Rampa, iunie 1947 (Anul 36, nr. 82-86)
1947-06-01 / nr. 82
RAMPA I - -- «— Regizorul lui „Fortunio“ se ia la harta cu criticii teatrali (Urmare din pag. I-a) nicio umbră de îngâmfare, cu nicio intenţie de laudă. Dimpotrivă. Cu intenţia, pe care vreau s’o subliniez, de a arăta întreaga responsabilitate a spectacolului Cade asupra mea. Că, dacă spectacolul cu „Fortunio" va fi având neajunsuri — care lucru e per fect pa lumea asta? — vinovat sânt numai eu. Dar să ne înțelegem. Dacă iau acum condeiul în mână, n o fac pentru a mă disculpa de acele neajunsuri, care vor fi existând. Nu. Căci, dacă iau In considerare critică tea-Irală asupra spectacolului şi frecvenţa din ce in ce mai mare a publicului la „Fortonio" — nici n’aşi avea pentode să mă discutp Cine, pe lumea asta, îşi cere iertare că are succes? Dung cum se ştie, de la Latini încoace „victorioşii nu sunt supuşi judecăţii" Ceiace mă îndeamnă să iau acum condeiul în mână este nobila poftă de-a discuta o teacă cu confraţii mei, criticii teatrali unele obiecţiuni ale lor are mi se par a fi făcute in graba nute şi in necunoştinţă de cauză. Poate că aşa voi trbuti, în acelaşi timp, să dau puţint că satisfacţie celorlalţi confrati ai mei, directorii de scenă, împotriva duşmanilor noştri comuni „câinii“. Iun dau seara că tocmi periculos La spectacolul viitor pe care-l voi montacu ajutorul lui Dumnezeul s’ar putea ca Domnii „câini" să-mi arate colţii a răzbunare. Asta într’adevăr, se va întâmpla cu „câinii". Nu pot crede că s’ar putea întâmpla cu criticii obiectivi. E dela sine înţeles că nu voi puneîn discuţie aici opinia criticei despre regie. Dar despre text, despre traducere şi mai ales despre interpretare, pot vorbi în libertate. Dintr’un punct de vedere, am dreptul s’o fac, iar dintrăitul, am chiar datoria. Să vedem. Este sau nu Musset dramaturg. Celace mi se pare foarte straniu chiar de la prima cronică apărută — e vorba de cronica a nei Florica Șelmaru în „România liberă — este discutarea faptului dacă Musset este ori nu dramaturg. D-sa zice că „Fortunio" e o „încântătoare comedie", „atât de plină de emoţie proaspătă şi sinceră, de poezie adolescentă, de graţie" — şi totuşi conchide decretând că Musset nu-i dramaturg. Dar cine scria o comedie încântătoare plină de emoţie, etc, şi nu-i dramaturg, iar comedia lui încântătoare se joacă de mai bine de o sută de ani pe toate scenele lumii — acela trebue să fie ori un geniu ori un monstru. Las d-nei Şelmaru să aleagă. Alfred de Musset nu-i om de teatru? O, să mă ierte d-na Florica Şelsnaru, dar d-sa se află în contradicţie nu numai cu sine însăşi, ci şi cu ceiace ştie toată lumea bine informată. Că adică Musset a fost mult mai mult poet dramaturg decât poet pur şi songru. Asta o ştiu, de pildă şi câţiva din colegii sale. Trimetem la cronicile apărute ulterior ale d-lor V. Timuş („Jurnalul de dimineaţă"), Dan Petraşincu („Naţiunea") şi Silvian Iosifescu („Contemporanul") care decretează rites că Musset e teatral şi dramaturg, ceiace nu mă miră. Poate a voit d-na Şeimaru să spună că Musset a un dramaturg dificil. Asta da. Aşa e. In privinţa asta ar fi avut alături de d-sa pe confraţii săi d-nii Tudor Şoimaru („Adevărul") Gh. Neniştor (Liberalul") şi iar d-nii Silvian Iosifescu şi V. Timuş. Singur d. Jack Berariu („Mondial-Magazin") susţine că Musset „nu-i ceea ce se numeste un autor diferit". Greu, deci să aflam dela cronicarii noştri cum stă cazul.. In „Fapta, d. Mircea Damian termină repede cu Musset, decretându-l desuet și trecând, desigur, cu vederea că despre un autor care se joacă permanent de mai bine de un secol nu s’ar putea spune că a căzut îrt desuetudine. D. dr. I Flavius, în „Timpul", se ocupă de Musset, ce e drept ceva mai mult, mai mult, dar mult mai grăbit decât d. Damian Chiar din titlu i se remarcă graba. D-sa subintitulează pe „Fortunio" proverb. Or, așa ceva nu putea să facă Musset și nici n’a făcut. Domnul Doctor va fi auzit că Musset a scris „proverbe" — ceiace este adevărat; dar a mai scris și comedi, iar „Le