Rampa, iulie 1947 (Anul 36, nr. 87-90)

1947-07-06 / nr. 87

4 S DISCUŢII­ unt capitale despre a căror viaţă teatrală se vorbeşte în toată lumea. De acolo, şi aproape­ întotdeauna din aceleaşi locuri, au pornit marii deschizători de drumuri pe tărâmul scenei. Re­vistele internaţionale de teatru publică fotografii şi articole despre spectacolele de la Paris, Moscova, Roma, Londra şi New- York. Explicaţia superficială am găsit-o uşor pentru acest fapt prin for-' mula : sunt popoare mari, foarte civilizate şi a căror cultură a ajuns să conducă viaţa spirituală a globului Din păcate pentru noi, explicaţia nu e cea mai fericită, pentru că nu rareori aceleaşi reviste de teatru amintesc Budapesta şi Viena. Lăsând la o şi de spectacolele de la Fraga, Varşovia, parte Viena, care e un oraş cu o lungă tradiţie artistică, ne putem în­treba în acest colţ de Europă centrală de ce Cehoslovacia, Polonia şi Un­garia, ţări tinere (indiferent de contactul cultural pe care l-au avut în decurs de secole), joacă un rol important in mişcarea teatrală mondială. MIHAIL RAICU Contactul Ţărilor româneşti cu Parisul a fost întotdeauna un fapt cert, cu care ne plăcea să ne mândrim. Influenţa Vienei în Ardeal, a fost o realitate. Sunt lucruri pe cari le ştim prea bine chiar fără să intrăm în amănunte. Trebuie să existe deci o altă explicaţie reală, un punct de ve­dere just şi obiectiv, formulat de un ochiu care priveşte de la oarecare trului rusesc, francez sau italian. * vV Si* Am vrea să ne referim la recenta noastră călătorie la Moscova, unde prin contactul strâns pe care l-am avut cu teatrul sovietic am putut câş­tiga, dacă nu mai mult, cel puţin un cap de cal înainte, şi astfel să pri­vim de la această ţintă atinsă îndărăt spre cursa teatrului românesc, care nu ne îndoim că are aceaşi direcţie cu marea cursă astăzi câştigată a tea­­­­trului rusesc francez sau italian. Nu ne vom ocupa deci nici de montări, nici de spectacole, nici de fe­lul cum reacţionează publicul la ele. Vom căuta să ne mărginim la ceia ce publicul nu vede dar in mod necesar observă, pentru că de asta depinde calitatea unui spectacol. * n * Teatrul e un fenomen care are puteri magice. Publicul spectator este ca o victimă în faţa unui spectacol bun, care poate să facă din el orice, încordarea dramatică se infiltrează în sufletele spectatorilor pe nesimţite.­­ Acolo se întâlneşte cu omul gol, des­fătând la porţile sensibilităţii lor, brăcat de noţiunea bunului şi a răului, reacţionând numai după sforile pe care realizatorii spectacolului ştiu să le tragă spre destructiv sau construc­tiv. Concluzia acestui adevăr verificat în decurs de două mii şi mai bine de ani, este că un spectacol de teatru e un lucru grav- Grav prin exce­lenţă, pentru că magia poate fi albă sau neagră. * * * De obiceiu, cu excepţii bine înţeles, punctul de vedere al oameiuior noştri de teatru era departe de o astfel de înţelegere. Teatrul nostru, dacă nu era întotdeauna un mijloc de distracţie, sau o bună afacere co­mercială (acestea două merg mână ‘n mână), indrăsnea câteodată să vâ­neze originalul. O originalitate palidă, cu foarte puţine aderenţe cu tea­trul pur. In nici un caz, nu se simţea la noi prosternare, umilinţă în faţa operei de artă, sau cel puţin o seriozitate adâncă şi o tendinţă de a apro­funda esenţialul spectacolului. Am fi prea îndrăsneţi poate dacă am spune că spectacolele noastre erau superficiale ? * * » Şi totuşi avem calităţi de necontestat. Forţa cre­atoare a actorilor noştri, era admirată şi de