Rampa, aprilie 1948 (Anul 37, nr. 125-127)

1948-04-04 / nr. 125

DUMINICA 4 APRILIE 1141 8 PAG­INI 12 L E­I Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică și cinema DUPĂ VICTORIE Rezultatul scrutinului e­­lectoral de la 28 Martie nu cunoaşte pre­cedent în is­toria poli­tică a ţării. Niciodată de­­alungul ani­lor de sg­o­­motoasă de­mocraţie is­torică, alegerile nu au cunoscut masivitatea şi entuziasmul par­ticipării la vot a poporului, aşa cum le-au cunoscut alegerile din 28 Martie. Nu a fost rezulta­tul acesta, datorit unor promi­siuni deşănţate sau unor inge­rinţe —­ a căror culoare şi ustu­rime populaţia ţării le-a cunoscut pe vremuri îndestul pentru a le putea uita şi pentru a nu opune realizările regimului de azi — promisiunilor deşarte de emi, en­­tusiasmul sărbătoresc şi unanim de azi — silniciilor electorale de pe vremuri. 28 Martie a fost o victorie a democraţiei populare la noi. 28 Martie a fost însă şi un exa­men de virtute şi maturitate ce­tăţenească a poporului, precum a fost şi dovada fermităţii sale de a păstra cuceririle şi de a fructifica toate înnoirile structu­rale ale societăţii, ale Republicii noastre Populare — spre binele, spre înălţarea, spre întărirea ei. 28 Martie, a fost o victorie. O victorie, pentru că a fost prece­dată — ca toate marile cuceriri de care se bucură azi cetăţea­nul român­­ de luptă. Muncito­rul din uzină ca şi cel de la ţară ca şi cărturarul, alături de toţi cetăţenii încadraţi în procesul de producţie al ţării, au partici­pat efectiv, activ, vigilent la campania electorală, în convin­gerea că victoria Frontului De­mocraţiei Populare înseamnă garantarea drepturilor, libertăţi­lor şi viitorului de crescândă bună­stare a mulţimilor, a ţării. Artiştii nu au fost parte neîn­semnată la această luptă. Artiş­tii s-au integrat din prima clipă RAMPA (Continuare in pagina 4-a) PORIMES Importantei® proiecte ale O.NLC.-ului.­ Relaţiile cu străinătatea«— Un film cu 10.000 de figuranţi ii toată importanţa ia primordială, de fereastră deschisă spre lume pentru milioane de oameni cinematografia nu s’a bucurat la noi în ţară de atenţia cuvenită. Conside­rata o s mp.a i­ enuşeroasă, ea nu a pu­tut obţine creditele şi sprijinul necesar de la politicienii trecutului, care nu-i vedeau utilitatea imediată pentru pana­malele lor. Singura perioadă când a fost oarecum desvoltată ea a fost fo­losită negativ, pentru a exalta năzuin­ţele imperialiste ale „Mareşalului“ de tristă memorie. Imediat, după 6 Martie au început însă zori noul şi pentru ci­nematografie. Chiar din puţinele mijloace aflate la îndemână din pricina greului impas e­­conomic prin care trecea ţara, s-a vă­dit tendinţa de a înscrie în imagini, pas cu pas, lupta greu dusă de întregul popor pentru un viitor mai bun. Cinematografia se apropia de reali­tăţi şi devenea produsul spiritual ne­cesar masselor larg. Azi, când democraţia noastră se de­senează tot mai hotărât în ascensiune, punând jaloanele maturizării politico­­sociale, cinematografia începe să-şi fructifice şi ea munca fără preget ce s’a depus, şi rezultatele palpabile şi în­curajatoare se înmulţesc Condiţiile economice mai favorabile au permis realizarea unui import de peliculă regulat şi în cantităţi sufici­ente, punând astfel capăt dificultăţii esenţiale: materia primă. Din Uniunea Sovietică şi în parte din Franţa, au şi sosit 15.000 metri de peliculă. Pe această cale lupta O.N.C-ului cu tot felul de lipsuri, pentru a asigura permanenţa jurnalului de actualităţi — luptă dusă cu sacrificii dar şi cu ga­ranţia că va fi încununată de succes e mult uşurată. Şi cifrele vorbesc, în limbajul lor simplu şi sincer, în această direcţie. Sub conducerea energică a noului di­rector, d. Ion Vaida, jurnalul de actu­alităţi e produs acum cu regularitate matematică, apărând la 10—14 zile. Producţia de actualităţi, ediţii speci­ale şi scurte documentare — prin care istoria zi de zi a tinerei noastre demo­craţii e consemnată pe ecran — a spo­ DESEN de MINA BYCK WEPVER Figuri din Renaştere în dramaturgia r^mänscsssä agita« «DĂ IE,u°Silí,DESC frământările uneia dintre cele mai S.5...2?RIA LUPTELOI PENTRU LIBERTATE.