cerea un bilet pentru „Conu Leonida” şi altul pentru „Noaptea Furtunoasă”, auzisem că un domn cu veleităţi culturale spusese într’o zi unul actor al Teatrului Naţional : „Mi s a spus că se joacă la voi o piesă foarte amuzantă, „Scrisoarea Pierdută” de Caragiale şi aş vrea s’o văd şi eu”. Crezusem însă că acestea erau doar cazuri izolate. Când m’am dus însă acum două zile la teatru, am văzut că din păcate nu erau de loc „izolate” cazurile acestea ci dimpotrivă alcătuiau marea majoritate. Se râde, fireşte, şi la „Conu Leonida” şi la „Noaptea Furtunoasă” Dar sunt râsete care pentru un autor de talia lui Caragiale, departe de a fi măgulitoare, sunt ireverenţioase. Este oare admisibil ca un spectator cu oarecari pretenţii de cultură, — şi toţi au această pretenţie, — să nu ştie că împuşcăturile care înspăimântă pe Conu’ Leonida şi pe Coana Eftimiţa nu sunt ale revoluţionarilor ci ale unor cheflii care au luat cam prea mult luleaua neamţului ? Nu este oare dureros să vezi că publicul care aleargă să admire la teatru orice piesă despre care a cetit în revistele străine pe care, — bineînţeles, — le cumpară regulat, nu-l cunoaşte pe Caragiale ? E foarte frumos să se spună „Caragiale este Moliere-ul României”, dar ar fi şi mai frumos dacă s ar şti şi „de ce”. Afiraţiuni de felul acesta, lipsite de fundamentul necesar care este cunoaşterea autorului, nu rezistă atunci când sunt puţin zgândărite. Asta a ştiut-o Caragiale şi ne-o mai dovedeşte şi azi când din el n’au mai rămas decât vorbele spuse de actorii pe scenă. Dar vorbele acestea au smuls multora masca blazată cu care veniseră „din pietate” să-l audă pentru a „nu ştiu câta oară” pe „prăfuitul Caragiale”. In pauze toţi uitaseră de pietate şişi repetau „chestiile teribile” ale lui Caragiale, pe care le auzeau pentru prima dată, şi pe care ar fi trebuit să le cunoască de mult şi pe de rost. Desigur, dacă marele Ion Luca ar fi fost în sală, ar mai fi găsit încă multe tipuri demne deşilchinî peniţei lui. Astfel Caragiale se dovedeşte a fi un autor tânăr şi inedit — mult mai puţin cunoscut decât tinerii lui confraţi, în viaţă... EUGEN MIREA Concertat Lawrence Tibbett la Bucureşti Astăzi. Miercuri, la orele 9 seara va avea loc în sala Aromult aşteptatul concert al celebrului cântăreţ american Lawrence Tibbett ,primul bariton de la „Metropolitan House” din New York. Atât programul care este foar- te interesant, cât şi faptul că acompaniamentul va fi susţinut de maestrul Stewart Wille, care însoţeşte pe artist din Americane îndreptăţeşte să spunem că seara ce ne-o va dărui Tibbett va fi de neuitat •1 Lawrence Tibbett Rampa | BILET DE intrare 1 Persoana Valabil astăzi '-''A’ njgBCnBl iS OCTOMBRIE iW cn REDUCERE la anul din CinemitotfrtfeU Capitol, Sexy, Trianon, Forum, City, Omnia, Marna, C^dtroeaa), “'“ISI «& Venni Llsaann Cuponul este valabni numai a v« pedlTB Ca acest cupon vă prezentați DIRECT la casa cinematografului sau teatru unde aveţi fără altă formalitate reducerea Privind viaţei ,Fă-mi o critică bună“... Deseori mi se întâmplă să mă ’ntâlnesc cu vreun actor, autor sau în sfârşit cineva care a făptuit ceva în domeniul „spiritual’’, pentru a fi implorat: „Sămai faci o critică bună Până acum vreo câţiva ani, invitaţia aceasta avea darul măgulirii. „Să fac o critică bună” — gândeam. Vasăzică de persoana mea depinde succesul aproapelui meu. Dacă eu oi decreta că „artistul” în chestiune nu are talent, l-am pecetluit, după cum, la din contra, dac’oi opina că ţipă talentul în el, îl consacru. Mare om sunt! — gândeam tot eu, pe vremea uceniciei şi lucrul era menit, — să recunoaşteţi