străini. Cu toate acestea, oamenii au ştiut în­totdeauna să creieze roluri, dar niciodată spectacole. S-a ţinut oare seamă vreodată, dar in mod serios, nu numai cu nume aruncate în vânt şi întovărăşite de priviri profesorale, de sbuciumul care clocotea întriun Gordon Craig, Stanislavski­, Reinhardt, Vahtangov, Co­­peau, Batty şi alţii? Nu e vorba aici de un primat al regisorul­ui, cum ar fi unii porniţi să interpreteze, ci numai de o gândire, de o filosofie, în­­sfârşit de o mare respiraţie a teatrului pe care o pregăteau oamenii de geniu. * * * Mulţi actori români au fost la Paris şi au văzut şcolile de teatru, felul cum se pregătesc actorii in Franţa. A venit, vreunul, întors în ţară, să ceară, să lupte, să ţipe în gura mare pe bulevard că e dureros, e trist să vezi pregătirea pe care le-o dă conservatorul nostru de artă dramatică viitorilor actori ! ? E într’adevăr trist că nimeni, dar absolut nimeni n'a știut să bată cu pumnul în masă la vreme. E dureros că teatrul nostru și-a permis să se joace până acum cu sensibilitatea încordată la maximum a spectatorilor. * * * Actorul, regisorul și decoratorul, sunt elementele care construiesc un spectacol. Să ne oprim la fiecare în parte şi să ne continuăm dojana care mărturisim că nu e lucru prea agreabil pentru noi, fiind şi extrem de gingaş în acelaş timp. -------- de —— T­oamna trecuta la New- York, într’urul din uli­cioare — învecinată cu Broadwayul — se putea admira un tablou neobişnuit pentru aceste tocuri: pe trotuar stăteau laolaltă şi albi şi negri — întrebând pe trecă­tori: — Nu aveţi cumva vre­un bilet în plus pentru teatrul Fo­ton ? Dar însăşi piesa care se pre­zenta la teatru era cu totul neobiş­nuită pentru Broadway. Piesa se numea „Rădăcini adânci“ (Deep an the roots). Autorii ei dramaturgi progresişti şi scenotehniei James Goon şi A­mo­d­­usso — foşti gaze­tari, demascau­ cu mult curaj ca­racterele animalice ale proprietari­lor americani de sclavi, cari au păstrat până în zilele noastre ura de rasă faţă de negri. Vitalitatea, dreptatea şi ascuţimea concepţiei creatoare a autorilor pie­sei se simţea într’un mod deosebit, când dvs. urmăreaţi piesa in sala puţin încăpătoare a teatrului „Fit­tale“. Acest teatru nu se asemăna cu acele teatre de reviste mari şi fru­moase unde publicul se duce ca să-şî omoare timpul sau să-şi gâdile nervii. Aici nu este nici cuier şi eşti nevoit să-ţi înghesui pălăria în plasa de sârmă de sub scaun. Dar publicul venea la această repre­zentaţie nu pentru a se distra. Cu o pasiune care nu se poate explica, unui joc real, în ireproşabila ma­nieră a lui Stanislavsckî, au cre­­iat imagini tipice şi clare „luate din viaţa reală, neînfrumuseţată a A­­mericii actuale. In dreapta mea şedea un negru­­ofiţer. Trebuia să se observe cu ce voluptate percepea negrul scenele din viaţa unui ofiţer­ negru ca şi dânsul, părea că pe scenă se mişca dublura lui, în aceiaşi uniformă şi cu aceiaşi panglici de decoraţii. Rolul locotenentului Bret Charles, veteran de război­, care întorcân­­du-se în America, ca de victimă u­­rei de rasă, era interpretat, bine de tot de actorul-negru Gordon Hess. Alături de negrul-ofiţer şedeau două tinere americane, poate stu­dente sau poate funcţionare sau vânzătoare — cine ştie ? La alt teatru negrul ar fi fost rugat să-şi găsească alt loc. Dar aici aşa ceva nu se putea concepe şi eu am văzut cum după spectacol una din tinere roşind, a strâns mâna negrului. In schimb erau şi alţi spectatori care se uitau încruntaţi în părţi, ridi­când din