Ramuri, 1978 (Anul 15, nr. 1-12)
1978-09-15 / nr. 9
l CĂRŢI • NOTE • COMENTARII • CĂRŢI • NOTE • COMENTARII Daniela Crăsnaru: „Arcaşii orbi“ Al treilea volum al poetei Daniela Crăsnaru Arcaşii orbi — Editura Cartea Românească, 1978, propune o poezie de meditaţie în expresia unui sistem metaforic consecvent. Autoarea configurează reuşit temele recunoscute de încercare a maturităţii poetice : timp şi eternitate, condiţie umană şi destin, nostalgia esenţei, starea poeziei, căutarea absolutului etc. Poeziile introduc într-o ordine ideatică gîndită ca iniţiere treptată în desfăşurarea dramelor cunoaşterii. In itinerariul acestei iniţieri de factură poetică se impune mai întîi imaginea universului ca existenţă. Aşa cum într-o antică legendă, un rege avea puterea să preschimbe în aur tot ce atingea, poeta din Arcaşii orbi, fidelă confesiunii că trăieşte aventura în care „ca un harou uriaş sufletul crescu peste trup“, acaparează tot ceea ce cuprinde cu imaginea şi cuvîntul. Şi astfel, chiar prima formulă de cunoaştere a lumii, pastelul, se converteşte într-o frumoasă meditaţie asupra veşniciei, legată printr-o tradiţie care vine de la Eminescu pe motivul codrului. Poeta îşi revelă vocaţia clarviziunii iluminatorii de a intui eternitatea în imaginea „spălată de timp“ a pădurii iar ca urmare a saltului din timp se aneantizează amprenta contingentului : „Sîngele unei vietăţi fără umbră urcă în frunze pe drumul împărătesc“ (Păduri). Introvertirea definitivă a peisajului copleşit de abundenţa semnificaţiilor metafizice ancorează în ecoul mecanismului cosmic (vezi „Luciul rece“), sau, cum ar fi spus G. Călinescu a „mecanicei huruitoare a cerurilor“. Confruntată cu elementele mari ale naturii, gîndirea poetică se abstrage pentru a cutreiera „mările de sus“ (Trei clipe romantice...). Trăind nostalgia esenţei într-o variantă apropiată de ideea „mumelor“ goetheene, poeta constată cu durere imperfecţiunea cunoaşterii prin intermediul „simţurilor scunde“ care decapitează „gustul de miez“ (Gustul de miez). Salvarea din această îngrădită cunoaştere a simţurilor s-ar realiza printr-o iniţiere sub impulsul imaginaţiei creatoare : „Am să învăţ odată / trecerea dincolo şi tăcerea prin“ (Coridorul în plus), sau „inventator al genunii / şi al zborului asupra şi prin“ (Despre suflet). Iniţiere şi elogiu adus imaginaţiei intuitive, această cale spre cunoaştere este desemnată în sistemul de imagini al poetei ca un „coridor în plus“ : „Am inventat cu-ncrîncenare, eu însumi / în acest labirint nesfirşit / încă un tăinuit coridor. / El e înăuntrul tuturor celorlalte / dar cu mult peste creştetul lor“. (Coridorul în plus). De aceea recompunerea lumii în „imagini ale Închipuirii“ înseamnă un triumf: „fabuloasa grădină“, proiectată de ,/Câteva cuvinte“ şi abstrasă contingentului („cu desăvârşire uitată de văz şi miros“) este un peisaj metafizic, miracol asemenea unei grădini suspendate în spiritualitate. Dintr-o pornire profund umanistă, poeta îşi asumă neîncetat condiţia umană cu eroismul trestiei gînditoare: „Cerul cu şapte lăcate închis / neruşinate ocheade aruncă / spre carnea noastră plăpîndă / şi mult mai aproape pămîntul / cu porţile vraişte / în eterna lui pîndă flămîndă“ (Opţiune). Reconsiderată printr-o frumoasă dedublare, aventura existenţială, în sensul acceptării vieţii, măsoară o hiperbolică temeritate : poeta se declară „cascadorul răsplătit cu flori“. Ideea eternă şi forma trecătoare se înscriu în circumferinţa temei condiţiei umane, cu nota de optimism generată de perenitatea ideii care ar avea menirea să salveze forma : „Doar gîndul în care mă ţii aplecată sub toate securile lumii deodată / mereu, cu durere, sisific reface / plasma secretă. In miezul ei zace / conturul umil, omenesc şi precis / singurul care se lasă ucis“. (Unghiul de frig). Odată cu încetăţenirea temei condiţiei umane, prin „Arcaşii orbi“, în universul fictiv al Danielei Crăsnaru, din cele patru elemente, pămîntul ajunge să deţină un loc central în sistemul de semnificaţii. Descoperim chiar versuricheie pentru ponderea problematicii definite prin acest simbol şi evoluţia universului poetic : „Lumină, umbră gustul vi-l pierdut. / Un trist pămînt vă umple porii toţi.