Chandelier" e comedie, nu proverb. Unde, Doamne, să fie aici proverbul? Graba asta se vede în toată cronica d-lui doctor, care mai departe vorbește de o atmosferă vaporoasă adecvată stilului mussetian", de „sensualitate“ și de „poezie“, ca să ne vorbească apoi de „dulcegăriile lui Musset". Să mă ierte domnul Doctor că-i contrazic ştiinţa, iar eu unul am învăţat în clasa întâia de liceu ,că acolo unde-i o „dulcegărie" nu mai poate fi vorba şi de poezie. E greu să ’mpaci pe toarta lumea sa pe tata Dacă în legătură cu un text clasic, cronicari noştri se contrazic între dânţii, vă închipuiţi ce se poate întâmpla «find se judecă o traducere. Astfel, Judex, pseudonim sub care mi se pare că se ascunde cu modestie d. Bariu Tiszianu („Drepţiia ‘) se exprimă despre traducerea d-lui Cris*tobald, vorbind de o „atmosferă nepoetică" provocată de „o traducere gasetărească", etc. D-na Selmaru zice el d. Cristobald „are vina de-a fi atohtonizat uneori peste limitele îngăduite" textul lui Musset. D. Silvian Iosifescu care zice: „încă un cuvânt despre traducerea d-lui Cristobald", fără să fi spus primul eu,vânt —lucru foarte ciudat — nu are decât aprecieri defavorabile şi ironii muşcătoare, dar nedrepte (cum vom vedea) la adresa acestei traduceri. Bine. Să vedem ce zic ceilalţi cronicari. D. Radu Costăchescu („Semnalul") zice: „Ştiam că piesele lui Musset îşi au valoarea, în primul rând, in reticenţele limbajului eroilor şi în muzicalitatea limbei franceze. Mărturisim că am avut un moment de teamă, gândindu-ne la tălmăcirea românească A fost o teamă care s’a risipit dela primele replici. Limnba românească şi meşteşugul traducătorului au servit fără greş textul romanticului francez". G. Gh. Neniştor: „Trebue subliniată in special contribuţia d-lui Cristofcald care l-a tălmăcit pe Musset cu o înţelegere deplină a textului. Afară de unele mici asperităţi, traducerea a păstrat toată graţia şi toată fantezia originalului“. D. V. Timuş: „Femmia se joacă în traducerea d-lui C. Cristobald, opera cursivă, exactă şi cu vădită grijă împlinită“. Doamne-Boarnfet pe cine să mai crezi? Despre nişte amici gingaşe Cu deosebire se simte jignit în gingăşie d. Silvian Iosifescu de cuvântul „chibiţ" pe care l-a ales traducătorul ca să dea un corespondent lui „le chandelier". Recunosc că acest cuvânt nu este sută ‘n sută fericit. Dar mă îndoiesc să găsim mn limba noastră unul mai potrivit. Ce înseamnă ,le chandelier“? Cel ce ţine lumânarea! E foarte shoking. «Iar n’avem ce-i face; e din dantelatul Musset! E shoking, dar e şi vulgar. In gura lui Clavaroche, căpitan de dragoni, nu poate suna decit cinic, vulgar, imoral. Cine-i Clavaroche ? „C est le soudard moderne — scrie Sareey —■ e’esi ia casse-coeur en uniforme. Tours ies traits génétaux y sont: l’amour du plaisir sensuei, ie gout de !a parade, la grosse moquerio, la durele de coeur, itnsou ciance deia moraie, la foi au bruit du sabre qui. bat ie pave, Fair avan tageur et la moustache en cror... il represente tous ies beaux de regiments passes, presents et futurs". Pe scurt şi pe româneşte, Diavorache e un fante militar cu „succes la dame “. Şi faptele ăsta, acest moşteacă la tinereţe, găunos şi lipsit de orice simţ moral, care are nevoie de un tinăr „care să-i ţină luminarea“, n’are voie să rostească vorba „chibiţ" ca nu cumva să nu deranjeze auzul fin al-lui Silvian Iosifescu. Aceiaşi fineţe la auz are şi d. dr. Flavius. D-sa pretinde că „textul atît de poetic şi romantic al căutătorului da expresii elegante şi salonarde care a fost" n’ar suporta cuvinte crude ca „chibiţ". Ce puţin cunoaşte d . Doctor pe Musset! Poetul n’a fost deloc un căutător exclusiv de „expresii elegante" şi cu atât mai puţin „salonarde". Iată, Musset a folosit o expresie CAZONA“ chandelier. Clavaroche explică Jacqulinei: „Aşa numim noi, militarii.. etc “. Iar când Jacqueline întrebă de ce i se spune „aşa de caraghios" tînărului cu pricina, ofiţerul cinic şi vulgar explică: „Pentrucâ el e cel ce ţine lumina...". Şi Jacqueline îl întrerupe şocată de îndrăzneala