Renaşterea Bănăţeană, septembrie 2000 (Anul 12, nr. 3219-3244)

2000-09-05 / nr. 3222

Agora J ocul în trei se joacă între tot atâtea personaje, și anume: poporul român, clasa conducătoare, străinătatea capitalistă. Ele constituie o ecuație sau măcar o legătură inextricabilă per total, dar de mari variații. In mod ideal o bună politică de stat trebuie să dea satisfacție fiecăruia dintre acești trei termeni, să-i facă pe toți mulțumiți. Acesta ar fi idealul. Dar avem noi o asemenea politică de stat? Am ajuns noi în paradis? Și este posibilă o asemenea politică de stat, în situația când cel de al treilea termen, străinătatea capitalistă, are tendința de acaparare hegemonică, adică are interese colonialiste proprii? Ori poate este ea samariteanul milostiv care nu mai știe ce să facă de dragul nostru, pentru fericirea poporului român, primul termen din ecuație? Este foarte greu de crezut, e neverosimil! Poate cedează clasa conducătoare din interesele ei proprii, de dragul poporului român pe care în teorie îl reprezintă­? De ce ar face-o, când ea e eficace, are pâinea și cuțitul în mână, iar poporul român nu e reactiv, nu știe să se zbârșească, a amorțit, nu mai vrea nici muncă, nici voi, — vrea doar păpicăi? Dar poate se asortează ce gândește străinătatea capitalistă cu ce gândește poporul român, clasa conducătoare fiind doar intermediarul cinstit? Prea ar fi jocul în trei formidabil ca să fie adevărat! Și apoi unde s-a asortat străinătatea capitalistă cu poporul? La Kosovo? în Iran? In Vietnam? Și cu care popor? Și atunci, jocul e ca un balans, înclină clasa conducătoare să cruțe ori să favorizeze cât de cât poporul român, vin oficinele străinătății capitaliste și o dezavuează, spunând că rău a făcut, că e reacționară, că nu vrea progresul, că învață în întuneric. Pune clasa conducătoare șbilțul pe capul poporului român, vin­de dincolo laude și premii și ratinguri favorabile și pleacă de bănișori. Crește clasa conducătoare în merite, crește și mizeria programată a poporului român. Suntem, într-un fel, tot mai buni, dar suntem tot atunci tot mai răi, mai proști și mai săraci. Aflăm din ziare c-o ducem mai bine, dar aflăm de la diverșii perceptori și dăbilari că avem de plătit tot mai mult! Cu cât ne gâtuie mai tare și ne vinde mai ieftin, cu atâta crește clasa conducătoare în considerație internațională. Vrea cineva din conducători o Românie a românilor, cu muncă, cu organizare și "prin noi înșine", acela iese din tagma abilităților, devine oaie neagră,populist și șovin, ne-european și ne-mondial, fiindcă apa lui nu se duce la moara străinătății capitaliste, care vrea tot nevoie să ne "ajute". Acel ticălos de șovin nu pricepe ca lumea ajutorul, ajutor de pe urma căruia am rămas fără industrie, fără agricultură și fără zootehnie, clienți sau subclienți cu mâna întinsă la pomeni. De clasa noastră conducătoare ce să mai zicem? Ea e bună întrucât întinde cât mai bine mâna și la o pomană cât mai grasă, chit că-i iese pe naș poporului român această pomană. Se împăunează șefii că au reușit să se milogească atât de bine, încât să ne înfunde în alte datorii, cu prețul desființării altor capacități naționale, sau măcar a înstrăinării lor, numite recapitalizare. Jocul în trei n-are voie să defavorizeze clasa conducătoare. Ea trebuie să iasă bine în afaceri, să-și ia partea, să-și voteze singură subsidii, să ciugulească din bărțile mari, să sugă sânge! N-are voie și n-are cum să iasă în pagubă aici străinătatea capitalistă, hegemonul colonialist, căci la el sunt toate, bani, putere armată, putere informatică, publicitate, interes major. Ea cumpără totul, inclusiv carierele politice ale clasei conducătoare. Și atunci, dacă știți cât de cât algebră, vreau să vă întreb, privitor la această ecuație, cine are voie să piardă? De aceea când aud lăudată România la câte o bursă capitalistă, în vreun jurnal al Wall-Street-ului, îmi trece un fior pe spinare. Iar când ni se țârcâie niște bani și e felicitat câte un prim-ministru român mă ia groaza. Fiindcă am învățat regulile jocului în trei... PAULEVERAC 5 septembrie 2000 Renașterea Oricare apariție editorială, consacrată vieții și operei lui Vasile Goldiș este întâmpinată cu interes atât din partea istoricilor, cât și a altor categorii de intelectuali preocupați de cunoașterea