Ramuri, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-09-15 / nr. 9

! Proletari din toate ţările, uniţi­ voi ! ANUL VII ■ NR. 9 (75) ■ 15 SEPTEMBRIE 1970 ■ 24 PAGINI ■ 3 LEI ■ APARE LA 15 ALE FIECĂREI LUNI EDUCAŢIA de Mihnea GHEORGHIU orurile mondiale care şi-au asumat misi­unea de a constata în cadrul UNESCO prin­cipalele aspecte ale Anului Internaţional al Educaţiei consideră că, in primul rînd, cuvîntul educaţie trebuie luat în sen­sul său cel mai larg, astfel ca acesta să includă toate activităţile destinate a da individului prilejul de a învăţa, în al doilea rînd că informarea publi­cului, atît de necesară pentru a obţine adeziunea şi sprijinul maselor, joacă un rol important şi face parte din cele mai de seamă acţiuni ale programului pro­pus şi în sfîrşit că activitatea educativă şi pedagogică pe plan naţional, pe deplin adaptată dezvoltării fie­cărei ţări, trebuie pusă pe primul plan. Problemele educaţiei naţionale preocupă de mai multă vreme întreaga intelectualitate românească şi ne-am putut da seama că cel mai bun sistem de legi în acest sector al vieţii noastre sociale va fi numai acela care va asigura educaţia permanentă a naţiunii, adică cel care presupune putinţa de schimbare şi modernizare continuă, de adaptare la perpetuitatea schimbării condiţiilor materiale de viaţă şi a clima­tului spiritual al poporului. Inovarea sistemului nostru de învăţămînt s-a pro­dus cu destul succes în anii din urmă. Programele tuturor disciplinelor predate în şcoli urmăresc asigu­rarea unor strînse legături între şcoală şi viaţă, între şcoală şi nevoile practice. Este suficient să observăm în ce proporţie mediul ambiant al vieţii noastre practice depinde de gradul ei de tehnicizare, de ma­şinile de tot felul care ne înconjoară şi la locul de muncă şi acasă, ca să înţelegem că dacă generaţia vîrstnică face un efort permanent de adaptare, nu se poate ca noile generaţii să nu ia şi să înveţe totul de la început mai firesc şi mai lesne. Deprinderea, încă de la cea mai fragedă vîrstă a inteligenţei umane, cu progresele practice şi teore­tice ale ştiinţelor va permite, in acelaşi timp, ca absolvenţii şcolilor cu noile programe de studii să se integreze cit mai rapid în producţie cu maximum de randament. In egală măsură, la dezvoltarea liberă şi raţională a personalităţii fiecărui tînăr cetăţean contribuie pregătirea sa umanistică, şi se constată de pe acuma un real progres în programarea şi predarea ştiinţelor sociale. Dinamismul interior al sis­temului nostru de organizare a şcolii este deci prima dintre trăsăturile sale caracteristice noi. Mai sunt desigur şi altele, din ansamblul cărora se desprinde o concepţie de bază care ne permite a afirma că societatea noastră socialistă este în totalitatea ei educativă. După un contact îndelungat şi activ cu truda şi bucuriile culturii, orice intelectual român se va fi declarat foarte satisfăcut la gîndul că, la 15 septem­brie anul acesta, se va inaugura clasa ultimă din sistemul învăţămîntului obligatoriu de zece ani şi că în acelaşi an care începe, clasa imediat premergă­toare, a noua, şi-a sporit capacitatea pe ţară la 80 000 de locuri. Aceasta însemnează că paralel cu ridicarea nivelului intelectual al minimului obligato­riu de instruire a fiecărui cetăţean al ţării noastre, a fost considerabil extinsă şi cifra celor chemaţi să-i satisfacă, în conformitate cu cerinţele unei societăţi evoluate ce oferă fiecăruia şi tuturor membrilor ei dreptul la binefacerile ştiinţei şi culturii, precum le asigură dreptul la muncă şi creaţie atunci cînd omul este apt s-o execute cu pricepere şi cu plăcere. Din acest punct