lui Clavaroche de-a folosi asemenea expresie vulgară şi ruşinată că aude aşa ceva. Pasămite Jacqueline are auzul fin al d-lui Iosifescu şi al d-lui Doctor. Cum opiniile criticilor noştri se bat cap în cap, îmi e foarte îngăduit să adaug şi eu o opinie: traducerea d-lui Cristobald este excelentă tocmai pentru că a redat vulgaritatea lui Clavaroche, păstrând poezia avîntată şi serafică în limbajul liric al lui Fortunio. Jacqueline înşeală şi criticii se’nsesză... In ce priveşte interpretarea, şi mai cu osebire pe d-ra Cella Dima şi d. A. Giugariu, criticii noştri ori din nou se lovesc cu opiniile cap în cap ori exprimă o apreciere grăbită în judecată. Laude neprecupeţite pentru felul în care a interpretat-o pe Jacqueline, d-ra Cella Dima primeşte din partea d-lor Tudor Şeimaru, V. Timuş, Dan Petraşincu, Isaiia Răcăciuni („Libertatea"), Judex şi Jack Berariu. Rezerve fac d. Simion Alterescu („Rampa") şi d-ra Florica Şelmaru. D-na Şelmaru zice: „D-na Cella Dima a fost un fel de Celimenă a căreia întoarcere către adolescentul îndrăgostit a apărut sau insuficient motivată sau ca un capriciu de cochetă care-şi schimbă amantul". Dac’o înţeleg bine, d-na Şelmaru vrea să ne garanteze că Jacqueline n’o să-l schimbe niciodată pe Fortunio. Aici, d-sa e iar în contradicţie şi cu psihologia personajului şi cu observaţiile analitice ale lui Sarcey, care refuză să ne garanteze aşa ceva. Sarcey zice: „Jacqueline se află la primul ei amant, işi ia un al doilea la sfârşitul piesei, şi e probabil că va avea în viitor o jumătate de dui- i, în sfârşit, ea nu face decât să debuteze în carieră...“ Dacă Sarcey zice aşa, iar d-na Şelmar zică din contra, să-i dăm deplină libertate d-rei Celia Dima să aleagă numai una din aceste interpretă. D-na Şelmaru să nu se supere că excelenta noastră actriţă a făcut să cadă alegerea sa pe opinia lui Sarcey. Cu atât mai mult cu cât, atunci cînd şi-a compus rolul, mă cunoştea opinia d-nei Şelmaru. Dar asta nu-i nimic. D. Silvian losnesem e mai tare. D-sa vrea nici mai mult nici mai puţin decât s’o dea afara din Musset pe d-ra Cella Dima Zice categoric cronicarul: „Cea mai departe de personaj ni s’a părut d-ra Cella Dima". Şi o zice, fără să clipească Aici se întîlneşte din nou cu d. ds. Flavius. In schimb, d. Gn. Neniştor afirmă fără puţină de contrazicere: „D-ra Cella Dima, după cum am scris şi la început, a fost, singura interpretă la locul ei". Ce n© iscem acum? Ii dăm d-rei Celia Dima un premiu de creaţie ori o dăm afară din Musset? Danfila şi pastel p® măturile D&mSwMiîfet Cu interpretarea d-lui Giugariu, cazul e mai grav. Aproape în unanimitate, criticii sunt de părere că „a autohtonizat ’ personajul maestrului' André, polarul încornorat, tembel, credul. Ba unii o spun pe şleau: dl Giugariu de la primele repetiţii: „ Dacă este adevărat (şi este) că d-sa a jucat ea’n Carageale, apoi fie-mi permis de, aici să-i string mâna. Asta înseamnă că d-sa a jucat după indicatul* directorului de scenă. Gr tocmai directorul de scenă, adică subscrisul (şi-mi fac onoarea de-a iu® aceasta asupra mea) i-a spus d-lui vei juca pa maestrul Andra ca pe Trahanache ori ca pe Jupan Titine» Inună-rea". După cum se ştie, cînd doi îţi spun câ eşti beat, trebue să te duci să te culci. Dar mi-te cînd îţi spun vreo şase critici... Ei bine, eu îmi permit îndrăzneala de-a mărturisi că sufăr de insomnie şi că refuz să mă culc, pentrucă tot n’aş adormi. Rog pe cititor Să creadă că indicaţia dată de mine d-lui Giugariu, n’am dat-o în dorul lelii, neî de florilu mărului. ■Vedeţi dv., noi , aici pe malurile Dâmboviţa!,, în acest, „mic Paris" ne arătăm deseori speriaţi, de te miri ca Musset ?! Ah, Musset! Numai dantelă şi numai, pastel! Poezie, mă rog, să auzim numai poezie! Dar iată ce spune despre Musset un francez — şi iar îl citez pe admirabilul Sarcey: „Musset zboară deasupra realităţilor, dar nu se pierde niciodată în nouri, destul de aproape de adevărul adevărat, ca să-l putem atinge cu mina, totdeauna gata să se lanseze în ideal, unde-l urmăm