umeri. Probabil datorită acestor oameni ursuzi cu tot succe­sul de la cassa de bilete — artiştii au fost nevoiţi să suspende piesa în Noembrie. Ş­i iată că din nou ne întâlnim cu eroii Goon şi d’Iusso — de“ data aceasta la Moscova la teatrul „Vahtangov“. Această piesă este cunoscută cititorului sovietic fiind publicată în Zvezda. De la prii­mele scene spectatorul observă cu mulţumire că actorii s’au pregătit de minune şi au ştiut să găsească atât de necesarul ton de convingere. Fără să cadă în şarjă, hiperbole fără note false, actorii leatului Vahtangov au dat un spectacol obiectiv, just, al Sudului american actual. Scena ne înfăţişează dormitorul din casa senatorului bogat Lengh­­ton, la marginea făcutului orășel din sudul St. Unite. Un cadru conforta­bil, mobilă veche de stil. Totul re­spiră orânduială. Aici trăiește al­bit de vremuri, în vârstă de 70 ani, senatorul Laughton fost politician de vază. Cele două fiice Alice — cea mare — este o femeie foarte arogantă iar cea mică Newy este o fire gânditoare, impulsivă care nu-şi cuonaşte încă locul la viaţă şi care totuşi ar doe să facă bine. In familia aceasta se remarcă întotdeauna o atitudine de ocrotire faţă de negri. Fiul servitoarei lor Bella, anume Brett a fost educat până la vârsta de 12 ani împreună cu fiica mică a sentatorului Mai târziu aceştia au dat posibilitate lui Brett să termine universitatea. Astfel de noroc nu au mulţi negri! Vine războiul, Brett se duce şi re­vine în casa senatorului, cu gradul de locotenent — erou din şase lup­te. In picior are 17 schije iar Pie­­tei cu 4 ordine. έntreaga familie se bucură de această revedere, doar bătrânul senator se împotriveşte acestei festivităţi. J Nu cumva a făcut el prea mult pentru acest negru? Acesta este viermele care îl roade. La urma v­­melor negrii sunt negrii şi mai mult nimic. Totul are o limită: întors atu Europa negrul acesta fi-o fi acumu­lat idei revoluţionare. Şi prima întrebare pe care i-o pune senatorul lui Brett este: — Ce simţea­i când omorai oameni Sir, răspunse discret Brett, când eu omoram omul eu simţeam că salvez viaţa mea personală. Eu ucideam numai pe acei ce vroiau să mă ucidă. — Hm! Tu nu ești prost, remarcă bătrânul senator întărâtat... , Brett mi este un comunist re­­volutionar și nu are un program ele activitate stabilit. Dar el simte ca viata trebuie schimbată, că nu se mai poate trăi ca în trecut, intri un ziar lo­cal apare un articol îndreptat împo­triva lui Brett înţelesul lui este aces­ta . In timpul războiului negrii aveau privilegiu de-a purta uniformă mili­tară, dar ei nu trebuie să se gândească că noi vom­ bea şi mânca împreuna, ca şi când am fi săteni eliberaţi, italieni sau radicali francezi Aici este America. Tradiţiile noastre sunt sfinte şi noi ne mândrim cu ele. Brett vrea să plece în Atlanta la o conferire ferinţă Senatorul şi Alice se opun acestei plecări. In sprijinul lor vine întâm­plarea, logodnicul Alicei, un scriitor progresist care şi-a pierdut un ceas de aur. Motiv pentru senator de a învinui de fur­ pe Brett In ajutorul lui Brett vine doar tiew.y fata cea mică a senatorului care-şi dă seama că-l iubeşte. Şi el o iubeşte. Dar locotenentul negru este arestat. Seninorul este mu­l­ţumit că cel puţin f­ia cea mare „s’a întors la legile plantatorilor, u* legile albilor"... Scenele finale ale piesei zugrăvesc decăderea familiei senatorului. Newy fuge de-acasă — Trebuie să învăţ să fac ceva spune ea. Nu vreau să-mi trăesc viaţa fără folos. In schimb Alice recunoaşte greşala şi are remuşcări. Senatorul înţelege să plece la el dar în lagărul fasciştilor, în lagărul oamenilor care, după cum spune eu însuşi „se înarmează şi aşteaptă cea­sul lor". — Ei sunt gata să lupte şi să omoa­re, spune el Alicei. Ei au arme. Cât mă priveşte le-am dat bani şi am să le mai dau. Plec la ei căci ei sunt aliaţii mei.