­­ VIAŢA LUI MICHELANGELO IN VIZIUNEA DRAMATICĂ A D-LUI ALEXANDRU KIRITESCU e obicei repetiţiile — mai ales când sunt în faza pre­­gătitoare, fără de­coruri şi fără cos­tume, au un carac­ter special, intim, familiar şi ne­concludent. Re­plicile ţi se par deslânate, acţiunea inexistentă, interpreţii groteşti... Ai apoi impresia penibilă a unei vi­zite inoportune la bucătărie, pentru a controla pregătirile unui ospăţ co­pios... Şi — fireşte — amănuntele de ordin culinar anulează nu nu­mai surpriza menu­ ului ci uneori chiar apetitul invitatului... Spre deosebire de acastă regulă, oarecum generală în teatru, pre­zenţa noastră la una din repetiţiile piesei „Michelangelo“, a lui Alexan­­dru Kiriţescu, a fost de natură să dărâme multe dintre consideraţiile de mai sus. In primul rând trebuie să consemnăm amănuntul că ab­senţa decorului şi a costumelor nu a anulat nimic din coloritul viu, pu­ternic, de frescă, al personagiilor, d­e C. PANAITESCU, înveşmântate nu în purpura recu­zitei ci în faldurile largi ale unui text de cea mai bună calitate. Iată, în scena goală, luminată slab de un bec anemic, de serviciu, se în­tretaie­­ şfichiuitoare replicile unui dialog pe care-l susţin d-nii Storin (Michelangelo) şi N. Băltăţeanu (Papa Giuilio II). Călare pe un scaun de recuzită, care ar vrea să însemneze tronul Sfântului Petru, c­u pălăria arunca­tă neglijent pe spate şi agitând în mână un şpraiţ, găsit într’un colţ al scenei, d. N. Băltăţeanu anulează grotescul prin replică iar d. N. Sto­rin înfiripează dintr’un alt colţ al scenei un personagiu de proporţii gigantice. Vocea sa urcă şi coboară, cu agilitate de veveriţă, un întreg portativ de tonuri. E când tunet când susur, când mânie deslănţuită, când fugă abia şoptită. Zumzetul din coridoare şi din culise a amorţit. Nu mai mişcă nimeni, parcă o mână ne­văzută a pus stăpânire pe tot ce era viu în sala aceasta, în faţa că­reia se repetă o piesă fără decor şi fără costume... putereea replicilor e atât de tare - în­tăl --nu vază complect lipsa acea­ şoriilor. Am uitat cu toţi, nu mai vedem, pantofii de lac şi haina nea­gră, sobră, a d-lui Storin, nici pă­lăria neglijent aruncată pe spate a d-lui Băltăţeanu. In cadrul aurit al cupolelor Sfân­tului Petru, în lumea de miracole a Cetăţii Eterne, nu mai sunt doi oameni, doi actori, ci două perso­nagii desprinse din stampe care s’au însufleţit şi se înfruntă : Papa Giu­­lio al II-lea şi Michelangelo ! SPIRITUL NOU CARE ÎN­SUFLEŢEŞTE PIESA Pentru a înţelege spiritul de li­bertate şi independenţa de gândire care pluteşte în opera dramatică a d-lui Alexandru Kiriţescu şi care se crista­zează în personajul central al piesei, trebuie să ne împrospătăm Unele momente istorice antecedente perioadei în care se desfăşură acţiu­nea, precum şi evenimentele istorice şi nouile curente de gândire care s'au desfăşurat chiar în perioada respectivă. In consecinţă, trebuie sa ne rea­mintim despre afirmarea feudalis­­t­ului în Italia­, formarea Comunelor şi a Republice),­­precum şi desvol­­tarea Segnoriei şi a Principatelor, împotriva libertăţilor câştigate de Comune şi Republice. Deasemenea invaziunile streine, făcute cu com­plicitatea Papalităţii, Segnioriei şi a Principilor care tiranizau Italia in­tre secolele XV şi XVI. După izgonirea Longobarzilor de către Carolingieni, Italia a avut o structură feudală: întreaga penin­sulă a fost împărţită în feude mari şi mici, care formau o plasă în care poporul, trecut în sclavie, se apru­tiza, sufocat între mic şi mi de ti­răni care aveau dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor ce locuiau în teritoriul de sub administraţia lor. De atâta mizerie şi silnicie, poporul a început să se mişte şi să se răz­vrătească, să izgonească tiranii, să incendieze şi să distrugă castelele în cari locuiau aceştia, alegând o nouă formă de viaţă socială, municipiile şi republicile. Acum nu mai coman­dă despotic un singur om, ci o adu­nare de cetăţeni aleşi de popor. Ti­rănii au fost distruşi, iar castelele pline de teroare au fost substituite prin austere edificii pentru adunări populare. In această atmosferă de libertate înfloresc arta şi cultura, se ridică Universităţile din Bologna Padua. Pavia, se formează poeţi ca Dante, Petrarca şi Boccacio, apare Umanis­mul şi odată cu acesta artişti cei mai compleţi şi mai perfecţi pe care îi are renaşterea: Michelangelo, Leonardo da Vinci şi Rafael. In ac­est cadru dramatic, de mari frământări şi prefaceri, d. Al. Kirl­(Continuare în pagina 6-a) D.nii G. Storin (stânga) în rolul lui Michelangelo şi N. Băltăţeanu. In rolul Papei repetă sub supraveg­herea lui Fernando de Cruciatti, direc­­tor de scenă (Desen de Cik) EUGEN B. MARIAN rit de la 4.333 mtr. în 1946 şi 1600 mtr în 1947, la 6000 mtr. numai in primul trimestru al anului curent. Conţinutul acestor producţii e nu nu­mai la nivelul evenimentelor ce se în­registrează, ci şi înzestrat cu formă ar­tistică, prin varietatea subiectelor şi vioiciunea montajului. De pildă, într’unul din recentele jur­nale, au fost prezentate 5 subiecte în spaţiul redus a 250 mtr. de peliculă — fără a fi schematizate banal Pentru a activa schimbul da ex­ (Continuare în pagina 6-a) Cont CEC Nr.: 26371 Anul 57 (sursa 4-a) nr. 125 Taxa poștală plătită conf. aprob. Dir. Gen. P. T. T. Nr. 221.018/946. Birourile: BUCUREȘTI Str. Oteteleșanu Nr. 3. TELEFOANE: Red. responsabil 3.74.35 Secret. de red. 6.34.78 Administrația 3.74.36 a­­MAGNNTIU Ziua de 28 Martie 1948, a însem­nat pentru toţi muncitorii cu braţele şi cu creerul un prilej de afirmare dârză a credinţelor lor pentru pace, prosperitate şi progres. Pe pieţele publice, în faţa localurilor de vot, mulţimea s’a înfrăţit în hore, în timp ce tarafurile de lăutari cântau biruinţa Soarelui, mai strălucitor ca oricând în această primăvară vesti­toare de mai bine. In clişeu reporterul nostru fotografic a prins câteva din aspec­tele sărbătoreşti ale zilei. Iată-l pe scri­itorul Camil Petrescu ieşind surâzător din cabina de vot, pe maestrul G. Storin, directorul Conservatorului, înmânând Preşedintelui Secţiei de votare buletinul şi pe d G. Baldovin citind versuri în faţa mulţimei strânsă în Piaţa Repu­­blicei Şi iată mulţimea înghesuindu-se în faţa localurilor de vot sau manifestând din inimă pentru biruinţa Frontului Democraţiei Populare. Sunt aspecte nu numai ale unui entuziast ataşament al po­porului de regimul democraţiei populare dar şi semnele înnoirii pe care fiecare cetăţean o simte născându-se în el, odată cu înnoirea ţării. Sunt semnele convin­gerii nestrămutate în viitorul luminos al ţării şi ale hotărârii unanime a tuturor celor ce muncesc în această ţară, de a contribui la rezidirea şi înălţarea ei. 1­U VOR­BA CU DOI MUZICIENI "ROMANI ÎNTORŞI DIN STRANATATE: HILDA JEREA ŞI ADIN GHERŢOVICI oincidenţa a făcut ca doi dintre tine­ri­i muzicieni ro ■ mâni plecaţi sa studieze în străi­nătate să se îna­poieze în acelaş timp în ţară; este vorba despre com­pozitoarea Hilda Jerea care a lucrat la Budapesta şi violonistul Adia D-na HILDA JEREA Gherţovici care vine de la paris. Spirite luminate şi critice totodată, ei sunt posesorii unui bagaj de im­presii, care pot fi instructive pentru viaţa artistică de la noi. L-am văzut întâi pe Adia Gher­ţovici, care mi-a vorbit câteva ore în şir. E încă în fierberea sosirii, şi cu toate acestea iitrbeşte lucid şi sistematic. CHETA PENTRU MUZICANŢII BATRANI A plecat în străinătate ca să con­frunte şi să verifice valabilitatea creaţiei sale de aici. După câte se pare n’a dat greş. In afară de pre­miul luat la Geneva, la Paris a avut posibilitatea să fie ascultat şi să discute cu numeroase personalităţi muzicale şi să audieze cursurile con­servatorului, astfel că a putut să ANATOL VIERU tragă pe deplin concluziile sale. — De ce te-ai grăbit să te întorci? — In primul rând, nu m’am gân­­dit să rămân un moment mai mult la Paris, după atingerea obiectivului meu de studii. Dar ceea ce mi-a gră­­bit întoarcerea, este cu siguranţă, si­­tuaţia insuportabilă de acolo. Şi, amicul nostru, Gherţovici, tre­ce la o expunere amplă. Nu este vorba numai despre situaţia