fără efort: iată ce-i dă acele puternice bătăi de aripi, atît de familiare geniului său care nu transportă. „Această trecere rapidă de la vulgarităţile prozei la poezia cea mai pură ne apare naturală, fiindcă scriitorul ne ţine mereu la jumătatea drumului între două, şi fie că se înnalţă, fie că se coboară, o face cu atâta îndemânare şi cu o mişcare de aripi atât de egală, încât abia abia o simţim. Vasăzică Musset, după opinia unui franţuz de-al lui, nu-i chiar numai dantelă, numai pastel, numai poezie pură. In el regăsim şi adevărul adevărat, adică crud, şi vulgaritatea prozei. In speţă, Fortunio e poezia pură, maestrul André şi Clavaroche şi vulgarităţile prozei. Maestrul André mai este tatăl lui Boubourache şi al lui „Cocu magnifique", tatăl lui Trahanache şi al lui Titire, Inimă-Rea. Iată, de pildă, ce cuvinte pune Musset în gura lui Anché: „Mon honneur, madame, le votre, et notre vie peut-etre a tou denx, dépendent de l’explication que je vain avoir avec vous“. Admirabilul traducător român a transpus cu exactitate această frază: „Onoarea mea, cucoană, şi a dumitale, şi poate viaţa noastră a amîndorura depind de explicaţia pe care o voi avea acum cu d-ta". Cum trebue rostită aceast frază pe scenă? Cu emfază, cu un ridicul patetism şi cu o convingere foarte şubredă, fiindcă pînă la urmă André se lasă dus de nas. Adică trebue rostită exact aşa (nici un ton mai jos, niciun ton mai sus) cum trebue să rostească şi Titireă Inimărea teoria sa despre: „onoarea mea de famelist“. Dacă ar fi să insist, aşi pune pe două coloane, frazele lui Titircă despre „comediile nemţeşti de la Iunion" de care el cerea consoartei să se ferească şi frazele lui André despre mulţimea de dragoni pe care el cerea consoartei să se ferească. Aşi putea arăta că finalul lui „Le Chandelier" este aproape identic cu acela al „Nopţii furtunoase", măcar în ceia ce priveşte ultima replică şi dis- poziţia sufletească a calor două per- * sonaje de care mă ocup acum. In concluziune, acele opiniunii defavorabile jocului d-lui Giugariu le iau asupra mea şi declar că nu mă apasă câtuşi de puţin. In ce priveşte pe d. Aurel Munteanu, care din pricini ce nu interesează aici, n’a putut la premieră să dea ceia ce poate da îndeobşte, o să citez numai opinia d-lui Dr. Flavius care, între altele, zice: „In loc să fie convins, a fost cinic..." ■ Să fie asta o acuzaţie? Dacă este, subscrisul mărturiseşte că a îngheţat pe loc. Clavaroche nu e cinic? Clavaroche care propune iubitei sale să se culce cu Fortunio ca să îndepărteze bănuelile soţului? Zice Clavaroche într’un loc: „Vreau să-i cedez în noaptea asta toate privilegiile dragostei". Şi ăsta nu e cinic? O,in faţa acesteiacuzaţii“' nu pot decât să ridic din umeri şi să-mi spun cuvintele lui Dante: e segui il tuo carso... Stil şi stiluri, critice şi regi sorare... Deşi am făgăduit să nu mă opresc asupra acelor critice care au referă la regie, totuşi o să-mi calc puţin cuvîntul. Dar o fac numai întrucât critica se referă la text şi la epocă. Aşa, d. Silvian Iosifescu are aerul să-mi reproşeze că „ am şovăit între mai multe stiluri". Trebue sa iau acest reproş ca pe o felicitare, căci dacă în spectacolul „Fortunio“ se găsesc mai simiite stiluri, apoi asta este fiindcă mai multe stiluri se găsesc în textul lui Musset. Și a reda liftei esența textului pe seen® — asta-i maximum ce poate da un director de scenă. Dacă d. Iosifescu n’a băgat de seamă îs. lectură că actul întâi e o farsă ordinară, iar al doilea o spumoasă piesă romantică, pentru ca în al treilea act autorul să cadă aproape in melodramă, — atunci recomand criticului meu să recitească ultimul citat pe care-l fac mai sus din Sarcey, care a băgat de seamă la Musset acest amestec. Tot nu cstriveşte regia spechicolulului, d. Dr. Flavius vrea să mă laude şi zice: ...Pentru a prezenta pe scenă „Le Chandelier“, darcar Sebastian a fost nevoit să schimbe forma originală. Dar a făcut-o în limitele îngăduite regisorului, adică servindu-l pe autor, nu deservind..!;". MUlţumsc d-lui Doctor