“ (Trei clipe romantice...) Intr-un excelent demers de concretizare poetică, pămîntul va invada chiar şi diafanitatea cuvîntului (Asupra tăcerii). Un alt important grup de imagini se fixează în jurul stării de graţie a condiţiei poetului, unales care recompune lumea) după ce a dobîndit dificila înţelegere ultimă, a esenţelor : „Gîlgîitor, un somn, dar nu al minţii / îl apără de scundul nostru gînd./ El suie-un munte aspru şi fierbinte / al cărui vîrf se-afundă în pămînt !“ (Poetul). Există şi un ţărim de elecţie : „Lasă-mă astfel, regnului meu nelumesc / unde toate se simt înmiit“ (Măsuri), interesantă pentru condiţia poetei, pe care o bănuim mereu secundată de magia cuvîntului, este poezia „Medievală“, unde transplantarea unei stări sufleteşti în tablourile unui alt ev, echivalează cu o metempsihoză a trăirilor ; și aici ultima aventură supremă rămaine aceea a cuvîntului. Alături de mitologia particulară, înscrisă cu statornicie intr-un sistem de simboluri întemeiat in acest volum, poeta știe să întoarcă sensul miturilor vechi către polul poeziei. Astfel, Poetul este un Sisif care „în spate duce-o stîncă vorbitoare / şi lasă-n urmă dîră de lumină“. Absenţa inspiraţiei este mărturisită tot prin mit. „Ploaia de aur nu mai cade pe creştetul nici unui gînd“ sau „In secolul nostru Faust îşi vinde prea des cuvintele cu suflet cu tot“ etc. 2 Mariana lonescu „Lumină, umbră, gustul voi-l pierdut.“ sună un vers din noul volum al Danielei Crăsnaru. Vers ce ar putea deveni o emblemă pentru cartea de faţă, în care este lesne identificabilă renunţarea la o anumită atitudine lirică definitorie pentru creaţia sa anterioară. Pe drumul spinos al maturizării artistice, poeta ştie să facă sacrificii, să „piardă planificat“, tot ceea ce lesne ar fi putut să se transforme în nedorit balast. Ea renunţă la candoarea afişată manifest şi oarecum ostentativ în volumele anterioare, la decorativa graţie juvenilă pentru a cîştiga, în schimbul lor, gravitatea care o aşează decisiv în rîndul poeţilor ce şi-au luat în stăpînire, un tărîm specific de simţire şi exprimare. Poeta se află într-un perpetuu dialog cu propria-i condiţie, dar şi cu poezia. Aceasta devenind obiect al contemplaţiei şi reflecţiei. Densă sub raportul ideaţiei, „Invocaţie poeziei“ se constituie ca un veritabil eseu de estetică : „Tu flacără părere, tu simbure / care-mi luminezi palmele pînă la scrum, / Ingăduie-mi mie, cea nenumită / să mă alătur numelui tău de acum. / Tu care mă cheltui fibră cu fibră / lăsîndu-mă cu ochii goi / în fata taurului înghenuncheat de spadă / aibi grijă, / de bună voie in umilinţă / m-am cufundat pentru tine / precum in cea mai curată zăpadă /... / Oho, surîzînd am risipit nisipul / clepsidrei, fără habar, / ca să ating veştmîntul tău rar“. Poetul se simte investit cu datoria morală de a apăra Firea („să apăr tot, să nu destram nimic“), să protesteze împotriva intruziunii artificialului în ordinea naturalului („Vers pentru protecţia mediului înconjurător“), a raţionalizării şi uniformizării sensibilităţii creatoare : „Nu-mi plac sentimentele distribuite precis, din oficiu“. Apărînd ordinea naturală a Firii, poetul îşi apără dreptul de a gîndi după cum îi dictează propria simţire şi imaginaţie, îşi apără adică, privilegiul de a redimensiona lumea după propria sa fantezie, de a construi, prin cuvinte, „ o fabuloasă grădină / cu desăvîrşire uitată de văz şi miros“, în spaţiul căreia este posibilă chiar şi regăsirea timpului pierdut aş căpăta gustul / unei amieze din copilărie“. Dăruită cu acest privilegiu, condiţia creatorului este (în descendenţă romantică) una de excepţie. Privilegiul acesta este resimţit însă, uneori, ca o sisifică povară : Subit Sisif tresare şi se-nclină. / In spate duce-o stincă vorbitoare / şi lasă-n urmă dîră de lumină /... / El suie-un munte aspru şi fierbinte / al cărui virf se-afundă în pămînt!