Renaşterea Bănăţeană, februarie 1993 (Anul 5, nr. 889-912)

1993-02-01 / nr. 889

PAGINA 2 ♦ 1 FEBRUARIE 1993 RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ "Renaștera­ bănățeană” martor ocular EMBARGOUL VĂZUT DE PE CELĂLALT MAL AL DUNĂRII în zorii zilei de sîmbătă, cînd am intrat pe teritoriul Iugoslaviei pe la Porțile de Fier I, nu știam care mai e soarta barjelor împinse de "Velebit", "Kaimacalan" sau a următoarelor împingătoare, ce nu intraseră încă în zona apelor Dunării iugoslave. Lăsasem în urmă întreaga agitație a forțelor românești, uitaserăm și de amenințarea cu folosirea chiar și a mijloacelor mili­tare pentru instaurarea blocadei impusă de ONU, ne distanțaserăm în timp și spațiu de cumplita neputință a românilor și bulgarilor, ofițeri, vameși, elicoptere, șalupe, navete, vedete sau mai știu cu ce și cine. Doream, speram, și ca atare trebuia să ajungem la Prahova, locul unde barjele, după odiseea de pe Dunăre, după sfidarea vecinilor și a sfaturilor și "sancțiilor" impuse de ONU urmau a fi descărcate. Ultimele cuvinte din țară, ale unor ofițeri din PCTF, ne răsunau în urechi: "Aveți grijă, că sîrbii sunt duri, dacă vă află în zona portului, nu va fi bine". Aveam de făcut, pe Clisura sîrbească a Dunării, vreo sută de kilometri, într-o obișnuită zi de sîmbătă. Nu ne venea să gonim, nu ne venea să oprim. O primă "haltă" am făcut-o totuși la Cladova, dar în nici un caz pentru a vizita orășelul sau magazinele, de altfel triste, ci atrași de o mai puțin obișnuită "priveliște de piață". Zeci de mașini, nu numai românești, că nu ar fi fost o curiozitate, dar mai ales sîrbești, expuneau pe capotă, lîngă sau în portbagajele deschise, cele mai diferite tipuri de canistre și damigene de plastic pline cu benzină. Bineînțeles, în scopul comercializării, încercăm abordarea unui sîrb de naționalitate română, "comerciant en gros", și nici nu e prea greu să ne spună că am venit prea tîrziu, că nimeni nu mai cumpără, nici dacă încerci, ca el, să vinzi suta de litri cu 70 de mărci. De ce cu mărci? "Nima' nu măi vre dăcît șilinguri sau mărci, că restu’ dă bani nu mai costuie nimic”. Ai noștri, vineți de frig, cereau pentru un litru, o marcă. Sîrbul, comerciant specializat, ne întreabă cîți litri avem, îi spun că vreo 50, dar nu vreau să le vînd ieftin, că o să încercăm să le dau la ... stația de benzină, poate vom avea mai mult noroc. Ca și cînd i-am fi spus poanta secolului, se înneacă de rîs și ne asigură că "la pompă" îi plin, nu cumpără nimeni. Cum să fie "plin", cînd embargoul e în floare, cînd benzina-i insuficientă, iar pe Dunăre, barjele, despre care se anunță că ar veni, sînt pe cale de-a fi oprite. "Ba nu, zice moșii, rușii ne dau naftă cîtă vrem, că le dăm și noi porumb să mînce". La "Pumpe", benzină cîtă vrei O pompă! Urmărim toți unde ar putea fi locul cu "pumpe", benzinăria care să ne lămurească dacă și cum se vinde "nafta" la sîrbi. O găsim, are și program de funcționare, mai are și prețul­­ mare­ afișat parcă ostentativ: 5000 de dinari litrul. Benzinarul, ca de altfel mai toți oamenii din zonă, vorbește româ­nește. Ne spune că un litru costă cinci roșii; se enervează: "Cum, tu nu știi cît îi ar­ cinci roșii!?"; conform "planului" făcut în mașină, îi spunem că am vrea 40 de litri. Nu-i părem "rumuni" prea întregi la cap, dar nu-i nici o problemă să ne dea cînd vede ”teancul"­de dinari, toți roșii. Șmecheria și înțelegerea dintre noi n-o cunoștea: celelalte 6 bancnote "roșii", de cîte o mie de dinari, stăteau scorțoase și obraznice deasupra unui teanc de tăieturi din ziare, pe măsura dinarilor, că doar avusesem de unde învăța, "me­serie", în libera economie de piață din fața, spatele sau lateralele "Continen­talului" nostru timișorean. Tot conform scenariului, colegul fotoreporter mă oprește după scurgerea unui litru de benzină în rezervorul mașinii, mă ceartă bine că "arunc" banii, cînd poate primi o benzină de la "Ilie de la Negotin", mă scut, plătesc 