pentru intenția' Sa de-a mă lăuda, dar mă văd silit să resping această laudă ca nemeritată. Fiindcă, mai întâi, n’am fost nevoit de nimeni să schimb forma originală, și nici n’am schimbat-o, îmi dau seamă de unde vine convingerea d-lui Doctor că eu aşi fi schimbat ceva. D. Doctor a văzut, acum 15 ani la Iaşi, înscenarea lui ,JLe Chandelier“ a d-lui Ion Sava şi a ascultat traducerea d-lui Al. O. Teodoreanu. De aici porneşte confuzia. N’am fost acum 15 ani la Iaşi, dar întâmplător am în mâini manuscrisul traducerii d-lui Al. O. Teodoreanu. Această traducere e făcută după întâia variantă a comediei, care în ediţia pentru lectură are o infinitate de tablouri. Or, eu am rugat pe dl Cristobald să traducă varianta, pentru scenă, variantă scrisă de mâna lui Musset. Păcat că d. Doctor a luat cunoştinţă de „Le Chandelier" numai după spetacului de la Iaşi. Şi, pentru că e vorba de laudele d-lui Doctor Flavius, se mai întâmplă cu ele încă un lucru curios. D-sa mă laudă pa mine... pentru decor. In schituri. 51 ia în tărbacăne., pictorul scenograf. Da, mă laudă, c‘am plasat „scena în cârdul unei elipse. Ca într’o cutie de bomboane de ciocolată sau fructe glisate". tji adaugă: „Pentru dulcegăriile lui Musset se potrivește de minune". în sfârşit, mă mai laudă că am „adoptat culoarea albastră, care de la Novalis a devenit blazonul romantismului, imprimând astfel tonul nemerit povestei amoroase". Vasăzică, bună elipsa, bună cutia de bomboane, bun tulul, bună culoarea albastră, toate-s potrivite cu Musset, dar — zice la sfârşitul cronicei — „decorul lipsit de strălucire, de căldură şi romantică efuziune". ESă bată-vă să vă bată, d-le Doctori la ce pustiu v-aţi mai aşternut pe laude?... O muzică cu micTicuţă tg. Iosifescu. îmi mai reproşează că am folosit ca muzică de scenă muzica lui Chopin care are — zice-se — un „romantism care-i tot ce poate fi mai depărtat de teatrul lui Musset“. Şi mai zice: „N‘am înţeles sensul folosirii lui Chopin, iar explicaţia ce ni s-a oferit a factorului comun pe care îl constitue legătura lui George Sand cu ambii artiştişti, poate" că nu este justă". Aşadar, cum singur zice d. Iosifescu nu a înţeles. Să vedem, poate a înţeles altcineva. Iată, în adevăr,, ce scrie d. Tudor Şoimaru: Alegerea muzicei (preludiul 15 de Chopin) are un tâlc fericit. Ea trece mai departe decât momenul fixat de poet. Este trăsătura de unire între două destine asemănătoare, între două suferinţe identice, aceea a lui Musset şi a lui Chapin, provocate de dragostea lor pentru scriitoarea George Sand“. Cum s‘ar zice, d. Iosifescu n‘a înţeles exact ceia ce a înţeles d. Tudor Şoimaru Eu unul nu mai înțeleg nimic. Lascar Sebastian M. ____ oral scenograf, autor al decemrilor şi costumelor D. SILVIAN IOSIFESCU criticul teatral al revistei „Contemporanul" e. CRISTOBALD traducătorul piesei Duminică I Iunie 1849 _____-____-. ’ - wv‹vjh» ›«‚‚.•• . REUNIUNEA Cu prilejul unchis:ier Joi seara, 29 Mai, la sediul Sectorului de artă şi cultură a Partidului Comunist, a avut loc o întâlnire festivă a oamenilor de artă, în cadrul căreia s-a sărbătorit încheerea stagiunii de iarnă. Este pentru prima oară când o asemenea întâlnire este iniţiată şi entusiasmul cu care cea mai mare parte a scriitorilor, actorilor, muzicienilor, artiştilor plastici, critici de artă şi ziarişti au ţinut să fie prezenţi la această întâlnire, dovedeşte cât de dorit şi aşteptat a fost prilejul unei luări de contact mai strâns al slujitorilor artei. Au participat la această serată, în care munca depusă în răstimpul acestei stagiuni de către artişti, în cadrul efortului general pentru reconstrucţia ţării — figurile cele mai proeminente ale vieţii noastre culturale. Am remarcat — în afara membrilor din Comitetul Central al Partidului Comunist: d-na Ana Pauker, d-nii Vasile Luca, I. Chişinevski, Lucreţiu Pătrăşcanu, şi ai Comitetului de Artă şi Cultură ai partidului: d-nii Zaharia Stancu, N. Moraru, Rudenko, Puţuri — pe d-nele şi d-nii Mihail Sadoveanu, Constantinescu-Taşi Lucia Sturdza Bulandra, Al. Kiriţescu, Victor