Ramuri, 1980 (Anul 17, nr. 1-12)

1980-01-15 / nr. 1

r­a Cronica literară de Marin Sorescu Eseurile lui Dan Hăulică Dan Hăulică este autorul a două cărţi, Critică şi cultură (1967) şi Geografii spiritu­ale (1973) despre care critica şi, respectiv, cultura au scris mmzeşte , prea puţin. Şi mai este autorul unei cărţi ce apare lunar, chiar dacă uneori cu mari în­târzieri (menite să producă infarct celor care vor să se cultive doar din ziare şi re­viste) şi care, stivuindu-i de an de an, creează o piramidă culturală, capabilă să îngroape somptuos şi definitiv pe oricine încearcă s-o dărâme. Neânţelegind a face concurenţă se­colului vitezei, sau publicaţiei italiene — „Secolul XIX“, revista se aşează lent dar temeinic, ca o ninsoare abundentă, în­­peisajul literelor europene, dîndu-i un fior de puritate şi prospeţime românească. O astfel de publicaţie nu poate deveni instrumentul exaltării sectare a­­cutărui sau cutărui scriitor, aşa cum pretind unii, căci o astfel de acţiune primitivă descalifică jenant. Ne întoarcem la cultura tribală ? Chiar şi dacii, erau atenţi la fenomenul cultural ■contemporan. Şi i se zice­­că uneori făceau incursiuni la romani şi pentru a pune mina pe cîte-o apariţie mai rară, ori chiar pe cite o întreagă şcoală filozofică. Sîntem europeni din cele mai vechi timpuri — şi acesta nu e un paradox. Adunate, contribuţiile per­sonale ale lui Hăulică (dincolo de munca de arhitect, strângerea materialului şi nervii aferenţi — ştim cu toţii cum se face o re­vistă !) ar constitui materia altor­­câteva vo­lume. Iată că nu se poate spune, nici can­titativ, că acesta e uin -autor fără operă. Dacă socotim totuşi puţine cărţile lui (eu aş zice mai bine :­­rare) ,această puţinătate se răscumpără prin densitate, care, în urma urmei, e de preferat lăbărţării gureşe. Sărind peste faza „recenzie“ a cărţilor „­Creaţie şi cultură“ şi „Geografii spirituale“, voi încerca, m­­ai degrabă, o analiză la modu­lui prin care scriitorul se angajează l­a ela­borarea unei introduceri în cultură. Şi, implicit, o analiză a personajului Dan Hăulică. 1V Activitatea multilaterală a­ lui Dan Hăulică îmi aduce aminte, nu știu de ce, de ușa tur­nantă a­­lui Chaplin : intrînd, personajul nu se decidea să părăsească, dispozitivul roti­tor, descoperind cu candoare, de fiecare dată, că înaintarea înseamnă de fapt descrieri de cerc. Cercul lui Dan Hăulică este vast. Pășind înăuntru, el domină cu superioritate meca­nismul ușii, chiar dacă aceasta pare să-l proiecteze la întîmplare mereu intr-o altă sală : odată intr-urna de pictură, altădată într-un muzeu de sculptură, în literatură, apoi în­­estetică, în istoria literaturii sau în istorie pur şi simplu. Trebuie spus din capul locului că omul acesta aparent fragil şi şo­văielnic, dar în esenţă oţelit şi voluntar, se simte peste tot ca acasă. Ba chiar mai bine decit acasă , e specialist. Face ordine, stabileşte regulile genului, aduce contribuţii reale. De­termină şi pe alţii să prindă gustul artelor şi­ al ideilor. Există chiar pericolul de a se stabili intr-un fotoliu comod, de somitate a domeniului, şi numai forţa propulsivă a unei elice sufleteşti în veşnică vibraţie îl roteşte spre un orizont nou. Curiozitate ? Nelinişte ? în nici un caz nehotărâre. Câte­odată­­dragostea curată, spunea cineva (în tren, unde se cultivă prozatorii) ar fi păcat să degenereze intr-o căsătorie. Autorul „Geografiilor spirituale“ nu comite impru­denţa de­­a se fixa undeva cu desăvârşire. Există scriitori muşchi de copac, arătîndu-ţi pînă la plictiseală doar­­nordul. Cum mie îmi plac deopotrivă şi polul nord şi polul sud şi polii de la capetele ecuatorului (ar trebui să existe), îmi este cu deosebire simpatică che­marea „spre toate zările“ a eseistului. Zic şi eu c-ar fi păcat să scrie numai despre plastică. In primul rînd pentru că plasticie­­nii n­u-1 citesc (decât fiecare în parte, cînd scrie