5000 de dinari (bine că n-a fost mai mult!) și o întindem repede, după care, la primul colț, "scăpăm" și de teancul de tăieturi din ziare. Oricum, am aflat cu această ocazie că la stațiile de benzină poți cumpăra cîtă "naftă" vrei, fără bonuri și restricții. Pîna la Prahova ne-am mai oprit de vreo 7-8 ori, nu de drag, ci pentru a intra în vorbă cu unul­ altul din cei ce ne-ar fi putut spune ceva, orice, despre "bravul și curajosul” - cum îl lăudam noi-căpitan, ce adusese barjele întregi, în Iugoslavia. Subiect necunoscut pentru ei! Parcă trăiau pe altă lume, parcă agitația din jurul Calafatului se desfășura de partea cealaltă a planetei, fără cea mai mică legătură sau cel mai mic interes pentru sîrbii din Iugoslavia. Conspirația tăcerii la Prahovo Simțeam că intrasem din plin într-o lume a tăcerii, într-o lume în plină fierbere interioară, dar calmă și liniștită, asemeni apelor care doar în adîncuri își arată tainele și mișcarea. Și începuse să ne înnebunească liniștea de pe străzi, absența oameniilor, a vieții care dispăruse de tot. Eram deja la nici 5 kilometri de Prahova și, ici colo, la cîteva sute de metri, unul de altul, se ivea cîte un "ciuvar" (un fel de miliție populară), ce părea a nu ne băga în seamă. Părea! Aveam să aflăm ulterior că rolul lor e să semnaleze orice apariție sau mișcare "suspectă", încercăm zadarnic să aflăm ultimele știri, ultimul buletin informativ dat pe posturi sau în ziarele de sîmbătă: nimeni nu a dat drumul la radio, nimeni nu s-a uitat la "televizie", nimeni nu a avut timp să citească presa, în care poate nici nu scria nimic despre eforturile bulgarilor sau românilor de­ a respecta embargoul. Și despre sfidarea sîrbească. Nu mai oprim la nici un geam la care se mișcă perdeaua la trecerea noastră, nu mai scoatem din "căfana" goală pe nici un barman, care, oricum, sunt "absenți" la evenimentele ce se desfășoară sub nasul lor. Noi am numit tăcerea lor sfidătoare, într-un acces de furie la neputința noastră de-ai "îndupleca". Am numit-o chiar impertinentă pentru că veniserăm de­geaba. Apoi, am fost obligați s-o spu­nem, s-o recunoaștem, că toți tac, nu din teamă, nu din cauză de instrucțiuni, ci din... patriotism. Sîrbesc! Singura speranță - Căpitănia Portului Prahova La Agenția Portului Prahova ne duce un tînc de vreo 7 ani ce se dădea cu mini-schiurile pe un berdeluș și care, dacă și-ar fi făcut mai mult avînt, ar fi căzut cu nasul în barjele trase la descărcare! Un sîrb ce vorbea românește și pe care îl păcălesc spunînd că doresc să vorbesc cu "vechiul meu prieten", căpitanul portului pe care l-am cunoscut în urmă cu 5-6 ani, își arată regretul că acesta a ieșit în pensie, iar eu îmi zic, ușurată, "mulțumescu-ți Doamne". Din una alta, eu neștiind cum să întreb despre curajosul căpitan­ kamikadze, el neștiind cum să scape de noi, ajungem să ne convingem de inutilitatea­­ staționării noastre prin preajma Căpităniei, la care, oricum, "nu lucra nimeni". "Za­brodove nișta ne priceș” Acestea au fost cuvintele, apăsat și răspicat spuse, de un sîrb cu ochii într-o hartă. Deci, "despre vapoare nu vorbești nimic". Ordinul era pentru interlocutorul meu de ocazie, iar ei n-aveau de unde să știe că la Timișoara toată lumea vorbește sau înțelege sîrbește. Trebuia, dacă voiam să nu ne întoarcem din lumea complotului tăcerii, din lumea patriotismului fără limită de vîrstă, doar cu puținele concluzii de pînă atunci, să ne descurcăm deci singuri. în Portul Prahova nu lucrează nimeni Trecem pe lîngă "Jugopetrol”, întreprinderea ce-și avea porțile larg deschise, cisternele rînduite ca pentru încărcare, dar unde, normal deja pentru noi, nu mișca nimeni, nici măcar portarul în gheretă. Trecem și de "casa pompelor" de unde vedeai, vag, printre ceața de altfel densă, aburii ieșind, și ajungem la gardul de sîrmă și stîlpi cu puternice becuri ce-ți indicau terminarea zonei portului. Pe aici puteam și trebuia să coborîm pe malul Dunării, dacă doream să