Eftimiu, Aura Buzescu, George Vraca, Leni Caler, Bramomir, Elvira Godeanu, Tanţi Cocea, Beate Fredanov, I. Iancovescu, Ion Aurel Maican, Aristide Blank, Zambaccian, Dora Massini, Egizzio Massini, Sică ARTIŞTILOR stagiunii teatrale Alexandrescu, N. D. Cocea, Ion Biberi, F. Aderca, Ion Sahighian și Alex. Sahighian, Sandu Eliad, Agnia Bogoslava, L. Răutu, Petre Iosif, Emil Socor, C. Nottara, Sandra Cocorăscu,, Agepsina Macri-Eftimiu, Medrea, Labin, Mircea Bârsan, Florica Cordescu, Cicerone Theodorescu, Marthi Breslașu, Ion Călugăru, Eugen Jeteleanu, Euschin Camilar, Ștefania Zottoviceanu Rusu, Ury Benador, Cărin Baltazar, Ioana Postelnicu-Popp, Constantin Bungeanu, Hilda Jerca, G. Löwendal, Mircea Brucăr, Alfred Mendelsohn, Adia Ghertovici, Sasa Pană, A. Toma, Lucian Grigorescu, Ana Negreanu, Sanda Movilă, Edith Prager, Al. Marcovici, Titi Botez, Vasile Lăzărescu, Elena Pătrăşcanu, Nichi Atanasiu, Maria Voluntaru, Cezar Rovinţescu, Fogădaru, Gheier- Constanţe, Gh. Dinu, Elena Basarab, Ana Tălmăceanu, Greg Danovschi, Sanda Danovschi, Mircea Buciu, Maria Snejina, Traian Şelmaru, etc. etc. In cadrul seratei, a avut loc un program artistic în care şi-au dat concursul d-nii Victor Eftimiu, Eugen Jebeleanu, Hilda Jerea, Adia Gherţovici, Mircea Buciu, Beate Fredanov, precum şi alţi artişti de la Opera Română şi teatrele din Bucu reşti. Au urmat apoi jocuri româneşti şi dansuri populare ale ţărilor vechite. Intr’o atmosferă de prietenoasă cordialitate, serata a durat până târziu, noaptea. Condamnarea la închisoare a ustui fals agent de percepere a drepturilor de autor In Cabinetul 8 Instrucţia al Tribunalului Ilfov au început săptămâna aceasta cercetările în legătură cu reclamaţiile d-lui Ali Adania, reprezentantul pentru România al societăţii „Arts Incorporated" din New York, împotriva d-lui Mimi Constantinescu, administatorul delegat al Societăţii Autorilor Dramatici Români, pentru faptul de a fi semnat cu Teatrul Odeon o convenţie comercială relativă la piesa „Golden Boy“, fără a avea nici o calitate în acest sens, şi împotriva Teatrului Odeon pentrucă n’a ţinut seama de somaţia de acest sens; şi împotriva Teatrului Odeon, pentrucă n’a ţinut seama de somaţia de a înceta seria spectacolelor cu această piesă, care n’a avut aprobarea sa, ca singur reprezentant în România al autorului Clifford Odets. Până la rezolvarea cazului d-lui Mimi Constantinescu, asupra căruia am vorbit pe larg în numerele noastre precedente, găsim interesant de semnalat un caz petrecut recent în Italia. După cum arată ziarul „New York Times“ din 30 ianuarie 1997, im oarecare Stelie Langetta, pretinzând că est© reprezentant al autorilor dramatici americani, a izbutit să inducă în eroare compania Mobilli- Stappa, încasând suma de 400.000 lire italiene pentru drepturile pieselor „Life With Father" („Viaţa cu tata" de Howard Lindsay şi Russel Crouse, „Harvey“ de Mary Chase şi „The Glass Menagerie" („Menajeria de sticlă") de Tennessee Williams. In urma intervenţiei reprezentantului societăţii „Arts Incorporated" din Italia Steiio Lanzelta a fost deferit justiţiei, care l-a condamnat la 2 ani închisoare. Mai sunt judecători şi în Rafia 1 Tudor Muşatescu se apără şi atacă (Urmare din pag. I-a) că am bătut un record. Am fost „înjurat" de o domnişoară Maria Sebastian într’o cronică apărută cu o săptămână înainte de premieră... In aceste condiţiuni se mai poate sta de vorbă despre cronică şi cronicari ? S’o lăsăm mai bine încurcată. Mai ales că ultima „catastrofă dramatică", pe care am prezentat-o publicului la Teatrul Sărindar, m’a mai consolat puţin (datorită sălilor pline pe care le face) de avalanşa înjurăturile sub care puzderie de esteţi minori, netunşi sau dospiţi, a încercat să mă „distrugă" încă odată. Şi ca să termin acest capitol ştiu că sunt unii care ar fi fericiţi să-i numesc, şi să le răspund. Nu le fac această plăcere, ca să-i enervez şi mai departe şi să le arăt că pentru mine rămân şi mai departe nişte permanente inexistenţe. — Opiniile acestea