Rampa, aprilie 1943 (Anul 3, nr. 69-72)

1943-04-04 / nr. 69

4 CRONICA MUZICALA LA OPERA ROMANA O celebră cântăreaţă de pe vre­mea republicilor romane, Floria Tosca, nu este lăsată să-şi odih­nească oasele. Când una, când Al­ta, sute şi mii de rivale în viaţă (ori trecute din viaţă) au înfrun­tat publicul sălilor de operă, cu aroganţa, cu luxul, cu gelozia lor, dar mai ales cu credinţa că vor întrece pe eroina lui Puccini, — chiar dacă nu pe toate le-ar fi a­­ju­tat glasul şi talentul. Asta în alte ţări. La noi însă, nici o Toscă n’a avut această ambiţie, ci numai pe aceea de a se vorbi despre dân­sa ; dar mai ales pentru ca la bă­trâneţe, în clipele de reverie, pri­madona să-şi poată zâmbi chipu­lui din perete : „Ah, ce Toşcă am fost eu! Ca mine, niciuna , o sută de Cavaradoşi m’au iubit, o sută de Scarpia am ucis cu farmecele mele, plus toţi bărbaţii din sală!“ Drept vorbind, scena Operii Române nu mai avea decât o in­terpretă pentru rolul titular din opera lui Puccini, pe d-na Cos­­teacu-Duca, fire potolită. Debutul d-nei Alexandra Elefterescu se poate spune că e un câştig, — avem şi o Tosca temperamentală. Lăsând la o parte greaua răs­pundere a unui rol foarte pre­tenţios şi de care noua interpretă era conştientă, d-na Elefterescu a căutat să utilizeze maximum de posibilităţi scenice, imprimând e­­roinei o mare doză de tempera­ment. Uneori, prea mare. Mai a­­les în scena cu pictorul Cavara­dosi din actul I, acele contorsiuni lascive ale unei femei senzuale nu cadrează cu locul, — scena petrecându-se în biserică, — „in faţa Madonei“, cum observă pic­torul. Tot cu intenţia de a reliefa cât mai mult rolul şi vocalmente, ar­tista care a excelat în notele pia­no şi pianissime, a cam abuzat de intensitatea glasului său în regis­trul superior emiţând unele acu­te cu timbru supărător urechii. Cu inerentele imperfecţiuni ale unui debut atât de dificil şi cu ne­cesarele retuşeri în spectacolele viitoare, d-na Elefterescu va de­veni, desigur, o foarte bună Tosca. D. Nicoară Sasu, în Cavara­dosi, ne-a surprins cu frumuse­ţea glasului său cald şi egal, dar mai ales cu duioşia pusă în alta din ultimul act. Ce păcat insă, că acest cântăreţ atât de muzical şi de înzestrat, este cu desăvârşire lipsit de talentul scenic, că nu-l poate suplini măcar în expresivi­tatea figurii de-o imobilitate exas­perantă. Pe Nicoară Sasu, să-l tot as­culţi când cântă, dar pe scenă să nu-l priveşti; actorul ucide SO la sută din farmecul cântăreţului. D. M. Arnăuţu a dat şi de data aceasta un imbatabil Scarpia, atât scenic cât şi vocal. Restul ansamblului destul de corect. O cântăreaţă germană, d-na Lotte Kluge de la Opera din Dresda, a apă­rut la noi în rolul Azucenei din ,,Tru­badurul“. D-na Kluge are un joc de scenă care impresionează prin puterea de exteriorizare a stărilor sufleteşti,­ ge­stul său vorbeşte mai clar de­cât cu­vintele care pot fi neinteligibile pen­tru publicul românesc. Nu este propriu zis o mezzo-sopra­­nă, ci mai de­grabă o dramatică cu frumoase note grave de piept și cu multă culoare lirică în registrul su­perior. Artista germană face parte din categoria acelora din care mai abia avem una sau două, dar ne-am mândri să avem cât mai multe. D. Şerban Tassian, în De Lut a vă­dit indispus în glas, a jucat cu talen­tul său cunoscut , iar d. Dinu Berde­­scu, în Trubadurul, a cântat cu