că am dreptatea să-mi insufle un fel de mândrie, de care astăzi îmi vine să râd Dar anii au trecut şi cu el multă apă s’a turnat pe focul primului entusiasm. Nu trebuie să îmbătrâneşti pentru a-ţi da seama de relativitatea lucrurilor şi deci a „criticelor” . Iar pentru un „temut polemist” care se menţine în această ipostază după vârsta primei tinereţe, am admiraţie : „da’ tânăr mai e, mă gândesc, nu fără oarecare invidie”. Ieri, nu mai departe, o prea simpatică actriţă mi-a spus: „Joc mâine seară, să-mi faci o critică bună’. Invitaţia aceasta m’a îndemnat să zâmbesc. „Critică bună”! Adică cum ? Se poate spune „să-mi faci o fleică bună” sau „să-mi faci nişte haine bune”, dar o „critică bună ?” Nu merge deloc. Tot astfel mi se ’ntâmplă deseori să mă ’ntâlnesc cu altă categorie de creatori care să-mi spună rugători, dar nu fără imputare : „N’ai mai scris de mine, nu mai ţin minte de când !” Cum de cele mai multe ori respectivul n’a comis nimic de seamă, pentru ca fapta-i să merite a fi imortal’zată în depozitul unde sunt adăpostite colecţiile ziarelor la Academia română, mă uit la el și răspunsu-mi e pe buze : I — Da’ cu ce prilej ? — Ei cum, cu ce prilej ? — e răspunsul său. — Da’ n’am avut ocazie... — Ei, n’ai avut ocazii! Da’ ce vrei să fac ? — Știu eu ? Uite, de pildă, împușcă-mă pe mine. — Da’, da’ cine să mai scrie atunci ? — se ’ntreabă, spiritual, convorbitorul. Cred că numai lipsa celui care i-ar putea face reclamă, îl oprește de la un gest care i-ar justifica o celebritate doar de-o zi. IOAN MASSOFF Din fotoliul Dela PREMIERADURNOAIA. Ştiţi ce iese din opincă ? întâi un atentat la bunele moravuri. Apoi o serbare populară pentru învelirea unei biserici şi, la urmă, „last but not least” o căsătorie-Opinca nu e fermecată. E numele unui diplomat irezistibil al Academiei de înalte studii agricole, care tulbură pe d-na Marioara Zimniceanu zisă Duroaia, pe d-na Elena Cinceanu alias Mita și pe d-na Jeni Argeșanu poreclită Filomela. Dar aceasta din urmă care e „filomelo-dramatică” (în text) se ocupă mai mult de justa barbă a d-lui Grigore Mărculescu, transformat pentru o seară în Arhanghelul dreptăţii, pentru că îl mai cheamă şi Justinian. D-na Jeni Argeşanu vrea de la început să se mărite iar d-na Marioara Zimniceanu nici nu vrea să audă de căsătorie. Şi, până la sfârşit Durnoaia se mărită iar despre căsătoria d-nei Jeni Argeşanu nu se mai ştie nimic. Dar d-na Marioara Zimniceanu se mărită numai şi numai ca să-l pedepsească pe Opincă pentru că a fost „cochon”. I-o spune într’o superbă tiradă. — O să te închid pe viaţă! — Prefer moartea ruşinei, declară Opincă, brav ca un erou şi viril ca... fără termen de comparaţie Pe urmă se lămureşte : închisoarea e căsătoria şi Opincă e fericit şi cade în genunchi. Apoi o sărută pe Durnoaia cu atâta foc încât d-na Jeni Argeşanu crede că vrea s-o sugrume. Şi ca pedeapsă trebue să sărute ea mâna Opincii. Şi lumea e încântată, râde şi aplaudă şi cortina se ridică pentru a-i arăta într’o ultimă viziune, ce d ’-orbul în frac. DONA SALA: Au asistat la premiera teatrului Naţional: d. şi jd-vii Paul Prodan, d. şi d-na ing. Moisescu, d. şi d-na ing. M. Constantinescu, d. şi d.na Victor Eftimiu, d. şi d-na avocat M. Mora d. şi d.na general Iovanovici, d. şi d-na general Florescu, d. şi d-na general Parcalabescu, d. şi d-na preşedinte M. Ghirgiu, d. şi d-na colonel dr. Raduţescu, d. şi d-na colonel Hotineanu, d. şi d-na Liviu Rebreanu, d. şi d-na Condurache, d. şi d-na N. Penescu, d. şi d-na M. Sorbul, domnul şi d-na colonel Urlăţeanu, d. şi d.na av. Nico( Continuare în pagina IlI-a)