de vedere, adică al cuprinderii popu­laţiei de vîrstă şcolară în învăţămîntul de stat, Româ­nia se situează in 1970 printre primele ţări dezvol­tate din lume. Cu conştiinţa şi mîndria acestei noi izbinzi româ­neşti, aş vrea să urez zecilor de mii de şcolari olteni şi studenţilor celor zece facultăţi craiovene, elan, putere de muncă şi desăvîrşire în educaţia lor ! Facultatea de medicină din Craiova Nicolae MOŢOC Şi dacă acestea sunt marginile întinde miază noaptea şi mina lui străpunge şarpele fugar şi dacă acestea sunt marginile din afară cit de puţin este ceea ce străbate pînă la noi sunt pentru gura săbiei şi odraslele lui împovărat făr milă înaintea mîinii care îl pe­depseşte bat din palme la priveliştea aceasta şi cu fluierături îl alungă cine n-are zăcămin­tele lui de obîrşie punem hotar întunericului şi cercetăm pînă în cele mai îndepărtate adîncuri piatra întunecoasă neam străin a scobit pe sub pămînt cărări pe care piciorul le-a uitat ele se întortochează şi se cumpănesc departe de om cărări pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat dar mintea cea înaltă topa­zele etiopiei nu stau în cumpănă cu ea cina le cunoaşte să dea vîntului cumpănă să chib­­zuiască pravila apelor ? Genunchii ei povestesc dezastre o ţară de străluciri ascunse femeia începutului cîntă să înving cu gîndul drumul pînă la ea şi joc pe aşteptări umpleţi paharele magice să petrecem hohotitor cu preoteasa de taină cu trupurile ei străluciri de înlănţuiri de năluciri femeia cum se întîmplă cu mai multe trupuri pentru fiecare ochi deşi me­reu aceeaşi înaltă şi mioapă ca ger de-mpe­­recheri în petreceri sfînta albă care iubindu­­te te naşte la casa dintr-o piatră sub marea mărilor ce lume ce zaruri din numere divine unu şi cu unu fac unu este cel adevărat cu­■ vinţă cu toate întruchipările din lume şi trei şi şase e un unu mai tîrziu fîntînă unu zbor unu sfîrşit unu iertare scut unu unu unu şi-a­­tît un­u u­nu u­n­u femeia mioapă care să­rută cu ochii deschişi femeia înaltă care îţi dă răgaz să te răsgîndeşti pînă ajungi la ea ge­nunchii ei povestesc dezastre Gong de amiază gong de amiază a adîncurilor stingere de mult in afară stele putrede şi plîngeri ultime clo­pote într-o vale de gheaţă şi colina un val înrobitor prin golurile albe desprinşi de ima­ginea lor ochii povestesc pentru umbre cor de cristale zale de sfinţi orbitoare zdrenţe de aur peste lenevoase prăpăstii ochi prinşi în feţele tremurătoare de păianjeni ochi albi acoperiţi de sarea nevăzută a lacrimei femeia adîncurilor privire pecetluită cu pulberi în recea împietrire sub blestemul de a nu-şi cu­noaşte sfîrşitul mişcarea atomilor hore de unu care trec unul în unul din unul hore fantome ca aura sfinţilor toate cîntînd fosforescent pe trupul ei alb al horebiei. O, deznădejdea neaşezării binecuvîntînd repedea cădere îngheţată nele­giuirea pulberii deasupra o deznădejdea ne­aşezării şi duhul meu bea veninul ei şi spai­mele în cete orb de tăceri nemiloase şi sunt uluiţi că au avut încredere cînd sosesc lingă uscatele puhoaie sunt uluiţi oceanul sau balaurul pus să-l păzească biruinţa lui este o pîn­ză de păianjen rădăcinele lui se scrijelesc în stâncă pecetea lui în cămările de miazăzi ale stelelor lui i se închină slujitorii mindunei el înmulţeşte fără cuvînt rănile mele valuri grabnice de parcă ar aduce veşti şi-ţi vei aduce aminte de el ca de nişte ape care au fost şi au trecut carnea mea e în în­tristare mare numai pentru el se şi vede aruncat de mîncare vulturilor îi acoperă zbîr­­cituri care toate mărturisesc împotriva lui şi n-am tăcut din pricina întunericului care a în­văluit faţa mea.

Next