activității personalităților din pantheonul nostru național. Cu acest sentiment firesc am deschis cartea "Vasile Goldiș. Activitatea școlară în contextul imperativelor naționale", editată de "Vasile Goldiș" University Press, Arad, 2000. Și, la fel de firesc, am dorit să aflu o seamă de noutăți despre Vasile Goldiș, care să se adauge la cunoștințele mele despre el, informații pe care le am din lucrările dedicate acestei ilustre personalități a neamului românesc. Până în prezent, contribuția cea mai importantă, deosebit de consistentă, la cunoașterea vieții și activității lui Vasile Goldiș și-a adus-o dr. Gheorghe Șora. El este merituosul biograf al celui pe care Octavian Goga l-a considerat "unul din părinții patriei". După decenii de cercetare, care a fost valorificată în numeroase lucrări, temeinicul și harnicul istoric dr. Gheorghe Șora a publicat, în anul 1993, o excelentă, masivă "lucrare cu caracter de sinteză monografică" (acad. Ștefan Pascu — "Cuvânt înainte") intitulată "Vasile Goldiș — o viață de om așa cum a fost". Aceasta este o lucrare peste care nu poate trece nici un cercetător care scrie despre Vasile Goldiș. Insă, spre surprinderea mea, noul autor al unei scrieri despre Vasile Goldiș — e vorba de Chiș Petru — nu menționează nicăieri monografia publicată de Gheorghe Șora și nici lucrarea "Biografia unui mare luptător: Vasile Goldiș. Compendiu" (Precuvântare de Prea Sfinția Sa dr. Timotei Seviciu, episcopul Aradului. Prefațată de academician profesor Ștefan Pascu) sem­nată de dr. Gheorghe Șora și Cristian Creț, în schimb, Chiș Petru folosește din abundență informațiile cuprinse în cărțile amintite, ba chiar există și similitudini de structurare a capitolelor cu "Compendiul" amintit. Până când și-a elaborat lucrarea, Petre Chiș a publicat doar un singur studiu despre Vasile Goldiș. Acesta se numește "Vasile Goldiș, responsabil al resortului de culte și instrucție publică din cadrul" Consiliului Dirigent",în "Ziridava" , 1974, Muzeul Județean­­ Arad. Desigur că, pornind de la acest studiu, Petre Chiș s-a gândit, după un sfert de veac, să publice o carte despre Vasile Goldiș. Și a purces la scris, dar nu în urma unei cercetări oneste în arhive și biblioteci, ci luând cu hapca­date din cele două cărți ale lui Gheorghe Șora, care a ostenit vreme de o viață ca să pună în lumină personalitatea lui Vasile Goldiș. Ba mai mult, noul goldișian, la un moment dat, mai face și pe deșteptul, susținând că: "Vasile Goldiș s-a născut la 25 noiembrie (stil nou) 1862, în comuna Seleuș din județul Arad unde tatăl său, Isaia Goldiș, funcționa ca preot ortodox. Această precizare o fac — se-ngâmfă autorul — în dezacord cu Gh. Șora care indica ca loc de naștere satul Mocirla (azi Lunca Teuzului)...". în felul acesta, cacofonicul autor ignoră documentul privitor la data nașterii lui Goldiș pe care l-a publicat în facsimil Gheorghe Șora, în cartea "Vasile Goldiș — o viață de om așa cum a fost" (p. 507) — lucrare premiată de Academia Română, pe anul 1993. Am putea indica o sumedenă de pagini din lucrările lui Gheorghe Șora care sunt hăcuite de Chiș Petru pentru nesfârșite compilații, aduse din condei în "originala" sa carte. Originalitatea începe chiar de la copertă, pe aceasta fiind reprodusă fotografia lui Vasile Goldiș din timpul studenției sale,în uniformă cu gradul de sublocotenent, la Viena. Fără îndoială că imaginea respectivă nu are nici o legătură cu "activitatea școlară în contextul imperativelor naționale". D­UMITR­U SARDELI *Chiș Petru — Vasile Goldiș. Activitatea școlară în contextul imperativelor naționale, Ed. "Vasile Goldiș" University Press, Arad, 2000 Lipsă de onestitate în elaborarea unei lucrari științifice* f­f E­pistola mea de azi, dragă prietene, îți va relata o dramă străveche, auzită de mine în copilărie, și care ilustrează foarte clar ce înseamnă remușcarea fără leac. Deși e de prisos, adaug, totuși, că evenimentele s-au petrecut aievea și că eu nu fac altceva decât să le istorisesc. Așadar: Cu vreun secol în urmă, într-un sat, locuia un bătrân care, atunci când puterile au început să-l părăsească, a căzut la învoială cu nepotul său și cu soția acestuia să le lase lor casa și pământul, iar ei, cât el e în viață, să-i poarte de grijă. Au întocmit un act și totul părea cum nu se poate mai bine... După