ma­niera dumisale cunoscută. CONCERTUL SIMFONIC Duminica trecută la pupitrul Filar­­monicei a apărut maestrul Hans Weisbach directorul orchestrei sim­fonice din Viena, cunoscut publicu­lui românesc cu ocazia concertelor din stagiunile trecute. A dirijat fără partitură şi cu un re­marcabil talent : „Simfonia a lll-a“ de Brahms, „Variaţiuni simfonice p­e o temă proprie“ de Dvorak şi poemul simfonic ,,Till Eulenspiegel" de Ri­chard Strauss, pe care valorifican­du-l cu o minunată expresivitate or­­hestrală, l-a oferit ca încheie a pro­gramului, obţinând aplauzele entuzi­aste ale publiculuim N i. iaz. * * * In cronica precedentă despre simfonicul dirijat de maestrul Ene­­scu întâmplându-se o inversiune de rânduri la aşezarea in pagină, re­dăm pasagiul greşit, în forma lui cea adevărată : „Avem doar talente care dibue cu râvnă pe urma dârei de lumină strălucitoare trasă de George Ene­­scu şi parcă toate se rătăcesc în drum şi nu mai ajung acolo sus de tot unde el le chiamă cu atâta pă­­rintească încurajare". Nu la 137a ti.exam­i­a c.i.efterescu AVt'viru Am­­trcmtf in /»Hntt sann tute Odată cu primele zile ale primă­verii a sosit in Capitală, Elvira Go­­deanu. Svonurile alarmante­ asupra sănă­tăţii ei, cari îndureraseră pe toţi acei cari de atâtea ori au admirat-o s’au risipit sub zâmbetul ei cald cu care a întâmpinat privirile cercetă­toare ale tuturora. Deunăzi am întâlnit-o în faţa Tea­trului Naţional. Două garoafe roz prinse la piept creiau o ambianţă de prospeţime cu întreaga înfăţişare a fermecătoarei artiste. I-am solicitat un scurt interview, pe care cu graţie s-a grăbit să mi-l acorde, pe a doua zi. Florile trimise de pretutindeni ca o spontană salutare■ de bun sosit, îi împodobesc casa. — „Mărturisesc că nu pot crede că aţi fost suferindă. E un atît de îs­­bitor contrast între svonurile răspân­dite şi realitatea vie, încât îmi pare că totul a fost o născocire . Cu un surîs plin de subînţelesuri, frumoasa gazdă îmi răspunde . — „Adevărul, ca întotdeauna la noi, îl găsiţi la mijloc. Se exagerează ades, desigur fără nici o intenţie, şi ce-i mai curios, este că cel care lan­sează intr’o zi un svont a doua zi e primul carel crede”. Am fost într’adevăr mult timp su­ferindă, de o anemie destul de se­rioasă din cauza surmenajului, căruia s’a adăogat şi o veche afecţiune hepatică”. Diagnoza aceasta mi-a fost pusă la Viena, în timp ce la Bucureşti se lansau tot felul de svonuri care mi-au parvenit acolo. Mărturisesc că am făcut mult haz în hali la ,,Burgtheater” când am auzit de la câţiva români veniţi atunci din ţară, că gurile clevetitoare îmi aranjau la Bucureşti sfârşitul cu lux de amănunte. Am râs, fiindcă de mult cunosc potenţialul de venin al unora, pe cari nu pot decât să-l compătimesc. — Şi totuşi socot, că aţi avut pri­lejul să verificaţi cu această ocazie, unanima simpatie de care vă bucu­raţi. ■— Am primit într’adevăr foarte multe semne de simpatie de pretu­tindeni. M’au mişcat, scrisori pri­mite dela oamenii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Câtă căldură şi omenească înţele­gere ! Dovezi de nebănuită simpatie din partea unui grup de camarade din ţară, mi-au amintit şi de cei dragi. De la ele am primit într’un pachet, înfăşurat în vară, primele violete, ca un imbold de grabnică întoarcere acasă. „Lor şi tuturor celor amintiţi acum câteva clipe, celor