“ Cavaler al Himerei, în alergarea lui veşnică după făptura mirifică a Iluziei, poetul posedă conştiinţa lucidă şi dramatică a condiţiei sale : „Intr-un ungher al memoriei / culoarea lui (a trandafiruluinin.) se alcătuieşte / dar altfel. / Parfumul lui, niciodată.“ Este cartea de faţă dovada concludentă că, atunci cind ştii la ce să renunţi şi cum, pierderea poate deveni un cîştig temeinic. Ioana Dinulescu Unitate tematică Se va observa, chiar la o lectură grăbită, unitatea tematică a volumului DARUL DE A IUBI de Mihai Duţescu, — apariţie recentă* — cum se va semnala, desigur, din acelaşi unghi, şi generozitatea exemplară a poemelor. Ne referim la o unitate în diversitate, pentru că fiecare poem încearcă să aducă, dacă nu o ipostază inedită, cel puţin o altă nuanţă în desfăşurările lirice pe una şi aceeaşi temă, cea mai propice poeziei dintotdeauna, — una din temele „eterne“ ale fascinaţiei lirice : iubirea. Despre o imitare tematică s-ar putea vorbi cu referire la mai toate volumele semnate de poet pînă acum, iar dacă aceasta e o calitate sau o scădere, va trebui să spună, cu argumente bine cumpănite, critica, într-o exegeză de ansamblu. Distingem două zone ale exerciţiului liric, în volumul la care ne referim, şi în cele anterioare : de o parte — tema iubirii de patrie, ataşamentul faţă de o istorie pururi vie, copleşitoare prin pildele de jertfă patriotică, o istorie marcînd întregul cuprins românesc, ca şi fiinţa noastră întreagă (INTR-UN MUZEU); de altă parte — teme ale liricii intime, extrem diversificate, de la poemul de dragoste, tradiţional, pînă la figurarea lirică a universului domestic, în care, ca în frumoasa piesă intitulată TRĂIND IN LOCUL MEU, lucrurile se impregnează cu atributele fiinţei, îmbogăţindu-i (acesteia) existenţa. Aşadar, o secţiune din volumul DARUL DE A IUBI cuprinde versuri patriotice. Titlul ei, CE-ŢI DORESC EU ŢIE, e prin sine însuşi grăitor, iar cea de a doua, DARUL DE A IUBI, — lirică intimă. Ceea ce dă nota distinctă a versurilor patriotice ale lui Mihai Duţescu, e tonul lor potolit, domol, — rostirea în şoaptă. Este o caracteristică menită să-l deosebească de alţii, din generaţia sa, — poeţi veritabili sau simpli veleitari ingenui — care, exersîndu-se în această arie, cred inevitabilă elocvenţa umflată, gestul desfăşurat larg, tonul înalt, în game supraetajate portativului liric. Astfel poetul evită în bună măsură riscul alunecării în retorismul gol, arcuirea unor bolţi verbale sub care ar domnineclintit vidul inspiraţiei. Tonul domol al cîntecului rostit în şoaptă, retezarea gestului teatral, aduc, implicit, aerul uşor respirabil al meditaţiei calme, trimit la zone de adâncime ale convingerilor şi simţirii noastre. Nume de locuri constituite ca definitive repere ale iubirii de ţară, numele celor ce deveniră, în veac, apostoliai neamului nostru — Mircea cel Bătrin, Brîncoveanu şi Mihai Viteazul, şi atîţia alţii, cîţi sînt scrişi şi în cartea simţirii noastre — apar în DARUL DE A IUBI, într-o caligrafie delicată. Şi pentru că ele sînt dintotdeauna scrise şi în noi, — adeziunea noastră la ideile, convingerile şi sentimentele exprimate, e spontană şi deplină. Am observa, în plus, că majoritatea temelor patriotice din DARUL DE A IUBI sunt prefigurate într-un poem (unul dintre cele mai izbutite scrise de Mihai Duţescu), ODA ROMANEASCA, din volumul PAVĂZĂ DE CRINI. Ele preexistă, acolo, ca nuclee lirice compacte. Cit priveşte poezia de dragoste a lui Mihai Duţescu, ea