un timp însă, fie tinerii au început să-și calce promisiunile, fie bătrânul era prea dificil, prea pretențios. Fapt e că acesta, nemulțumit, a spus într-o seară, unui vecin, cu care tăifășuia pe banca din fața casei, că are de gând să "strice" actul, nebănuind că, dinapoia gardului, nepotul ascultă conversația. Peste câteva zile, moșul a mers, însoțit de câine, să lucreze într-un lan, la marginea satului. Nepotul și fratele său s-au strecurat după el. L-au găsit, locul era pustiu, și fratele acelui nepot i-a retezat carotida. Apoi, s-au întors, furiș, acasă. Sătenii au fost alertați de câine, care a năvălit pe uliță, urlând, și i-a condus pe câțiva dintre ei spre lanul unde bătrânul, rănit mortal, agoniza încă, între tulpinile de porumb. Las la o parte ezitările (inevitabile) ale anchetei, erorile (inițial a fost arestat un nevinovat). Curând, ucigașii au fost descoperiți și au mărturisit. Și-au ispășit condamnarea la ocnele de sare (unde, din câte am auzit, se băteau, crâncen cu târnăcoapele) și, după un număr de ani, au poposit în sat. Nepotul a rămas, a avut copii și a fost, până la reîntâlnirea cu cel ucis, un om harnic și cumsecade, pe care, treptat, comunitatea l-a reasimilat. Frate-său, cel ce a ridicat mâna asupra bătrânului și i-a luat viața, a plecat și s-a angajat, ca muncitor forestier, undeva în munți. Revenea, uneori, pentru o zi-două, la casa lui, trecea pe uliță, tăcut, cu chipul cenușiu, ca un om muncit de perpetue coșmaruri (diurne și nocturne). Nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Acești doi indivizi, dragă prietene, au încălcat porunca: "Să nu ucizi!". Din acea­­ clipă, ceva esențial, ireparabil, s-a schimbat în existența lor. Lumea a devenit, brusc, pentru ei, cu totul alta. Ordinea ontologică a fost perturbată... O tragedie ca multe altele, vei zice. S-au petrecut și altădată, se petrec și acum. Da, însă e bine, poate, să-i consemnăm și sfârșitul, într-o iarnă cu zăpadă mare și ger aprig, nepotul (acum el însuși la peste optzeci de ani) a plecat în satul învecinat să cumpere pâine. Trebuia să traverseze, pe punte, două râuri. A pornit dimineața, devreme, ca să fie îndărăt la prânz. Ai casei îl așteptau liniștiți. Dar iată că orele se scurgeau, ceasul spunea că amiaza a fost de mult depășită, și el nu reapărea. Se lăsa amurgul. Atunci, intrați subit în panică, copiii și nepoții au pornit să-l caute. Au refăcut drumul până la magazin, au aflat că fusese acolo cu destule ore înainte , și, derutați, au hotărât să bată spațiul alb dintre râuri în toate direcțiile. O fi căzut undeva! Era în vârstă, iar zăpada, pe marginea pârtiei, întrecea un metru­. După îndelungate rătăciri încoace și-ncolo, cineva a observat urme adânci în zăpadă, orientate spre munte (adică în sens invers față de sat). Și grupul s-a luat după acele urme. Ciudat! Ele nu ținuseră seama de punte, ci spărseseră gheața râului și ieșiseră dincolo de el, continuându­­și înaintarea. Vădeau, deci, un impuls de nestăpânit, disp­erat, și o decizie definitivă; în deșertul înghețat, nu erau decât amprentele profunde ale acelui vis (ale acelei singurătăți și terori sufletești frenetice) și grupul ce le dubla traseul... După o vreme l-au descoperit. Zăcea mort, afundat în zăpadă, exact (absolut exact) în locul unde, demult, el și frate-său își înjunghiaseră victima. Ce forță îl adusese aici? Cum a putut stră­bate kilometri întregi, prin omătul înalt, cum a călcat, ca în transă, prin apele râului, grăbindu-se să moară acolo unde, cu peste o jumătate de secol în urmă, a îndrăznit să despartă un suflet de trup? Ce s-a petrecut, în propriul său suflet, în tot acest răstimp? Cum a trăit, apăsat de păcatul greu al omuciderii, nelăsând să se vadă nimic din posibilele sale frământări lăuntrice? Ce a gândit, cui și cum a cerut iertare în ultimele clipe, singur, culcat în zăpadă, dedesubtul cerului mut? Dacă aș fi prozator, aș încerca, eventual, să schițez un răspuns la asemenea întrebări. Așa însă, mă mulțumesc să-ți expediez, iubite prietene, o simplă scrisoare, ca probă a felului cum lăcomia, rapacitatea, prețuirea fără măsură a bunurilor m^gri^e^Sp^ «p^ai omului de pământ viața de aici și — cine știe? — îl pot împinge să piardă totul în veșnicie. Al tău prieten, EUGEN DORCESCU "Scrisori la un prieten" Crima și pedeapsă 2

Next