necunoscuţi, cari mi-au scris ori s’au interesat de mine, le trimit mulţumirile mele. Ţin să relev totdeodată, larga so­licitudine pe care directorul nostru d. Liviu Rebreanu a avut-o faţă de mine, acordâdu-mi concediul nece­sar pentru căutarea sănătăţii. — Când credeţi că veţi reîncepe activitatea ? — In stagiunea viitoare, cănd so­cot că am să pot recupera din plin, timpul cât am stat departe de scenă. * ... Afară soarele se apropie de as­finţit. O rază jucăuşe se anină în părul fermecătoarei mele interlocu­toare. Din mijlocul florilor, zâmbetul gazdei mă petrece spre ieșire. El este salutarea trimisă tuturor. REPORTER tmi imt DINCOLO DE ZARE mm mm mia Mul lstru „Teatrul Nostru" a pus în repe­tiţie una dintre cele mai valoroase lucrări ale lui Eugen O'Neill „Din­colo de Zare". O piesă in care se manifestă dragostea de pământ, nostalgia depărtării şi care bine­înţeles, păstrează întreaga poezie a dragostei. In fruntea distribuţiei sunt: Tan­­izi Cocea, Ecaterina Şahighian, E. Calaction, Forri Eterie, N. Siretea­nu, Rovintescu, de la teatrul „Mun­că şi Lumină", Duţulescu, etc. Regia, ca toate spectacolele de la „Teatrul Nostru" este semnată de d. I. Şahighian. Decorurile sunt girate de arhi­tectul No­rin, căruia îi a­parțin și decorurile noului film românesc „O noapte furtunoasă". Premiera va avea loc la 21 A­­prilie. Duminică 4 Aprilie 1943 Din cutia Pandorei Amintirile dragostei pierdute sunt o tortură în care fiecare amant este propriul său călău. */\ Fericirea n’are preț.. De aceia costă mai mult decât face. «■ Cele mai zgârcite femei de­vin foarte generoase cănd e vor­ba de vârsta prietenelor lor. «■ Se spune că iubirea e oarbă. Dar banii luminează şi besna. «• Când se omoară cineva din dragoste, nu-l plângeţi. Nu me­rita să iubească. * Speranţa e soră de lapte cu nepăsarea. Dela Josef Ka­nz până la Paula Wessely S’au scris nenumărate cărţi de teatru asupra marilor actori şi actri­ţe ale trecutului şi prezentului. Ele se bucură însă totdeauna de mare interes. Astfel Herbert Ihering a pu­blicat un volum de esseuri din amin­tiri proprii, prezentând istoria artei dramatice in ultimii 30 de ani. El se ocupă în deosebi de marile persona­lităţi ale lumii teatrului german, cum sunt Kainz, Matkowsky, Sauer, Ag­­ nes Sorma, Wegener, Kayssler, Krauss, George, Kloepier, Gründ­gens, Käthe Gold, Paula Wessely. aBBHRBMRISnBiBlBI Peiiirii ii. W MMtmmi sl Educaţiei D-LE DIRECTOR, Vă rog să bine voifi a publica, in preţiosul D-tră ziar, următoarele rânduri adresate Ministerului Educa­ţiei Naţionale. Cu mulţumiri, ALICE P. STURDZA Suntem informaţi că Dl. Ministru­­ al Educaţiei Naţionale, lucrează din toată inima, la constituirea unui fond­­ suplimentar alimentat din fondul­­ taxelor teatrale, în scop de a în-­­ zestra Teatrul Naţional şi a spori­­ salariile artiştilor. Ne place să nă­ ■ dăjduim că cu această ocaziune, Dl. Ministru, aşa de frumos intenţionat,­­ va avea şi grija pensionarilor T. • Naţionale, care după o muncă de­­ 40 de ani, primesc pe aceste vre­muri grele, p­ensii mici. Din­­ sumedenia de taxe pe spectacole,­­ s’ar cuveni să se gândească cei în­­ drept şi la situaţia actualilor pensio- c­nari şi mai ales să se facă o dis-­­ tincţiune pentru artiştii care au lăsat un nume în Istoria Teatrului, sau o dungă luminoasă în munca lor. Tea­trul românesc de acum 25-30 ani. 1 1 4 J 