este memorabilă de câte ori se rosteşte ca un cântec şoptit în singurătate, şi de câte ori se-nvăluie într-o melancolie luminoasă, lin trecută în muzica, versului clasic, pe care îl vom murmura noi înşine, repetat, cu tristeţe, dar fără ipocrită durere, ca în strofele acestea ! „palid mă rog lingă mare / chipului tău să revie ; / nici pasăre nu-i şi nici boare / astăzi în veşnicie / / braţul zării durute duce steaua-n balanţă, / am albit aşteptînd / pasul tău pe faianţă ! / tot cobor tăinuit / scara lumii întreagă, / cit de mult te-am iubit / amintire pribeagă“... Titus Bălaşa Transplantul de albastru Reportajele lui Lucian Avramescu urmăresc recompunerea spirituală a unui spaţiu, de multe ori, în mod curios, prin îngroşarea secţiunii metaforice a unei stări naturale, însăşi metafora titlului, o definiţie reportericească a excepţionalei construcţii de pe Lotru, este un deghizat paradox al acestei cărţi: călătoria lui Lucian Avramescu îşi risipeşte atenţia pe sub „portaluri de păduri şi capiteluri de munţi, cu ornamente de cascade prin care brodează spontan razele înalturilor, cu secări de peşteră şi catapetesme de iederă aventuroasă“, într-o zonă în care, normal, revine obsesiv verdele, temperatură cromatică, acolo, atît de familiară. Şi totuşi, cartea urmăreşte transplantul de albastru, bucuria azurului devenit palpabil într-o geografie purificată, în care istoria se regăseşte aproape la fiecare contact. Senzaţia dominantă este aceea a unei permanente şi artistice „reintegrări în spaţiu a acestor locuri“. O reintegrare firească şi în acelaşi timp tulburătoare, acumulând peisaje, istoria locurilor, monumente celebre, altare scumpe poporului român, documente, obiective industriale — iată, pe scurt, conturul programului tematic al reporterului. Transplantul de albastru cuprinde trei secţiuni în care se grupează texte cu profile compoziţionale diferite. In Popasuri sentimentale citim reportaje propriu-zise, orientate spre obiectivele turistice şi de importanţă istorică ale Vîlcii . Interioare de anotimp (titlu sensibil, de muzică de cameră) grupează tablete scrise într-un stil poetic, distilat. Lucian Avramescu caută fraza de sugestie, policromă dar — rigorile genului cultivat — riguros închisă într-un spaţiu semantic exact. A treia secţiune este o scurtă trecere prin lumea făuritorilor de etern. Reportajul lui Lucian Avramescu urmăreşte mai puţin afişarea informaţiei, trecută subtil sub bagheta metaforei, cu crearea atmosferei, spiritualizarea din mers a unei intenţii. Se caută embleme, se inventează, acolo unde tradiţia e mai săracă, metaforeheraldice : cascada Lotrişor este o „mireasă a munţilor“, Govora : „anticariat al pădurilor“ are „coperţi de pravilă“, iar vilele staţiunii par scufundate „în acvarii de verdeaţă“, murmurul turbinelor este o „compresă sonoră“, casele unui sat sînt „închiriate definitiv de istorie“. Tentaţia naturalului e condensată într-o scrîşnire metaforică, plasată în punctele de tensiune ale textului. Iată o metaforă mai aspră, păstrată totuşi în cadrele atmosferei eterice, de azur transplantat: în Ţara de Sus a Vîlcii, lumea e tare şi aspră ca „ghimpii de cremene ai stelelor“. Pentru reporterul Lucian Avramescu, în reală măsură ca pentru alcătuitorul de legende contemporanepentru un spaţiu poetic, „fabulosul face partedin regulile realului“. Este căutată incidenţa simbolică a fiecărui detaliu parcurs. Uneori metafora e încărcată, ca o vegetaţiecare reuneşte zone naturale diferite, anotimpuri intime distincte , iată un titlu, Vatra Bălceștilor, pe fundalul de maree al mugurilor primăverii. Cu Transplantul de albastru, Lucian Avramescu a reușit o carte pe cît de sensibilă, pe atît de instructivă , o delicată baladă modernă a Vîlcii, orchestrată cu transparente sonuri poetice. Costin Tuchila Ramuri nr. 9 (171) • 15 septembrie 1978 • pagina 2