„ Aţa se da golesc rădăcinile adânci ale oiei de clasă şi de rasă, care timp Teatrul In străinătate O piesă americană la Mostova Dupes un articol din PRA¥DA de Ju. Jacov ______ cu ardoare, spectatorii percepeau tot ce se petrecea pe scenă. Regisorul şi actorii cu mijloacele de zeci de ani au fost camuflate cu binefacerile liberalismului și a falsu­lui democratism. RAMPA Prezentarea unei lucrări de compozitorul Sf. Chirculescu în c­oul reuniunilor de la Comitetul de Mi P. C. R. Deşi stagiunea muzicală s-a înche­iat şi au intrat în aşa-zisul mort­­sezon artistic, trebue să constatăm cu satisfacţie că preocupările da artă continuă şi activitatea artiş­tilor deasemeni. Am avut prilejul de a face acea­stă plăcută­ constatare, Miercurea trecută la o audiţie, care a avut loc la sediul Comitetului de Artă din Secţia Centrală de Educaţie poli­tică a Partidului Comunist Ro­mân. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât o audiţie în plină va­canţă a reuşit să adune laolaltă nu­meroşi compozitori şi muzicieni, de­­ob­iceiu atât de greu de întrunit. Obiectul reuniune! a fost prezen­tarea în primă audiţie şi numai fa­ţă de un public de specialitate a lucrării „Fantesie roumainei“ pen­tru pian şi orchestră de d. N. Chir­culescu. Piesa a fost prezentată la pian de însuşi compozitorul în faţa unui public, în care am notat pe d-nii: Mihail Andricu, Const Sil­­vetri, Eg. Massini, Mircea Bârsan, AL Mendelssohn, L. Klepper, Mir­cea Vasilescu, N. Moraru, Vescan, prof. Harry Brauner, C. Bugeanu, Mircea Brutăr, Aratei Vieru, D. Di­m­en, L. Profeta, I. Tausinger, A. Gherţovici, Sergiu Nadler, Barbu, Elian etc. înainte de execuţia muzicală propriiu zisă, d. 11. Moraru a luat cuvântul din partea Comitetului de Artă din Secţia de Educaţie Poli­tică a Comitetului Central P. C. R., precizând poziţia Partidului Comu­nist Român în problemele de artă. D-sa începe prin a arăta că acea­stă audiţie nu este prima reuniune având de scop luarea unui prim contact cu operele artiştilor prie­teni. Au mai fost şi alte asemenea prezentări, dacă nu prime audiţii muzicale, prime lecturi de piese de teatru, romane, versuri, etc. Sensul acestor reuniuni — spune d. N. Moraru — se află în preocu­parea partidului de a câuta să ajute omul de arta de a ridica nivelul, creaţiei, de a descifra sensul operei respective Desigur ca, irt muzică, unde elementul de expresie elite sunetul, nu cuvântul, treaba a mai grea, dar este totuşi posibilă. Şi pa­trimoniul artistic universal ne arată că opere valabile au rămas numai fie pe urma acelor artişti, care au îmbrăţişat marile idealuri ale uma­nităţii. In continuare, d-sa su­bliniază in­terdependenţa dintre lupta pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale şi aceia pentru cultură şi artă, ară­tând că acestea din urmă stau me­reu în centrul preocupărilor parti­dului. Abordând problema operei de ar­tă, d. N. Moraru arată că există azi la unii artişti­ tendinţa de a zu­grăvi viaţa numai sub aspectul ei dezolant, în elementele ei negative, ocolind în mod voit, părţile ei lumi­noase şi pozitive. Această tendinţă trebue combătută. Arta trebue fă­cută în spirit realist. Ea trebuie să de o pârghie pentru progresul o­­menirii şi