despre critică sunt de dată recentă? — Nu. Am avut întotdeauna o excelentă părere despre critică şi o părere la fel de proastă despre categoria cronicarilor de mai sus. — Mi-aţi putea răspund : care e atitudinea autorului dramatic Tudor Muşatescu faţă de adaptatorul cu acelaş nume ? — Am observat un fel de furnografică îndreptată de câtva timp şi chiar oficializată pe alocuri împotriva adaptatorilor, cum spui d-ta. Cred că e în primul rând o confuzie de termen. O piesă streină trebuie, fireşte, tradusă. A traduce pur şi simplu o piesă ar însemna în majoritatea cazurilor a o lăsa să piară pe limba ei. Pentru că directorii de teatre care solicită traducerile şi le joacă, pretind — de cele mai multe ori — ca aceste traduceri să fie făcute pe posibilităţile de distribuţie ale teatrului respectiv. Rolurile jucate de cutare actor în streinătate, sunt încredinţate aci, de cele mai multe ori actorilor nepotriviţi pentru ele. Şi atunci truda traducătorului, care trebuie să fie neapărat un om de meserie, nu mai este numai acela a unui simplu cunoscător al limbei din care traduce. Fireşte, cea dintâi obligaţie a acestuia este de a nu altera cu nimic opera autorului original, satisfăcând în acelaş timp şi exigenţele distribuţiei locale. Şi atunci traducătorul are şi o prelucrare. Aceste prelucrări nu se tarea confratelui strein de limba lui. Aceasta s’ar numi „versiunea românească" a unui text strein, expresie găsită de directorii de teatru pentru a arăta că traducătorul a făcut mai mult decât o simplă traducere. A adopta o piesă nu ştiu ce însemnează. Ştiu însă ce însemnează a o prelucra. Aceste prelucrări nu se pot opera decât atunci când e vorba de piese desuete, imposibil de rprezentat în forma lor iniţială şi în condiţiile cerute de spectacolul modern. Să- ţi dau un exemplu. O operetă din cele vechi, oricare din ele, jucată astăzi cu libretul iniţial, trânteşte şi muzica respectivă, chiar dacă este de Strauss sau de alt titan al genului. S-au făcut dealtfel experienţe dovedite. Şi atunci directorul de teatru respectiv dându-şi seama că libretul original — identic aproape la toate operetele — nu mai e suficient pentru a garanta succesul unui spectacol, vine şi spune cam aşa: Domnule, în afară de cei şase interpreţi „clasici" ai libretului, comicul şi comica, duenul şi duena, amorezul şi amoreza, mai am angajaţi 12 actori. Pe Timică, pe Anghelescu, pe Birlic, pe Wauvrina, pe Surorile Gamberto, etc. Trebuie să le facem rol. Cât priveşte subiectul original, îl ştii... in actul I se amorezează primadona de tenor, la actul II ea sau el sparge paharul şi se ceartă şi la actul III toată lumea se împacă, cu faţa la public. Fă-mi prin urmare şi un subiect... Fă-mi scene de comedie, creiază-mi situaţii în care toată lumea să se simtă bine şi casa de bilete să nu se simtă prost. Ce face autorul care primeşte o asemenea comandă ? Prelucrează. Deşi termenul este de multe ori inferior faţă de contribuţia iterială pe care acesta o aduce. Ce se întâmplă însă ? Treburile astea nu pot fi făcute decât de oamenii verificaţi în profesie şi stăpâni pe meserie. Sunt incomparabil mai grele decât creaţiile originale şi sunt cel dintâi să regret că directorii de teatru îmi cer când îmi cer prelucrări şi nu lucrări oiginale. Dealtfel n’am nevoie să prelucrez pe nimeni şi cei pe care i-am prelucrat ar trebui să imi pupe mâna... Gloria, când a fost cazul să o aibe, le-a apari’ant iar înjurăturile au fost tantiemele mele cele mai importante. Mulţi din aceşti autori, prelucraţi la cererea directorilor de teatre, n’ar fi văzut lumina rampei şi nu şi-ar fi încasat drepturile aferente fără intervenţia şi binevoitorul nostru concurs. Pe Shakespeare nu-l prelucrează nimeni, afară de directorii de scenă care l’au întors pe dos. Pe Arnold şi Bach însă, şi pe Grenet D’Ancourt poate să-i prelucreze oricine. Din nenorocire însă — şi aci e buba — care cum se scoală prelucrează. Eu personal, care sunt cel dintâi şi personal vizat în această privinţă, n’am prelucrat pe nimeni din proprie