despre el). Lor trebuie, spunea altci­neva (tot în tren, dar la întoarcere) să le spui prin viu grai -părerea ta, partea-ţi fiindu-le trebuincioasă doar pentru o natură moartă. Ar fi păcat şi să facă numai­­critică literară : atîtea frumuseţi din domeniul ar­telor plastice, ascunse cu perfidie în cutele draperiilor -care cern ,lumina pe picturi, ne-a­r rămine necun­os­cute. Cine ne-ar mai mobi­liza energiile,­­cu atâta pasiune molipsitoare şi cu uşurinţa unei iluminări către forţa este­tică nebănuită ce doarme în tablourile de astăzi şi de ieri, făcând din viaţa fiecărui artist o viaţă spirituală (reţinînd citate, amănunte semnificative din arderea pentru frumos) şi din opera lui loc de pelerinaj ? Citiţi eseul despre Ion Gheorghiu, unul din maeştrii paletei — recunoscut de conştiinţa publică, dar nu şi botezat ca atare de critică. Aşa cum se întâmplă şi-n literatură, unde scriitorii mari sânt lăudaţi verbal până la sa­ţietate, nerăimînînid nimic scris, pe hârtie aşternîndu-se apoi, cu violenţă, doar replica negativă. (Vezi, de pildă, studiul Ilenei Van­­cea despre Călines­cu). Ion Gheorghiu îşi ia prin aces­t remarcabil studiu locul meritat, şi scris negru pe alb, printre clasicii vii, pl­imbîndu-se cu mâinile în buzunar prin la­birintul grădinilor sale suspendate pe toa­te culorile spectrului, labirint a cărui ieşire n--a găsit-o ni­ci chiar Da­n Hăulică, şi n-o va găsi decit tot Ion Gheorghiu -cînd va crede demonul lui de cuviinţă. Mai există ,desigur cîţiva ex­celenţi interpreţi ai fenomenului plastic. Şi-ar merita şi ei recunoaşterea. Dar sunt puţini. Iar d­acă Dan Hăuli­că ar face numai critică ori istorie literară — oricît de strălucită ar fi —­­ar enerva frontul nos­tru critic, în primul­­rînd, pentru că foloseşte un balet din neologisme şi­­cita­te. O, mult mai multe decât noi toţi (hai să mă includ şi pe mine ai­ci) la un loc. Apoi pen­tru­­că ar încerca să-şi impună punctul de vedere ; apoi pentru că nu scrie numai despre români etc. Cunosc un­­autor căruia mai bi­n­e îi dai o­­palmă decât să-i lauzi în faţă un scriitor viu de pe alt meridian. Dacă mai faci imprudenţa să-i spui că a­i şi stat de vorbă cu­­acela şi-l îndemni să-i citească opera,­­căci e relevantă, eşti descalificat­­pen­tru toată viaţa. Dan Hăulică este, aşadar, structurat spre a fi om de răscru­ce într-o cultură cu ochii­­aţintiţi spre toate zările. Depinde ce-i cade mai î­ntîi -sub­­ochi. Ori căruţa cu tablouri mergînd spre un vernisaj Ţucu­lescu l­a Paris, ori trînta lui André Malraux cu îngerul — care, curios, la el -n-a strigat (încă), ori cavaleria versurilor lui Eschil -răzînd câmpia sub copite şi -râzând de ea, își asumă rolul neostentativ muncitoresc de a­par pe cădil­e artelor, cu gîndul de-a tri­mite trenurile unele peste­­altele, fără­­riscuri catastrofale, făcîndu-le doar să sclipească unele la lumina­­celorlalte, ca într-un dans al săbiilor. A­cesta ar fi, se­­confesează autorul, „dialogul“ : „Artele se întîlnesc, deşi Deg­a­s pretinde ritos­­că muzele nu stau de vorbă între ele şi nu-şi comentează lu­crarea ; la sfîrşitul zilei,­­când şi-au înche­iat munca, — spunea pictorul — muzele nu ţin dispute şi nu-şi compară industriile ; atunci, ele dansează ! însă dansează, desigur, împreună, trecîndu-şi una alteia, fără să vrea, măiestrii şi secrete. Nevoia de a ne confrunta, artişti aparţinând unor bresle deo­sebite, e obiectivă şi inevitabilă. Degas avea dreptate doar întrucât refuzul său îi viza pe acei literaţi plini de suficienţă, dispuşi să arbitreze, verbi­os şi patern, în domenii pen­tru care le lipseşte califi-carea. în secolul al XVIII-lea, Glück, marele muzician, res­pingea şi el, cu sarcasm, verdictele despo­tice pe care şi le îngăduie uneori oamenii condeiului,­­dând se lansează în apropierea celorlalte arte. Am fost copleșit — i se adre­sează Glück lui La Harpe —, văzînd că despre arta mea dumneata ai