Ramuri, 1968 (Anul 5, nr. 1-12)

1968-12-15 / nr. 12

8 * ramuri — 3 CÂRTI • REVISTE - EMINESCU ? - EMINESCU! „Pare ca îl vad şi astăzi: mic şi îndesat, cu parul negru pieptănat de la frunte spre ceafa, cu fruntea lata, faţa lungăreaţă, umerii obra­jilor puţin ridicaţi, ochii nu mari dar vii, colorul feţei întunecat prin care strabâtea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat...“ (T. V. Ştefanelli, coleg cu Eminescu în clasa a II-a de liceu, în anul şcolar 1861-1862, în „M. Eminescu“ de Gala Galaction, colecţia „Românii celebri“ nr. 2, Bucureşti, Ed. Inst. „Flacăra“, 1914). „Era voinic, sănătos ca piatra, mînca bine fără să aleagă, dormea dus şi de aceea e de ghicit că parcimonia alimentară la care îl sileau şi sobrietatea firească a colegilor ardeleni, şi lipsa, trebuie să-l fi chinuit adesea pînă la deznă­dejde. Atunci — aducîndu-şi aminte de merele lui Tritec — ieşea în piaţa Blajului, unde, cumpărînd poame, prune, striguri de la cofăniţe, îşi umplea că­ciula şi buzunarele roşului său kaiseriac şi se aşeza apoi deoparte, mîncînd şi privind ştrengăriile şcola­rilor, fără a se amesteca însă cu ei. ...Eminescu era dlar, după cum se vede, un tînăr deprins cu elemen­tele naturii, un mistic sănătos şi primitiv..? (G. Că­line­scu, „Viaţa lui Mihai Eminescu“). Da, un portret inedit al lui Eminescu 3 — Se ştie că istoriografia noastră literară n-a reuşit să elucideze oarecari perioade din via­ţa poetului, că există încă destule goluri în ce priveşte cunoaşterea locurilor prin care a umblat, oamenilor pe care i-a preţuit, că se fac mereu supoziţii cu privire la datarea unor poezii, că nu cunoaştem încă înfăţişarea poe­tului la 25 sau la 30 de ani. Deşi acest lucru e regretabil, el este mai prejos însă decît infirmarea, fără dovezi întemeiate, a unor contribuţii legate de risipirea îndoielilor ce mai plutesc asupra vieţii şi creaţiei emi­nesciene. Cele cîteva cuvinte scrise de Gala Ga­laction în 1914 în „Românii celebri" cu privire la Eminescu capătă, din acest unghi, proporţii de testament : „Anul 1867 este cel mai obscur din cei 6, din viaţa de pribeag a lui Emi­nescu. Este cert că în septembrie 1866, Emi­nescu era în Blaj, încercarea lui fără noroc, de a intra şi a se menţine în clasa V, avut-a loc în anul 1866, adică la începutul anului şcolar 1866—67 sau în anul 1867 adică la în­ceputul anului şcolar 1867—68 ? Iată atîtea întrebări fără răspuns ; ele rămîn moştenire cercetătorului pacient, care va face în viitor, literaturai româneşti, darul unei biografii mi­nuţioase şi documentate a marelui poet". Dacă albumul naţional în care se păstrează numai 3 sau 4 fotografii ale lui Eminescu nu-şi mai poate adăuga încă una, asta nu poate hotărî nici unul din noi. Dacă fotogra­fia pe care am propus-o, în numărul tre­cut al ,,Ramuri"-lor, ca inedită, a stîrnit o serie de controverse (inclusiv obiecţia pri­vind un „lob neeminescian" al urechii...), asta, iarăşi, nu ne poate obliga să ne retra­gem propunerea. Ne bizuim, în afirmaţiile noastre, pe nişte fapte. Oricum, mai concrete decît nişte observaţii sentimentale, chiar dacă nu ne îndoim — foarte bine intenţionate. Să lăsăm, deci, faptele să vorbească, să des­făşurăm filmul descoperirii acestei mărturii, (în numărul nostru trecut, textul de sub fo­tografie nu era decît o metaforă de pietate, noi nepropunîndu-ne atunci o demonstraţie ştiinţifică). Fotografia, cum am mai spus-o, a fost adusă pe masa redacţiei noastre de un elev, pe numele lui Zgaibă Ion. El învaţă în clasa a XI-a a Liceului nr. 4 din Craiova şi este originar din Floreşti. Vara aceasta, Zgaibă Ion a găsit la vecina sa, Bălă Teo­dora, bibliotecara comunei, fotografia de ca­re vorbim. Ipoteza sa asupra provenienţei, la Floreşti, a fotografiei, am transmis-o în tableta din numărul trecut. Intre timp m-am deplasat la Floreşti. Stabilirea unei relaţii între structura corporală şi cea