econo­mică generală sau de atmosfera po­litică încărcată. Dar de felul cum toate acestea se traduc pe planul artistic muzical în condiţiunea ma­terială a muzicianului, în creaţia lui. Ceea ce l-a izbit pe muzicianul no­­stru, educat în spiritul democratic popular, a fost, la Paris, în primul rând, dispreţul cu care este tratat muzicianul, sau, mai exact, lipsa de interes pentru dânsul. Publicul este în bună parte blazat, asta, şi dato­rită faptului că există foarte mulţi artişti, care supralicitează. Aci îşi are originea goana artistu­lui pentru a parveni, pentru a persa indiferenţa, pentru a-şi asigura pâi­nea pentru a doua zi. Există o ob­sesie a lui, pentru bătrâneţe, pentru ziua când nu va mai putea provoca scandal. A fost impresionantă şi simbolică scena din sala Chaillot, când în pauza concertului orchestrei Pasdeloup, un vorbitor, a cerşit mila publicului pentru bătrânii orches­trei, după care s’a o organizat o pe­nibilă chetă în sală. D. ADIA GHERŢOVICI Numeroase turnee ale muzicanţi­lor, dintr’un joc în altul, se explică prin aceeaşi frământare, prin aceeaşi obsesie a pâinei de a doua zi. Intre artişti, există o concurenţă aprigă, în captarea publicului. Con­curenţă, nu emulaţie! Intrigii* din culise, intervenţionismul secret, cu ploconiri prin saloane e în floare. In aceste condiţiuni materiale şi morale se poate înţelege uşor cum trebuie să fie creaţia muzicală franceză de azi. Aparent, de o li­bertate haotică, artiştii zăpăciţi. Îşi frământă creerii să inoveze fără a (Continuare în pagina 5-a) IMPORTUL DE REPERTORII TEATRALE ALE UNCHIULUI SAM IN GERMANIA xpansiunea politică și economică a t jjj-* SStP^ji imperialismului american în Europa şi în special în Germania este ur- kN BaM ur­mată de o intensă influenţă ideolo. V I ti gică asupra intelectului: cărţile, fil- i V'r rSsBBEHT.) mele, piesele teatrale sunt întreburi. V ’fSfH late pentru a netezi drumul planu. ,ui Mars­,alL Importul american în Europa su­­grumă economia şi cultura naţională a popoarelor eu­­ropene. Printre victimele sale se numără nu numai construcţiunile navale engleze sau cinematografia fran­­ceză dar şi arta progresistă germană care se află abia la începutul ei şi în special teatrul. Renumitul drama­­turg german Günther Weizenborn, militant al organi­­zaţiunei ilegale antifasciste şi un bun cunoscător al lagărului de concentrare hitlerist s’a exprimat recent intr’o convorbire avută cu colaboratorii ziarului „Tech­nische Rundschau“, dând un semnal de alarmă pentru toţi militanţii democratici în domeniul artei teatrale germane. „Conducătorii artei teatrale germane — a declarat Weizenborn — uită că ei totuşi se găsesc în Germania şi conduc teatrul german. Dacă ei vor conduce şi in viitor teatrul în acest mod vor constata că la sfârşitul stagiunii nici un om nu va mai fi dispus să asiste la spectacole de ale lui O’Neil şi Th. Wilder. Starea de saturare cu un astfel de import de materiale diverse se află în trio flagrantă contrazicere faţă de lipsurile alimentare pe care le­ suportă Populaţia. Weizenborn care trăeşte în sectorul american al Ber­­linului se exprimă de o manieră pe care poziţia sa cu greu i­ o poate permite. El îşi îndreaptă reproşurile contra conducătorilor tea­­trelor, pentru a evita o intervenţie directă a forurilor superioare. Intr’adevăr cele trei puteri ocupante ale Germaniei au predat dreptul de punere în scenă ale pieselor lor naţionale a dramaturgilor germani, cari la rândul lor organizează reclama necesară şi conduc tratative cu conducerea teatrelor. In acelaş timp insă administraţia militară america­nă susţine o altă ordine. Ea singură editează piese, se împarte teatrelor şi impune aceloraşi adiministraţii cum să compună repertoriile respective. Conducătorii artei teatrale au de a face în același timp cu editorii germani precum și cu puterea ocupantă. Conducătorii nu sunt liberi de a accepta sau de a refuza piese. A­­gentul american in uniformă militară cu care conducă­­(Continuare în pagina 7­0) de I. FRADKIN CITI­T» în pagina 5-a ARTIȘTI PARTIZANI UN MARE SEMN AL VEACULUI NOSTRU

Next