1 1 4 \ J 1 1 ] ( C ( I 1 1 2 a 1 a r S n a ) Si P In frumosul său articol asupra „actorilor funcţionari“ prietenul Tom­a Vlădescu atinge o chestiune dureroasă şi atacă o mentalitate ciudată. E vorba de scoaterea la pensie a unor mari artişti, exact după normele aplicate celor mai obişnuiţi dintre lefegiii Statului. Tom­a Vlădescu are dreptate cum nu se mai poate. Este absurd să scoţi la pensie un mare comedian, care poate juca — sau măcar sfătui pe alţii să joace, — până in clipa când inchide ochii, deci poate fi de netăgăduit folos teatrului, şi să lipseşti astfel publicul şi tineretul actoricesc de o putere şi o pildă strălucită. Dovada greşelii — şi răzbunarea — a venit numaidecât. Pensio­narii — deci actorii cari „oficial“ nu mai sunt vrednici să slujească scena — joacă vitejeşte şi glorios pe scenele particulare sau în formaţii proprii. S’ar putea răspunde că legiuitorii au avut un strop de sfială în faţa acestei pensionări, de vreme ce au prevăzut „Societarii pe viaţă“ şi „de onoare“... Dar de vreme ce Soreanu, Ion Manolescu, Bulfinski, şi Maria Filotti trebue să culeagă succese pe alte scene decât cele oficiale, imputările prietenului Tom­a Vlădescu rămân in picioare. Este totuşi in articolul pomenit o lunecare spre altă problemă a teatrului nostru. Anume, se deschide o cale de îndoială şi de neîncredere în ce priveşte valoarea tineretului actoricesc. Iar de aici încolo, în­­găduiască-mi prietenul Toma Vlădescu să nu-l mai pot urma. Din adâncul unei vieţuiri in teatru de peste două decenii, aşa cum am avut-o eu, lucrurile se văd altfel. Actorii, incep să-şi capete o va­loare absolută şi care, mai ades, este departe de valoarea lor relativă — aş zice circumstanţială — pe care le-o dau întrebuinţarea, reclama, prestigiul omenesc sau acel imponderabil ce pune trecător şi capricios lumina pe câte un nume şi umbreşte pe altul. Aşa­dar nu vom accepta drept valori actoriceşti absolute, toate glo­riile sau glorialele micului nostru firmament teatral de azi. Numai că, de vreme ce putem contesta parte din valorile relative ale zilei noastre nimic nu ne împiedică să le contestăm şi pe unele din trecut. Metrul cu care măsurăm, de ce-ar fi mai mare când îl folosim pentru un timp, şi mai mic pentru altul ? De ce vă cădem în greşala omului care, văzând o distribuţie de acum cincizeci de ani, şi citind acolo numai nume ilustre — chiar pentru rolurile de două vorbe — zice uluit: — „Uite, dom’le, ce distribuţie formidabilă ! Storin, Maximilian şi So­reanu în roluri de servitori!!... Aşa distribuţie înţeleg! Unde-o mai gă­seşti azi!“... Dar oare înţelege omul acesta că pe vremea aceea Storin, Maxi­milian şi Soreanu, erau nişte bieţi începători dispreţuiţi? Adică puţintel cam cum sânt azi atâţia şi atâţia din tinerii noştri actori, cari muce­­găesc şi aşteaptă pe coridoare de teatre un rol de două vorbe? Şi aşa cum sânt atâţia pe care prietenul Toma Vlădescu nu vrea să-i vadă, sau poate că într’adevăr nu-i vede ? Numai că, asta nu ne împiedică pe noi — alţii câţiva — să-i vedem. Să-i vedem şi să ne bizuim pe ei toate nădejdile noastre pentru ziua de mâine. Că viaţa noastră teatrală e profund falsificată şi sensul valorilor pure uneori pierdut, nu pot şi nu vreau să contest. Dar atâta tot. Căci asta nu înseamnă neexistenţa valorilor. Rămâne de văzut cine-i vine­ d Ti P­a­s S£ P‘ UJ

Next