sufletească este un fapt de observaţie psi­hologică de necontestat. Deducţia manifestării psihice din aspectul corporal constituie o necesi­tate de cunoaştere empirică. Aceste docu­mente vii de psihologie etnică le găsim în folclorul tuturor popoarelor, fiind concluzia a nenumărate observaţii, verificate de sita vre­mii. Pretutindeni vom găsi omul virtuos sau diavolul reprezentanţi de persoane slabe, cu nasul ascuţit, pe cîn­d omul de viaţă, vesel, printr-un personaj gras, cu faţa rotundă şi nasul gros. Pentru a ilustra caracterul unor personaje, istoricii n-au neglijat această co­relaţie (Plutarh), însuşită, de altfel, şi de literaţi (Cervantes, Shakespeare). Psihologia şi, cu deosebire, medicina se străduiesc a găsi, a descoperi fundamente ştiinţifice acestei con­cepţii, descifrînd trăsături înrudite, pe care le clasifică în tipuri psihofizice, fără a nega, prin aceasta, imensa variabilitate a persoanei umane (Hippocrat, Sigaud şi Mac Auliffe, Viola şi Pende, Sheldan, Pavlov, Kretschmer, Cor­man ş.a.). Pshiatrii, ca E. Kretschmer, consideră exa­menul structurii corpului ca una din cheile principale ale problemei constituţiei în medi­cină, în psihiatrie, aducînd un aport esen­ţial în psihologie. Dacă diagnoza acestor ti­puri s-a efectuat prin metoda impresionistă: — 2 — şcolile tipologice moderne au împins inves­tigaţiile spre metode obiective : măsuri exacte, cazuistică bogată, interpretări statistice, foto­grafii, schiţe etc. în urma unor asemenea studii, E. Kretsch­mer a elaborat o tipologie morfologică : lep­tosom­i, atletici şi picnici, cărora le corespund cele două mari trăsături de temperament : schi­­zotimia (tendinţa spre introversiune) şi ciclo­timia (tendinţa spre extroversiune). Abordînd studiul feţei şi craniului, savantul ajunge la concluzia că faţa este cartea de vizită a în­tregii constituţii, expresia comprimată a ori­cărei formule constituţionale. Imaginea feţei este utilizată în viaţă de profani, ca dublu indicator : în expresia feţei se poate concen­tra pe o mică suprafaţă formula psiho-motorie a unei persoane, iar în structura feţei se poate găsi formula endocrină. Cu această sumară punere în temă a stadiu­lui actual al problematicei constituţiei psiho­fizice, voi încerca să efectuez o descriere psihosomatică a „fotografiei lui M. Eminescu", publicată în nr. 11/58 al revistei „Ramuri", îmi exprim de la început scuze pentru relativi­tatea implicată de sarcina asumată. Chipul aparţine unui adolescent într-o fază Drumul parcurs de chipul lui Eminescu, ne­murit în carton, este altul şi mult mai com­plicat. Fotografia există în familia Bălă de mai bine de 50 de ani. Bălă Constantin, tatăl Teo­dorei, a moştenit-o şi el de la tatal său, care trăieşte, are 73 de ani şi e dispus să dea, oricînd şi oricui, toate lămuririle necesare. Bălă Dumitru, bunicul Teodorei, a avut şi el un frate care a murit. Acest frate a fost notar la Tg. Jiu, înaintea primului război mondial. Tot în acest timp, în Tg. Jiu exista, în cadrul muzeului Ştefulescu, un stand de documente, un micromuzeu literar. Aici era expusă şi legitimaţia (paşaportul?) lui Eminescu, probabil în trupa lui Pascali, rămasă aici dintr-una din multele peregrinări ale acestuia prin ţară. Cînd a început războiul şi cînd muzeul era ame­ninţat, documentele au fost salvate de cîţiva funcţionari ai primăriei, dar ele n-au mai fost strînse niciodată. Cum a ajuns însă fotografia în muzeu nu se ştie încă. Ce e, însă, demn de reţinut, e că fotografia e cunoscută de toţi membrii familiilor Bălă şi Duţescu, adică de cei care, într-un fel sau altul, au moşte­nit-o. Fotografia a stat de peste 50 de ani într-o carte, în biblioteca lui Bălă Constantin, şi de peste 20 de ani în biblioteca Teodorei. Era pur şi simplu o fotografie lăsată ca moştenire de preţ, din tată-n fiu. „Dintot­­deauna, la noi în casă, ne spune Teodora, s-a ştiut că în cartea de