deaceia Partidul comu­nist luptă pentru realizarea operei de artă în acest spirit stenic şi constructiv — a încheiat d. Moraru expunerea sa de principii. D. Ali Mendelsohn a prezentat apoi pe compozitorul N. Chircule­scu, care, înainte de a-şi executa piesa, a ţinut să dea auditoriului u­­nele lămuriri: „Pornind de la idei­a că o lucrare muzicală cu armonii grele, cu o structură technică complexă nu este accesibilă oricui, am vrut să scriu o muzică uşoară şi pe înţele­sul tuturora, încercând să îmbin folklorul cu jazz-ul — deşi a greu de închis melodia noastră populară, flexibilă, în ritmul rigid al jazz­ului — am scris această piesă, care trebue privită ca o glumă. Impor­tant este dacă a fost bine sau prost spusă“. După aceia d. Chirculescu a exe­cutat la pian „Fantasie roumaine“. A luat cuvântul d. Mircea Bru­­căr, care arată că rigiditatea rit­mică a jazz-ului poate denatura sensul follcorului, atribuindu-i o structură străină, o stabilitate rit­mică nepotrivită. D. Andrei Tudor observă că în adevăratul jazz, improvizat, şi cea mai pură inspiraţie folklorică nu se poate vorbi de o rigiditate rit­mică. Totuşi îmbinarea dintre fol­klorul românesc şi jazz este hib­ridă; piesa d-lui Chirculescu este apreciabilă şi poate place publicu­lui, în intenţia căruia­ a fost scrisă. In acelaş sens se exprimă şi d. Ed. Elian. O analiză mai amănunţită face tânărul compozitor L Tausinger, care arată că temele utilizate nu sunt de pur folklor, întrucât adevă­rata melodie populară nu se înca­drează exact în tonalităţi. Subli­niază apoi interesul de a căuta te­mele autentice şi specifice pe de o­parte, iar pe de alta, grija ca opera de artă să fie accesibilă massei. Urmează d. A. Vieru, care în­cearcă o distincţie între muzica grea şi uşoară. D-sa arată sensul în care trebue folosit folklorul, iar dincolo de technică cere operei de artă conţinut şi sinceritate, sin­gura ce poate fi înţeleasă. D. director general Mircea Bâr­san subliniază în primul rând inte­resul unor asemenea discuţii şi mul­ţumeşte acelora care au luat ase­menea iniţiativă. D-sa găseşte că lucrarea d-lui Chirculescu este sor­tită unui succes în marele public, dar îi contestă autenticitatea fol­­kloristică şi armonia respectivă. ANDREI TUDOR O justă caracterizare găseşte d. L. Profeta, care nu vede in piesa d-lui Chirculescu nici jazz, nici fol­iilor, ci o ritmizare populară în ge­nul operetelor lui Kalman. D. Sergiu Nadler arată în analiza d-sale că muzica pentru masse­rsu este tot una cu muzica de succes. Menirea compozitorului este a scrie o muzică, în preocupări de adân­cime, dar aşa cum este inspirată din folkor să poată fi şi simţită de po­por. Cunoscutul dirijor C. Silveski lau­dă iniţiativa de a întruni pe com­pozitori şi de a discuta compoziţia prezentată. D-sa aminteşte că a în­cercat, în urmă cu 10—15 ani, să facă acelaş lucru în cadrul Societă­ţii Compozitorilor Români, dar nu a reuşit din cauza unei mentalităţi e­­goiste şi a lipsei de interes a unora. Sunt multe probleme cari trebuesc desbătute şi clarificate — a spus d. Const. Silvestri —, între altele pro­blema folklorului. D-sa încheie cu urarea ca aceste reuniuni critice şi autocritice în marginea muncii ar­tistice să se repete. Aceiaşi problemă a folklorului a fost abordată şi de compozitorul Const. Bugeanu, care consideră că d. Chirculescu nu a adâncit elemen­tul folkloristic. Dar — a spus d-sa *— în primul rând interesează ce­ia ce şi-a propus autorul, a vrut să facă o lucrare care să placă, să fie pe înţelesul masei