Ramuri, 1968 (Anul 5, nr. 1-12)
1968-01-15 / nr. 1
ACTUALITATEA CULTURALA ramuri * 3 EXIGENŢE CULTURALE aceste seri, în jurul televizoarelor de la Casa de cultură şi căminele culturale, vizitatorii bibliotecilor, veniţi să împrumute cărţi încă din primele ore ale zilei („In această perioadă, primul drum în sat, oamenii noştri îl fac la bibliotecă“ — ne-a spus preşedintele Sfatului popular din Gruia), cancelariile şcolilor transformate în locuri unde cadrele didactice se întîlnesc pentru a discuta şi îmbunătăţi viitoarele conferinţe sau texte ale spectacolelor literar-muzicale — şi încă o serie întreagă de aspecte similare (la Vîntu se pregătea un nou „Proces social“; la Pătule se făceau înscrierile pentru viitoarea formaţie orchestrală, dotată, recent, cu instrumente ; la Gruia se analizau aspectele activităţii sportive a comunei...) demonstrează că, în prezent, activitatea spirituală reprezintă un dat firesc, organic al satului nostru, o nevoie esenţială, care se cere satisfăcută la nivele de exigenţă mereu mai elevate. Elementului cantitate, jaloanelor ideologice, de orientare generală — nobile şi limpezi pentru toţi cei cu care am discutat — trebuie să li se adauge, însă, factorul calitate , trebuie ca, pornindu-se de la claritatea scopului urmărit — de la ce — să se ajungă la o adecvare şi eficienţă a mijloacelor prin care se ating obiectivele propuse, deci la un cum cît mai potrivit. Investigînd, în lumina hotărîrilor Conferinţei Naţionale a P.C.R. din decembrie 1967, perspectivele ce se vor deschide activităţii culturale la sate în condiţiile unei noi, judicioase şi moderne împărţiri teritorialadministrative, interlocutorii noştri au formulat o serie de deziderate legate de problema aflată în discuţie, deziderate care constituie tot atîtea subiecte de meditaţie pentru toţi lucrătorii din acest domeniu, ele prefigurind, credem, principalele trăsături ale activităţii cultural-artistice în mediul rural, într-un viitor care, se ştie, nu este prea îndepărtat. Iată cîteva din elementele acestui tablou, conturate în urma unui şir de discuţii care s-au vrut mai puţin oficiale şi mai mult „de la om la om“. comuna — centru de activitate culturală In mod special, discuţiile purtate s-au străduit să definească profilul principalei instituţii culturale a viitoarelor comune. Centru administrativ puternic, constituit după criterii ştiinţifice — ţinînd cont de specificitatea istorică, economică, şi spirituală — comuna va trebui să dispună de o instituţie culturală adecvată. Sporirea numărului de locuitori depinzînd de acelaşi centru, aducînd după sine creşterea forţelor intelectuale, pînă acum dispersate, va impune crearea unei unităţi culturale cu funcţii complexe — o Casă de cultură comunală, a fost termenul cel mai adesea prezent în discuţii — care să unească activităţile de club, de cerc, de echipă artistică, de educaţie cetăţenească într-un tot organic. Conducerea administrativă, ca şi puternicele unităţi agricole — acţionînd cu o mai largă autonomie — vor fi în măsură să asigure unor asemenea unităţi baza materială necesară, aşa cum ar ancheta noastră ganele comunale de partid o vor asigura pe cea de conţinut, întreaga activitate fiind numai în linii largi orientată „de la centru“, marele cîştig calitativ constînd în aceea că în tot ce se va întreprinde se va ţine cont de specificul, nevoile şi condiţiile locale. In felul acesta, formalismul, încărcătura birocratică, nefastele paralelisme, primatul cantităţii asupra factorului calitativ, repartizarea sarcinilor în neconcordanţă cu competenţa şi aptitudinile reale ale oamenilor, vor putea să fie evitate. S-au dat, în această direcţie, exemplificări multiple, din care extragem cîteva : „...Conferinţele, prelegerile şi întregul material de acest gen vor fi programate în funcţie de necesităţile locale şi redactate nu la centru, ci la faţa locului, de intelectuali care cunosc realităţile imediate şi ştiu să trezească interesul auditorului“ (Ciorăscu Rafael). „...Activitatea artistică se va strădui să valorifice tezaurul folcloric local şi să alcătuiască echipe în spiritul posibilităţilor locale. Emulaţia va fi prilejuită mai puţin de concursuri — devenite, în ultima vreme, formale — şi mai mult de fireasca ambiţie a intelectualilor de a se întrece in permanenţă cu colegii lor din alte comune sau judeţe“. (înv. Lăinescu Dumitru) „...Noua unitate administrativă, centru social puternic, cu o viaţă complexă, va crea condiţiile unei mai mari statornicii a intelectualilor, ambiţia «evadării» fiind înlocuită de aceea a creării unor condiţii de existenţă cît mai civilizate în localitatea în care un intelectual sau altul s-a fixat pentru toată viaţa- Intre acestea, condiţia ■■■■■an* «continuare in pagina 4 ■ »* Stîlpi de casă din nordul Olteniei. (Muzeul din Tg.