vedem. N-am făcut-o poate de frică, poate din siguranța că pînă și crengile din pomii înghețați au ochi care ne privesc și știu că sîntem acolo. Și, mai ales, simțeam că nu putem întinde coarda prea mult, în urechi revenindu-ne avertizarea de pe ultimii metri din țară... Și se mai și consideră în stare de război! Ca să ajungem la malul Dunării, la vreo 50-80 de metri de cheiul unde zărisem barjele și împingătorul (al cîtelea a fi fost?), ne-a ajutat un "ciuvar", CicaBata, pe care noi am crezut că l-am păcălit, dar care, în final, ne-a lămurit că s-a lăsat el "dus". Dacă vreți să le vedeți, veniți cu mine! Cica Bata ne-a arătat și de unde pînă unde are el de păzit și de raportat tot ce nu-i în regulă, "bandiții care pe șilinguri și mărci cumpărau naftă direct din port", și alte... lucruri. Are pușcă de vînătoare, are la el și "pistolet" și mai are acasă și o carabină pe care n-o poartă că-i grea, de vreo 4 kilograme. Necazul lui cel mai mare nu eram noi, curioșii de lîngă el, ci urmele de pași acoperite de zăpada ce căzuse peste noapte și care-i indicau "bandiții" ce l-au tras pe sfoară. Am făcut prin pădure, zăpadă și crengi, cele cîteva zeci de metri ce despart șoseaua de malul Dunării, după care bătrînul ni le-a arătat, barjele erau trase la chei și am avut pentru moment imaginea unor purcei înghesuiți la țîțele unei scroafe prea prolifice. Erau îngrămădite rău vreo 10-12 și legate la pompele mobile. Lîngă, la rînd, stăteau celelalte, alături de cele două șlepuri ce fuseseră atașate la transportul Kumanovo. în rest, nici o mișcare, îl întrebăm pe Cica Rata de ce nu se vede nici o mișcare, și mi se pare că se uită cu neîncredere la capacitatea mea intelectuală. "Noaptea!", spune scurt, după care nu mai zice nimic. Ne-a dus Cica Rata să ne convingem că nu avem ce vedea și cu asta misiunea lui s-a încheiat. Ne-a lăsat pe mal și s-a dus să-și facă rondul mai departe. Fotore­porterul nostru a vrut mai mult: să se fotografieze de aproape, avînd în vede­re ceața și condițiile reduse de vizibi­litate. Mă îndoiesc că Cica Rata a trimis puțini draci după noi, cînd a văzut, în zăpada pînă la genunchi, urmele colegului, ce se îndreptau bine la stînga locului de unde, firesc, trebuia să ne întoarcem. La Prahovo, și fetele au învățat "școala tăcerii", prețul eventual al unei limbuți­ gratuite, în situația clară a "râtului" care amenință țara. Și sîrbii știu cum se poartă un război! La Radajevac, sat aflat în imediata apropiere a Portului Prahovo, ale cărui case aproape se scaldă în apa Dunării, am avut o altă probă a tăcerii. Priveam pe Dunăre, la mal, atrași de zgomotul de motor al unei șalupe, trăgător sau vedetă grănicerească. Pe lîngă noi, a zbughit-o o tînără de vreo 13-14 ani, în papuci de casă, rochiță, cu un binoclu în mînă. Credeam că am găsit "sursa de senzație". După ce s-a convins, uitîn­­du-se prin binoclu, că nu e nici un pericol pe Dunăre, ne-a răspuns cate­goric: "Am avut chef să privesc Dună­rea, pe ceață". Despre căpitan, barje, embargo, n-a auzit niciodată. Nu mai e nici o îndoială, acum, că toate barjele încărcate cu voia rușilor, ucrainenilor sau a altor state puternice vor ajunge, noaptea, în locul unde nimeni nu știe nimic. Nedrepți mi s-au părut doar ochii lumii ațintiți asupra Bulgariei și României, care, în aceste condiții, singure, nu pot asigura bloca­da. Și mult mai dureroase mi s-au părut cuvintele lui Cica Bata, care, într-un elan de sinceritate, spu­nea că, în curînd "sancțiile" lum­ii tari vor atinge și Ro­mânia și Bulgaria că nu am acceptat să ne încăierăm cu sîrbii! Oricum, singură în fața sîrbilor­ kamikadze, nu văd cum va face față România, noaptea, barjelor încărcate și împinse cu 10 kilometri pe oră, în cei 64 de kilometri ce despart Calafatul de Prahova, o lume în care conspirația tăcerii pentru țară este la ea acasă! ELEONORA V. POPA Fotografii de SZÁSZ ISTVÁN V ___■ ............................................................:V

Next