aflat, în cîteva ceasuri de reflexiune, mai mult decit mine, după­­ce am practicat-o 40 de ani. Dumneata, domnule, faci­­dovadă că ajunge să fii om de litere, ca să vorbești despre orice“. Fiind de acord cu citatul Baudelaire, care­­cerea artelor „dacă nu să se suplinească una pe alta, măcar să-şi împrumute reciproc forţe­­noi“, sîntem de acord şi cu Hăulică atunci când afirmă : „A­­contesta drepturile de­­arbitru ale literaturii asupra celorlalte domenii nu înseamnă a aboli nevoia unui strîns dialog între­­arte“. Căci : „Aşa cum­­tonurile picturii trebuie să fie între ele nu ca­­fraţii — spunea Cézanne - ci precum v­erii, tot astfel raporturile între arte care nu-s imediat contigue pot fi mai rodnice decit ne-am­­aştepta“. Nevoia unui astfel de dialog este cu atât mai mare cu­­cât ne dăm­­seama,­­în­­condi­ţiile unei specializări pe întrecute, că artele sunt, în fond, exclusiviste. Cînd f­acem arhi­tectură întoarcem spatele (şi n-ar trebui, n-ar trebui !) sculpturii. Pictura se înrudeşte astăzi parcă mai mult cu chimia şi industria textilă, poezia ţine de astro-babilonie şi aşa mai departe. De când­­nu mai iese fum pe­­coşuri,­­poluarea oraşelor a­­crescut înmiit. Să respirăm adîn­c în faţa artei ! Măcar zece minute pe zi. Cu cît un lucru e mai inecontrolabi­l, cu atât pro­gresul în precizie e mai mare. In măsurarea distanţelor între stel­ele extrag­alactice aud că s-a ajuns la o precizie d­e­­milionime de secundă. Dar cum măsurăm distanţa dintre un tablou şi o sculptură, dintre tu şi dum­neata, dintre un sunet şi-o floare ? Aici e mai greu ! în aproximarea acestor distanţe mai­­mult­­decât astronomice se hazardează Dan Hăulică, spre meritul lui. Contemplînd cu egală voluptate şi-o literă scrisă din­tr-o carte veche şi-o literă pictată dintr-un ta­blou nou şi dîindu-ne de ştire, precum scri­soarea lui Nea­cşu de înaintarea urâtului -în cotidian -ori a cotidianului în urîciosul de urit, face artă pe marginea operei de artă. Ca pe marginea prăpastiei. Pentru­ că își asumă riscurile. Acum ceva despre procedeele uti­lizate. Vorbind despre „Ciuma“ lui Camus, se bazează, in caracterizare, pe extrasele din în­semnările autorului. „La Oran — pretindea cîrndva scriitorul — îl întâlneşti­ pe Hlestakov al ,l­ui Gogol. El cască şi apoi declară : «Simt că trebuie să mă ocup de ceva mai înalt.» Şi­­tot o spusă de-a lui Camus : „Ei se insta­lează în epopee ca într-un pique-nique“. Altundeva ni se aduce aminte o apreciere a lui Thomas M­ann asupra lui Joyce : „El a sporit enorm dificultatea de a fi­­romancier“. Dealtfel toate decupajele pe­­care le operează sunt­­semnificative, ele n--au valoarea neutră a unor antologii de maxime, ci se integrează organic în ţesătura demonstraţiei. El însuşi, printr-o îndelungă cizelare a fra­zei, creează, ca să zic aşa, citate : „Alţii, semnalând frumuseţea din­tr-o operă, au ae­rul că o­­creează ei“. „Unele momente ale gândirii trebuie lăsate în­­culise, rezervînd strălucirea scenei pentru verdictele decisive“. Sau : „Nu se poate dovedi totul în­­critică — nu-i economic şi nici util“. Şi o formulare negativă sclipitoare : „Un­­crititic de o in­adec­­vare infailibil verificată, I. Vitner... etc. Eseurile lui Hăulică sunt orchestrate savant şi meticulos, în­tr-un fel în care aproape fie­care frază să se confrunte cu o frază cele­bră şi să reziste (ceea -ce e foarte impor­tant !) alăturării. Dacă li se poate reproşa ceva, este poate densitatea prea mare, con­tinuă, fără momente de respiro. Pagina se constituie ca zidul unei fortăreţe, lipsite de acele mici ferestruici prin care te uitai dacă nu vine­­duşmanul şi strecurai­­puşca să mai ia o gură de aer. Te sufoci — te duce mintea — în geometria aceasta de ziduri înalte, însă, după o anumită penitenţă, necesară de mu­lte ori în cultură, construcţia­­aceasta austeră încape să-ţi placă, îi prinzi gustul. Şi-ncepi s-o ronţăi. Cranţ ! Cranţ ! Toţi­­şoarecii de bibliotecă, din Biblioteca Acade­miei, vor fi mobilizaţi, într-o zi, să se ţină după Hăulică — să le mai dea. El îşi încape demersul critic nu­mai după un asediu îndelung, tipical, al subiectului. Şi numai după ce se convinge de rezistenţa ma­terialului. Foarte multe din eseurile lui debutează dintr-o poziţie de extaz. Pentr se feri de­­ridicol, verificările prealabile­­ absolut necesare. De altfel se orientează mai adesea către subiecte de sinteză, ci bogată bibliografie în spate, capabile să inhibe, care stimulează însă pe omul­­ complexe. Astfel este întinsul studiu „II septentrion şi Heradia“ („Secolul XX, 2 1978),­­ce vine­ ca prelungirea unei pbşi vizibile î­n „Grecia un prezent perpet (Secolul XX, 1, 2, 3, 1977), lucrări de re­rinţă, menite să întregească mult prof „geografiilor spirituale“. Critica este­­ca o lentilă nouă: în fe­lul subiectului supus analizei vin ra­ze multe şi îndepărtate puncte. Acest fel scrisoare, ca să nu zic scriitură, lum­ine şi­­adîn-ceşte,­­ajută la executarea unor ţ­­rete convexe precum picturile din bolţi ■firide.­­Citîndu-1 pe Hăulică, răsfoi­conc­om­itent şi o enciclopedie. Afli că ce a definit intimitatea gândirii -creatoare fiind „o conversaţie intre lobii -creieri său“. Ibrăileanu la masa de­­lucru păstre „plăcerea vie, în­ fierbintarea lecturii. El învaţă să­­citeşti — să ne amintim cunosc definiţie dată­­d­e Sainte Beuve -criticului pentru că ştie el însuşi citi -cu frăgezin Hăulică se pronunţă pentru „tensiunea­­ turii“. Gândirea sa e avidă de­­informaţii se acumulează spontan, înaintarea argumentaţie se face aluvionar, cu pr de erudiţie. Subiectul este elaborat cu a bibliotecii dtate la perete. Ce-iau zis tomui sertăraşele şi fişele ? Selectând -apoi -ini maiţiile care-i convin, porneşte la pro-­construcţie. Aproape întotdeauna -acei­­aste fermă, de bun gust, solidă, şi, ori din pun­ct a-i frînge«e, se ţine articulată, vorba de un pictor ? Sunt mobilizaţi Cezar Degas. Ca şi când autorul s-ar teme să înceapă -pr­ea brusc, de capul lui. Fraza de tează cu un aperitiv străin. Cutare­­a­­ sau „definea“, sau „nu greşea atunci ci -etc. Urmează, tot din prudenţă parcă, o rariază la un altul, care îl susţinea­­ori contrazicea pe­­celălalt, pentru a se conti cu banchetul propriu-zis, servit de cauta „Geografiilor“ însuși. Festin de o­­rară gătie­­la care Ungheanu, odiată, n-a fost ir­­at. Aproape fiecare­­alineat e construit această schemă. Căli­n­escu uza deseori de procedeu similar. A-cesta ia reuşit să in­­ducă elementul erudit pî­nă şi în poezi­e, material de construcţie lirică. Hăulică au­ o cotă înaltă în a-şi desfăşura erudiţia,­­ să supere. Sînt unii cărora, dacă le poc­n­eşti despre Capitoliu, cred că te referi la lac, din cauza­­gîştelor, care le sînt mai fa Ilare. Ţesătura frazei e organică şi dem straţia elocventă. De la doi maeştri se rev­oltă formaţia sa intelectuală. De la Geo Calinescu şi de la George Oprescu. Pe unul l-a frecventat o vreme, luînd apoi fanţă respectuoasă faţă de maestrul fa nant, dar care te putea inhiba, ca stele de care vorbea Brâncuşi. S-a îndepărtat înainte de a-i asimila lecţia, de originali şi­­scânteiere. „A şti cu eleganţă“, şi despre autorul Istoriei literaturii, pumni la infinitivul cunoaşterii pline de nor. Caracterizarea i se potriveşte, mă gînd şi lui Hăulică­­însuşi. Dacă nu î­ntotdeai măcar lunea şi miercurea. De la Geo Oprescu a învăţat, apoi, să „citească“ ore de artă. Dacă lui îi datorăm lipsa din Bi­reşti a unei penibile statui înfăţişîndu-l Eminescu şi intervenţia sa curajoasă în­­triva lui B­araschi a avut atunci un e salutar, tot lui îi datorăm — şi mai­­asta trebuie subliniat — prezenţa atîtor tali in conştiinţa noastră. Oameni care ştiai facă atmosferă operei de artă, precum (Continuare in pag. 15) ........................................ RAMURI nr. 1 (187) • ianuarie 1980 • pagina 3

Next