-Jiu). întîi al „Amintirilor“ lui Mircea Eliade, şi înainte de a încheia această prezentare sumară, ne luăm îngăduinţa de a reproduce un pasaj în care autorul îşi evocă momente ale adolescenţei, fără comentarii literaturizate, şi de aceea cu sens limpede şi semnificativ privind formaţia sa literară, prefigurarea viitoarei sale personalităţi de scriitor, om de ştiinţă şi istoric al culturii universale. E un pasaj din paginile care vorbesc despre contactul febril, avid, cu cartea, în anii de şcolar la liceul bucureştean „Spiru Haret“. Să parcurgem acest pasaj : «...Din Balzac, citeam cam un volum pe zi. Ajunsese aproape o obsesie... Era un fel de ritual : în timpul recreaţiilor discutam ultimile descoperiri şi încercam să constituim, pe măsura puterilor noastre, repertoriul personagiilor Comediei umane... De altfel, după ce epuizasem noile volume descoperite la anticari sau în bibliotecile care ne erau accesibile atunci, reciteam fiecare scrierile noastre favorite. Cred că numai în anii de liceu am recitit de vreo cinci, şase ori Le Père Goriot, care a rămas pentru mine cartea prin excelenţă balzaciană, şi pe care am regăsit-o întotdeauna cu aceeaşi plăcere ori de cîte ori, mai tîrziu, mă reapuca pasiunea de Balzac. (Ultima oară la Paris, în 1947, cînd am început chiar să scriu o Viaţă a lui Balzac, pe care am dus-o pînă în 1829, anul apariţiei romanului Les Chouans). Dar mai cu seamă mă încîntau operele fantastice, Seraphita, La Peau de chagrin, Le Centenaire, sau nuvelele mai puţin cunoscute ,(La vie des martyrs, Les proscrits, etc.). Mă cucerise acest gigant care se mişca în atîtea universuri , care nu se mulţumise să „facă concurenţă stării civile“, ci introdusese Androginul în literatura modernă, inventase atîtea mitologii în legătură cu „voinţa“ şi „energia“ omului de acţiune. Voltaire m-a atras la început pentru că scria cu aceeaşi neegalată perfecţiune romane sau pamflete, epistole sau monografii istorice, filozofie sau critică literară. Citisem doar cîteva cărţi de Voltaire cînd am cumpărat, la un anticar, două volume desperechiate din Bibliografia lui Bengesco. Le-am parcurs cu emoţie şi entuziasm. Erau înregistrate acolo sute şi sute de lucrări, de o extremă diversitate — şi asta corespundea întocmai speranţei mele secrete că-mi va fi îngăduit să scriu despre foarte multe lucruri, că nu voi fi silit să mă limitez, la ştiinţă, bunăoară, sau la literatură, sau istorie. Voltaire a fost prima mea întîlnire cu un enciclopedist de geniu, şi cred că acesta a fost motivul pentru care l-am admirat : îmi valida tendinţele de polihistor, îmi încuraja visurile mele de spirit universal. Dar, în fond, n-am devenit niciodată „Voltairian“. Şi cînd am descoperit alţi autori „universali“, cînd l-am descoperit mai ales pe Papini şi, mai tîrziu, pe Goethe, pe Leonardo da Vinci, am încetat să-l mai citesc. Hasdeu mă fermecase pentru vastitatea culturii şi îndrăzneala ipotezelor istoriografice... cînd, prin clasa Vil-a, am anunţat că voi face o conferinţă în faţa clasei, Nanu mi-a dat un cuvînt de introducere către unul din bibliotecarii Academiei Române. M-am prezentat într-o dupăamiază şi deşi eram în uniformă de liceu, am fost primit în sala de lectură a Academiei. Aşa am putut cunoaşte lucrările din tinereţe ale lui Hasdeu, îndeosebi revistele lui Din Moldova, Columna lui Traian, şi studiul care m-a impresionat atît. Pierit-au Dacii ? Am scris apoi o lungă disertaţie, pe care am citit-o în două şedinţe. Din acel manuscris am scos mai tîrziu primele articole despre Hasdeu... Admiraţia faţă de geniul lui Hasdeu n-am mai pierdut-o de atunci...»