iniţiativă. Trăind însă numai din meseria mea, am înţeles să nu refuz cererile ce mi s’au adresat. Ce ai zice dacă un croitor — de exemplu — care în sinea lui nu ar vrea să facă decât fracuri, ar refuza clienţii care îi cer pantaloni şi vestoane de dril ? Totul este să nu strici stofa clientului şi să-i vină haina bine. Să nu-l strângă şi să nu facă găluşti... Gustul sau necesitatea privesc pe client. Croitorul răspunde numai de execuţie... — La întrebarea dv„ eu aşi zice că domnul croitor văzând că are aface cu un client care nu are nici gust şi că nu cunoaşte bine necesităţile, ar trebui să-i recomande o haină cuviincioasă, care să împace şi gustul şi necesităţile... — Atunci croitorul lansează moda. Şi în ceia ce mă priveşte sunt prea sărac pentru asta.. — îmi îngădui totuşi o întrebare, hai să spunem, suplimentară: Nu credeţi că „prelucrările“ vă răpesc un spaţiu de timp preţios, poate mai necesar pentru operele dramatice proprii ? — Nu. Şi ca dovadă îţi dau piesele mele originale, patru la număr, „fracurile" mele, tătiate „pour l’amour de l’arte", care stau în cuier şi aşteaptă moliile. Dar nu numai ele. „Madona" — care s’a jucat în stagiunea trecută opt luni în şir — a stat un an încheiat în repetiţie. Şi din cauza tratamentului care mi s’a aplicat am scos-o dela Teatrul Naţional în această stagiune, când era vorba să fie reluată. „Al 8-lea păcat“ s’a jucat la sfârşit de stagiune, vara aproape, la Teatrul Modern deşi era scrisă trei ani în urmă, „profesorul de franceză“ a trebuit să-şi ţină cete mai bine de 100 de „prelegeri" pe Calea Griviţei, la „Volta-Buzeşti", iar „nic’o dragoste pe lume" — care în forma în care am scris-o eu va fi jucată la toamnă în America — a trebuit să sufere transformările de astăzi ca să poată fi repezentate după patru ani de la data când a fost scrisă. ^ r— Domnule Muşatescu, pentru căU facem un interview convenţional, tod îngădui să vă întreb pentru ce aţi admis reprezentarea acestei e.:»nerii muzicale într’o formă care nu vă aparţine ? — Cu excepția numerelor lui Nicolaide, n’am cunoscut modificările pe care direcţia de scenă le-a operat în piesă și în „limba mea", care a fost „bumbestizată". Când m’am sesizat era prea târziu. Interese importante ale teatrului cereau ca premiera să aibe loc nu chiar seara când voiam să o retrag. Şi cum n’am dorit nici o clipă că nemulţumesc pe marea mea camaradă şi fosta mea asociată d-na Maria Filotti, precum şi pe asociaţii d-sale, care au avut toată bunăvoinţa şi au depus toată soliei tudinea ca să mă primească în casa lor, am acceptat spectacole! amicului meu Bumbești. Ca să vezi că mă „prelucrează" și pe mine câte unii. Rar dar bine... — Mi- ați spus că spectacolul se inscă, totuși, ca săl pline... — Treaba sălilor ! Am să mă duc și eu să mă distrez. într’o seară, pe contul meu. — La Teatrul Maria Filott? — Da. — Pentru ce nu vă duceți la un spectacol „serios“, elogiat de critică și reprezentat în fața unor săli goale . — Mă duc întotdeauna la toate. Nu însă pentru că sunt elogiate sau anjurate de critici. — Nu Vara vizat la nici o premieră... — Nu frecventez premierele. Mă duc numai la matineuri şi — de necrezut — întotdeauna cu bilet cumpărat.. — Prin urmare sunteţi la curent cu viaţa artistică bucureşteană. Ce credeţi despre criza teatrelor ? Se spune că nici un sf«rt din teatrele particulare nu vor mai exista în toamnă... — Pentru subiectul acesta, vino mâine să-l discutăm. M’am dus „mâine" l-am discutat, și îl vom publica în numărul viitor. Deci, pe săptămâna viitoare. Am transcris interviewul d-lui Tudor Muşatescu aşa cum ne-a fost dictat... Şi n-am căutat să-i atenuăm nie una din părţile lui vulnerabile, ca să nu-i stricăm savoarea şi să prilejuim — poate — o discuţie cât se poate de interesantă şi instructivă. C. Panaitescu „Titanic Vals“ la Teatrul „Madacs" din Budapesta. Interpreţi: Maria Vivary, Erzsi Orsoya, Zoltán Gregusz, Zsuzsa Banky şi Zoltán Alszeghy (Foto Mahit) In Pir* viitor: Criza teatrelor particulare — Soluțiile d-lui Ts*#oe* Muşatescu —