şi în acest sens a reuşit. Mai vorbeşte d. Klepper, care-şi arată interesul pentru cele discu­tate şi doreşte o continuare a dis­cuţiilor — în alte reuniuni — pen­tru clarificarea problemelor de ar­tă. D. D. Dinicu, de l.a . „Filarmo­nica", remarcă meritele lucrării d-lui Chirculescu şi găseşte isbutită îmbinarea folklorului cu ritmul de Jazz. Răspunde tuturor d. N. Chircu­lescu, care ţine să-şi plaseze ope­ra în adevărata lumină şi nu la înălţimea de la care a fost jude­cată. „Am spus că lucrarea mea este o glumă“ — a subliniat d-sa, — „şi ca atare nu trebue să fie lunga, trebue să aibă o poantă şi să fie pe înţelesul tuturor. In acest sens­­ nu căutaţi adâncimi. Pla­ce urechii, sau nu ? Dacă da, am isbutit, fiindcă am căutat, în acea­stă vreme când lumea este obosită şi desamăgită, să dispun şi să a­­propii pe omul simplu de muzica simfonică. Am scris melodii, care au mers din gură în gură. Consi­der această lucrare un pas înainte, dar am păstrat acela­ scop“ a în­cheiat d. N. Chirculescu. In replică au mai vorbit d-nii Vieru şi Tausngher, care au re­marcat elementele pozitive şi real educative ale lucrării. D. Alf. Mendelsohn rezumă des­­baterile, subliniind importanţa pro­blemelor discutate şi interesul de a continua aceste discuţii de lămu­rire a problemelor de artă. In a­­cest sens, d-sa citează pe d. prof. Mihail Andricu care a declarat că a fost impresionat de nivelul ideolo­gic al discuţiilor şi că doreşte a fi invitat şi la audiţiile următoare. In încheiere, ia cuvântul d. N. Moraru care conchide astfel: Vorbesc ca un simplu audi­tor şi în această calitate, găsesc că gluma d-lui Chirculescu a fost reuşită. Am zâmbit, au zâmbit şi ceilalţi ascultători, a face pe cineva să zâmbească, a descreţi frunţile nu este un lucru uşor. Şi în acest sens, d. Chirculescu a isbutit. In ceia ce" priveşte jazz-ul, sunt împotriva lui, în măsura în care is­­goneşte alte cântece din caisele noa­stre, în măsura în care el este o ma­nifestare de descompunere a unei clase, care caută uitare. Dar mi sunt împotriva elementelor sate iclioice inovatoare, care pot fi folosite cu un conţinut just. D. N. Chirculescu a dat operei sale — nu ştiu în ce măsură conştient de acest lucru — «un conţinut sănătos şi optimist- şi astfel lucrarea sa este utilă publi­cului, căruia îi este destinată. Noi nu suntem sclavi legilor şi principiilor rigide, care împiedică manifestarea vieţii de artă“. Cu acestea intere­santa şi instruc­tiva reuniune muzicală a luat sfâr­şit. Nu putem încheia această dare de seamă, fără a sublinia impor­tanţa unor asemenea manifestări în viaţa noastră artistică. Este pentru prima dată, când opera de artă, îna­inte de a fi prezentată publicului, este supusă unei libere desfoateri critice a specialiştilor. Este judecată şi în sine, din punct de vedere for­mal, dar în lumina problemelor i­­deologice, pe care le pun®. Posibili­tatea de critică liberă şi obiectivă a auditoriului constitue un prilej de lămurire, care foloseşte fiecăruia în parte şi în aceiaşi măsură şi auto­rul u­ Şi poate că nu este de prisos !e sublinia şi faptul că iniţiativa apar­ţine unui partid politic, care ştie, în cadrul preocupărilor sale poli­tice şi economice, să fie atent şi la glasul artei, s'o ajute, s‘o lămu­rească şi s‘o încurajeze. Şi acest fapt este vrednic de remarcat, nu numai fiindcă apare în aceste vre­muri când atenţia unui partid este normal să fie concentrată spre alte creatoare decât cele ale artei, ci şi prin aceia că este unic în istoria partidelor noastre