Renaşterea Bănăţeană, iunie 2000 (Anul 12, nr. 3140-3165)

2000-06-13 / nr. 3150

♦ Nr. 3150+ 13 iunie 2000 ♦ 8 pagini ♦ ♦ Nu se comercializează separat ♦ ♦ Supliment de cultură, literatură și artă al ziarului "Renașterea bănățeană"♦ Eminescu inedit­ • Nouăzeci și trei de vor fi publicate o întâmplare incredibilă, printr-un șir de coincidențe ce formează, ele însele, subiectul unui posibil roman senzațional, o profesoară de la Universitatea Indiana, Bloomington, dna Christina Zarifopol-Illias, a intrat în posesia unei veritabile comori: nouăzeci și trei de scrisori adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle, cincisprezece epistole ale Veronicăi c­­­ Eminescu și două către sora altuia, Harieta, precum și o notă a lui Maiorescu, scrisă pe­ un ton ultimativ, adresată marelui poet. Toate, absolut toate, inedite! Pentru a ne da seama de impor­tanța covârșitoare a descoperirii, e suficient să spun că, până în clipa de față, se cunosc aproximativ optsprezece scrisori ale poetului către iubita lui ("aproximativ", pentru că o parte din ele sunt, în opinia spe­cialiștilor, falsuri) și patruzeci și opt adresate de Veronica lui Eminescu. Acesta e corpus­ul pe care s-a fun­damentat legenda iubirii absolute a literaturii române. Și tot pe ea s-au bazat exagerările, interpretările ten­dențioase, concluziile pripite, intrigile ieftine, meschinăriile joase. Volumul ce reunește documen­tele inedite va apărea peste câteva zile, la Editura Polirom din Iași, sub un titlu care le sintetizează conținutul: Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit — o splendidă poveste de dra­goste. Scrisorile lui Eminescu vor corecta, cu siguranță, aprecierile rău­tăcioase, conform cărora poetul era agasat de neîncetatul asalt amoros al năbădăioasei metrese din Copou, după cum scrisorile Veronicăi vor schimba radical imaginea nedreaptă a femeii superficiale, ușuratice, ires­ponsabile, rapace, necredincioase și cicălitoare. Dar nu numai atât, ele conțin o sumedenie de informații de prim-ordin asupra relațiilor tensionate dintre Eminescu și Caragiale, detalii despre familia Slavici și despre im­portanți oameni politici ai vremii (Maiorescu, Kogălniceanu, Conta, Macedonski). Și mai ales despre crea­ția lui Eminescu, despre gândirea lui politică și socială. Așadar, nu doar un mare eveniment cultural, ci și o extraordinară surpriză umană ce ra­diografiază complicatele relații — tandre și ironice, încrâncenate și lu­­dice, amare și zglobii, naive și în­gândurate, aspre și luminoase, triste și îngăduitoare, severe și generoase, imature și grave — dintre doi tineri din veacul trecut care se iubeau cu pasiune. O mână cerească pentru istoricul și cercetătorul literar, dar, mai ales, o lectură îmbătătoare pentru cititorul obișnuit. O poveste mirifică, plină de parfumul unei lumi romantice, stând, ca într-un blestem, sub vraja erosului și a morții. MIRCEA MIHĂIEȘ scrisori adresate de Eminescu Veronicăi Micle săptămâna aceasta de Editura Polirom Eminescu este personalitatea noastră exponențială care ne reprezintă, prin excelență, atât ca model ontologic, cât și ca model deontologic" . Interviu cu eminescologul academician Mihai Cimpoi — Domnule academician Mi­hai Cimpoi, anul 2000 a fost declarat de UNESCO "Anul Eminescu". Ce mai înseamnă pentru noi, acum, Eminescu? — Pentru noi,Eminescu este totul. El este personalitatea noastră exponențială, o figură care concentrează în sinteză întreaga cul­tură românească și întreaga cultură universală. Dialogul nostru cu lu­mea se poate face, foarte eficient, prin Eminescu fiindcă este un model universalist și cred că trebuie să ripostăm împotriva tendinței de a- l limita la un model de naționalism îngust și conservatorist. Este un lu­cru aberant, după părerea mea, de a încerca să-l etichetăm astfel. Emi­nescu înseamnă cultură însușită, o personalitate exponențială care ne reprezintă prin excelență atât ca mo­del ontologic, cât și ca model deon­tologic. — Unii critici literari în­cearcă să ne convingă că noțiunea de poet național este învechită și că ea mai aparține doar micilor cul­turi. Putem spune așa ceva? — Dacă citim istoriile marilor culturi uni­versale observăm că toate popoarele au mari personalități pe care le ve­nerează. Dmitri Lihaciov spune că Pușkin este totul pentru poporul rus, iar Francesco de Sanctis crede că opera lui Dante este pentru italieni o biblie națională. Pentru Fritz Mar­tini, Goethe este omul deplin al cul­turii germane, în aceste condiții mă mir de ce noi am constestat afirmația lui Noica ce a spus că Eminescu este omul deplin al culturii românești. Deci și noi trebuie să-l cinstim cum se cuvine pe Eminescu.­­ Tocmai la această cinstire a poetului național aș vrea să vă referiți. Suntem acuzați, în cazul lui Eminescu de prea mult festivism... — Rușii au declarat Anul Pușkin la 200 de ani de la nașterea poetului, iar germanii declarând Anul Goethe, l-au sărbătorit cu mare fast. Numai la Weimar au avut loc 1000 de manifestări dedicate lui Goethe. După cum vedem, alții nu se tem de festivism. Ba, mai mult, pe In­ternet a apărut un site Goethe, unde se pot afla informații despre marele om de cultură german. — Deci, această lepădare a noastră de Emi­nescu este nejustificată... — Noi, românii, am încercat să intrăm în Europa precipitat, fără valorile na­ționale pe care le-am considerat niște piedici. Acest lucru mi se pare o abe­rație pentru că nimeni nu intră, în orice structură, fără aceste valori. — Opera lui Eminescu trezește tot timpul polemici, lucru ce ne demon­strează că Eminescu este o perso­nalitate care nu își pierde actuali­tatea... — Că Eminescu este actual ne demonstrează o întâmplare amu­zantă petrecută în Republica Mol­dova. Citind un articol eminescian, reprodus în presă, fostul președinte al Parlamentului Moldovei, un om cu puțină școală, a vrut să-l dea în judecată pe Eminescu, pentru că el zugrăvea realitățile basarabene într­­un mod care nu-i convenea acestuia. — Unii oameni de cultură afirmă că Eminescu este depășit și trebuie clasat... — Sunt unii oameni de cul­tură care afirmă acest lucru dar sunt și detractori care au simțit că se pot face cunoscuți tocmai contes­­tându-l pe Eminescu. Dan Silviu Boerescu încearcă să ne convingă că nu avem o cultură românească, ci un neant pe care românii îl acoperă cu paravanul Eminescu. Deci noi nu mai avem un Brâncuși, un Stănescu... în timp ce noi îl contestăm, alții au o părere bună despre el și aș aminti aici afirmația unui om de cultură japonez care spunea că Japonia este o țară mare dar nu are un poet de talia lui Eminescu. — Eminescu a avut, de-a lungul timpului, o influență mare în cultura românească... — El a avut o mare influență asupra tu­turor românilor. Intelectualii ba­­sarabeni îl consideră și acum drept o icoană, un mit lucrător. Putem spune că românii de dincolo de gra­nițele României și-au păstrat iden­titatea națională citindu-l pe Eminescu. SORIN PRECUP Continuare în pag. 5 .

Next