rugăciuni de pe po­liţă se află fotografia lui Eminescu". între­bată de ce abia acum familia Bălău s-a hotă­­rît să facă publică această fotografie, biblio­tecara Teodora ne-a răspuns : „Cei bătrîni nu şi-au pus niciodată această problemă (într-un fel ei socoteau fotografia lui Eminescu o ,,poză de familie"), iar eu mă aflam tocmai pe punctul de a o comunica atunci cînd ele­vul Zgaibă mi-a cerut-o pentru revista „Ra­muri". Legitimaţia pe care era lipită fotografia (un simplu carton cu un text pe care nu s-a gîndit nimeni, de-a lungul deceniilor, să-l descifreze), după spusele martorilor, s-ar fi pierdut acum cîţiva ani. Păcat ! Chipul, însă, de o tristeţe nemaipomenită, de o frumu­seţe gravă, de orgă, lesne de recunoscut fie şi de un nepriceput în iconografie literară, ni se păstrează, nouă tuturor, ca o mărturie emoţionantă. In albumul îngălbenit al unei familii din Floreşti s-a aflat o fotografie care, dealtminteri, mai fusese expusă şi într-un mu­zeu din Tg. Jiu înainte de război. întîmpîâtor era fotografia lui Eminescu. Să păstrăm un moment de tăcere. M. DUŢESCU intermediară a evoluţiei sale somatice, la o vîrstă ce se poate fixa aproximativ între 16 şi 20 de ani. Pilozitatea capilară este abundentă, dispusă în plete uşor dezordonate, iar spre ceafă sub formă de chică, pilozitatea facială este mijindă, rudimentară, atît pe buza supe­rioară cît şi în regiunea bărbii, ce pare a nu fi fost, încă, dată jos ; se remarcă o asimetrie între cele două sprîncene, una fiind mai stu­foasă, mai pregnantă decît cealaltă , rarefiată şi mai puţin expresivă ; o consider urmarea unui artefact (defect de luminozitate, de de­­velopare). Sistemul pilos capilar dezvoltat şi cel facial în curs de formare traduc o consti­tuţie endocrină cortico-suprarenală şi hipofi­zară, ce se manifestă pe plan psihic , printr-o intensă trăire şi capacitate de exprimare a vieţii emotive, reacţii vasculare prompte la şocuri, dar şi printr-o dominare a vigilenţei cerebrale. Craniul şi faţa alungită se pot înscrie în perimetrul unui pentagon cu latura mică în regiunea bărbiei. Fruntea largă, adesea asi­milată unei bogate vieţi intelectuale, ochii privesc voluntar spre un ideal, fără însă a-şi pierde candoarea, trăsătură energică susţinută de as­pectul rectilin al nasului,­­ de fermitatea cu care este închisă gura, străjuită de buze căr­noase, ce evocă o senzualitate reţinută, şi de o bărbie uşor răsfrîntă în sus, dînd un aer de distincţie şi semeţie, de cunoaştere a pro­f­iriei valori ; pomeţii şi unghiurile mandibu­­are uşor proeminente sînt un semn al ima­­turizării somatice, însă, care accentuează şi ele elanul voluntar, în general, o structură craniofacială armo­nioasă, în formare, exprimînd o viaţă autistă, proiectată spre zările dinlăuntru, degajînd spon­tan, cu seriozitate, calm şi hotărîre, o deli­cateţă feminină, pe un fond clocotitor de viaţă instinctiv-afectivă, deocamdată reţinută, timidă, barată de incertitudinile adolescenţei. Gîtul uşor alungit se continuă cu un torace ce se intuieşte strîmt, sub haină, evocînd, îm­preună cu aspectul craniofacial constituţia lep­­tosom­astenică, ceea ce corespunde tempera­mentului schizoid, caracterizat printr-o intensă viaţă lăuntrică, mulţi schizoizi fiind, după E. Kretschmer, „ca acele case romane , vile cu draperii trase pentru a se feri de soarele ar­zător, însă, unde, la lumina cețoasă a inte­riorului, se celebrează orgii". Pot fi aceste date ale lui M. Eminescu ? Personal, n-am făcut decît să întreprind o descriere psihosomatică a unei fotografii... ALEXANDRU OLARU medic psihiatru, Craiova 2 —­4 — Pretext psihosomatic ★ ECU A I 11 CRITICE * ECUAŢII CRITICI­ ★ ECUAŢII CRITICE & ECUAŢII CRITICE ★ ECUAŢII CRITICE HI ECUAŢII CRITICE ★ ECUAŢII CRITICE ☆ In clişeu : portretul necunoscut al lui Mihai Eminescu (reprodus în numărul trecut al revistei noastre) și verso-ul fotografiei

Next