politice. ———- de - 4 ,­ Renumitul violonist Oistrach fotog­rafiat cu Rafael Kubelik — dirijorul filarmonicei cehoslovace. Duműttfeá 6 I telle 1847 VIAŢA PLASTICĂ NICOLAE ARGINTESC U-AMZA | A nul plastic, sau ca să adoptăm termenul plastic din viaţa tea­trului, „stagiunea", plastică se termină cu o excepţională, pu­tem spune chiar admirabilă afir­mare artistică a tinerii noastre pic­turi. Intriadevar, expoziţia de la Cămi­nul Artei, instituită in vederea bur­selor de studii artistice, acordate de Institutul Francez, întruneşte în chip miraculos cele mai interesante valori picturale, ale tinerii „pro­moţii“. Sunt tineri pictori cari au totuşi la „activul“ lor o activitate artis­tică remarcabilă, cari au deci faţă de „cunoscătorii“ pe care de bine de rău, îi avem, o reală consacrare. Toţi aduc preocupări de nivel su­perior. Toţi aduc onestitate de vizi­une, in afara efectelor ieftine. Sun­tem departe de falsul prestigiu, de falsă virtuozitate prin care „iste­ţimea“ înşelătoare îşi realizează per­formanţele superficiale, de epatare a cafenelei, prin maniere senzaţio­nale. Dexterităţile facile, corespun­zând pe plan „modernist“, trucurilor de atelier, de pe vremurile falsului academism, lipsesc din această ex­poziţie. Totuşi asimilaţia picturii moderne occidentale este excepţio­nală şi este autentică, personală, re­­alizăndu-se astfel, acel bagaj de cultură plastică, care este o bază minimală , dincolo de talent, pen­tru o evoluţie artistică serioasă. Excepţional de interesante erau şi­­lucrările tânărului pictor Maroniu, neadmis printre aceştia, însă acolo tocmai elementul de virtuozitate, putea nelinişti, deşi darurile de sen­sibilitate erau cu totul remarcabile in cadrele unei viziuni decorative de­­ extremă sugestie şi ingeniozitate. Elemente de virtuozitate sau mai exact de asimilaţie ingenioasă dar nu destul de convingătoare in punct de vedere personal, intim, autentic, prezintă şi lucrările D-nei Sh­arpy Torok­an, care evocă poate prea­ di­rect subtilităţi de stângăcie rafinată, — dacă mi se iartă această formulă exactă, ai aparent paradoxală — evocă prea direct pe Picasso, din pe­rioada ,,blue“ sau viziunile simboli­ce, patetice, ecvestre — însă insufi­cient susţinute — ale expresionis­mului. Fără îndoială, D-sa are Şi preocu­pări interesante şi o dărză tenacitate care ascunde desigur o vitalitate re­ală, însă daruri cel puţin tot atât de interesante, găsim­ de pildă, la Van­da Vladimirescu sau la Nuni Dona, talente feminine excepţionale, din nefericire, mult prea discrete şi la încă două, trei tinere pictoriţe, care nu s-au putut încă suficient afirma un chip public. Cei şase pictori, Gheorghe Ior,eseu,­­ Costin loanid, Ion m­­irca, Sorin Io­­nescu in sala de jos, Aurel Cojan Si Al. Istrati în sala de sus prezintă o admirabilă diversitate de viziune, care ar îngădui o excelentă analiză comparativă și o excelentă confrun­tare. Mai constitue o reconfortantă afirmare, lăsată în promisiuni pentru viitor, o preţioasă afirmare a forţelor plastice din pictura românească, pla­sând această pictura, chiar faţă de o privire sceptică dar obiectivă, în cele mai interesante cadre occiden­tale. Ce este specific, personal, original în aceste viziuni şi ce este un chip global specific românesc, nu este dior de spus. Mai ales că această specificitate, acest caracter intim, când este legată de viziunea proprie a marilor artişti ai trecutului, nu ga­rantează neapărat evoluţia viitoare. Astfel lucrurile prezentate de Gheorghe Ionescu, de o sensibilitate excepţional de intimă, gravă, de o dramatică poezie — pe care la prima a­i expoziţie, numai umila noastră pană critică a semnalat-o, se pare — datorează atât de mult marelui An­­dreescu — încât desfăşurarea ulte­rioară a acestui interesant, sincer şi dârz talent n­u se poate prevedea. Tot astfel rapida evoluţie a rafina­tului talent pe care o prezintă Aurel Cojan — pe un plan subtil de joc decorativ şi de farmec intim, senin, proaspăt nu îngădue suficiente pre­viziuni, decât in semnul unor foarte personale forţe de asimilaţie pe linia unui — aşi spune — intimism deco­rativ — de foarte bună calitate, împrejurările nu mi-au îngăduit să vorbesc suficient până acum de tânărul pictor Ion Mirea care aduce excepţionale daruri coloristice legate de un elan Liric excepţional. Dimpo­trivă despre Costin loanid, talent precoce fi onest şi despre Sorin Io­­nescu, extraordinară sensibilitate vi­zionară — am vorbit pe larg, în chip elogios, de curând, aşa că nu mai e nevoe să revenim decât pentru a submina excelenta linie de evoluţie. O excelentă linie de evoluţie dove­deşte şi AL Istrati, pe un drum fără grabă, de onestă construire de sine, fără surprize, fără excese de tempe­rament sau de sensibilitate, realizând insă — chiar dacă poate părea une­ori greoaie — o sobră afirmare plas­tică de interesantă semnificaţie şi de certe virtualităţi pentru viitor. Mai târziu sau mai devreme, toate aceste elemente merită o bursă de studiu în străinătate — aceasta chiar­­ în interesul picturii românești de mâine. Teatrul, opera şi baletul în Uniunea Sovietică Conferinţele d-Scr­i­­teu şi D. Negreanu Miercuri 2 Iulie, au avut loc in sala Ateneului Român, doua documentate conferinţe ţinute de d-nii Mihail, Raicu şi Dinu Ne­­greanu, tineri regisori, recent în­torşi din Uniunea Sovietică. Ţinând seama că principalul a­­nimator a fost Stanislavski, d. Mihail Rateu a plecat de la carac­terizarea metodei acestui genial­­t om de teatru.­­ Teatrul conceput şi aplicat de Stanislavski este teatrul realizat care nu se limitează la un anu­mit stil şi nu se bazează pe ca­racteristici ce dau naştere unei mode trecătoare, ci se situează deasupra unei interpretări trecă­toare, bazându-se pe „viaţă”, pe realitate. Stanislavski, recunoscut şi ur­mărit de Gordon Kraig şi Rein­hardt, adaptează interpretarea unui spectacol la intenţiile autorului, ur­mărind prin: crearea unei indes­tructibile legături între actor, re­gizor,, decorator, critic şi spec­tator, crearea unui spectacol per­fect identificat cu epoca şi stilul «iBane/^fiut Teatrul de azi sovietic est© con­tinuarea acestui deschizător pe drumuri pe tărâm teatral. I. D. MIHAIL RAI­CU a subli­niat apoi despre universalitatea acestui teatru, enunţând punctele — disciplină, conştiinţă artistică, etc. — care ar putea constitui un îndreptar pentru teatrul nostru. A urmat conferinţa d-lui DINU. NEGRE­AN­U, care a studiat opt luni de zile la Şcoala de regele din Leningrad. D-sa a arătat deosebirea intre cele două mari centre culturale sovietice şi anume: Moscova — centrul artistic prin excelenţă, iar Leningradul — laboratorul artistic experimental. Astfel toate teatr­­e au ca scop comun redarea re­p­tăţilor sovietice şi în general ,­ „ ceer.ce se concretizează îm ... ţa” ~^nsă fiecare teatru are o manila diferită despre concep­ţia regisorului. Cu o activitate artistică di.i cele mai bogate, «eie 3 opere din­ţi« care una aparţinând cons. va­torului — Leningradul se arai­ă a fi unul cele mai mari ce..­­tre al© artei Drogues'site.

Next