Revista 22, martie-decembrie 1990 (Anul 1, nr. 8-50)
1990-03-09 / nr. 8
,22" PUBLICAȚIE SAPTAM1NALA EDITATA DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL S (Urmare din numărul trecut) A reproșa „disidenților“ că au părăsit „activitatea la scară restrinsă“ e pur și simplu absurd. „Disidența“ nu e o alternativă la ideea lui Masaryk, ea este adesea unicul ei rezultat posibil. Spun „adesea“ pentru a evidenția faptul că acesta nu este, invariabil, cazul. Sunt departe de a crede că singurii oameni decenți și responsabili sunt cei care se găsesc în conflict cu structurile sociale și politice existente. La urma urmei berarul S. ar fi putut câștiga bătălia. A-i condamna pe cei care s-au menținut pe poziții doar pentru că s-au menținut, cu alte cuvinte pentru că nu sunt „disidenți“, e la fel de absurd pe cât ar fi a-i propune drept exemplu „disidenților“. în orice caz, întreaga atitudine „disidentă“ — văzută ca o tentativă de a trăi în adevăr — ar fi contrazisă de un mod de a judeca comportamentul uman nu in conformitate cu ceea ce el este și dacă e pozitiv sau nu, ci în conformitate cu circumstanțele personale pe care un anumit comportament le poate suscita. XV Tentativa aprozaristului nostru de a trăi In adevăr se poate limita la refuzul de a face anumite lucruri. El decide să nu mai adrne steaguri la fereastra sa, de vreme ce unicul motiv pentru care le atîrna era de a evita să fie pîrît de administrator ; el nu votează în alegeri pe care le consideră incorecte ; el nu își ascunde părerile de superiorii săi. Cu alte cuvinte, el poate să nu meargă mai departe de „simplul” refuz de a se supune unor cerințe pe care i le adresează sistemul (ceea ce nu este, desigur, puțin lucru). Dar această tentativă a sa poate deveni ceva mai mult. Aprozaristul poate începe să facă ceva concret, ceva ce merge dincolo de o reacție personală de autoapărare față de manipulare, ceva ce va constitui manifestarea proaspăt regăsitului simț al răspunderii. El ar putea, de exemplu, încerca să-și organizeze confrații aprozariști pentru ca ei să acționeze in apărarea propriilor lor interese. Ar putea scrie scrisori adresate unor instituții, atrăgîndu-le atenția asupra cazurilor de dezordine și nedreptate din preajma sa. Ar putea începe să caute literatură neoficială, s-o copieze și s-o împrumute prietenilor săi. Dacă ceea ce am numit a trăi în adevăr este un punct de pornire elementar existențial (și desigur potențial politic) pentru toate acele inițiative ale „cetățenilor independenți“ și pentru mișcările „disidente“ sau de „opoziție“ de care se ocupă eseurile care urmează, asta nu înseamnă că orice tentativă de a trăi în adevăr aparține automat acestei categorii. Dimpotrivă, in cel mai original și larg sens, a trăi în adevăr e o opțiune care acoperă un vast teritoriu ale cărui limite exterioare sunt vagi și dificil de conturat, un teritoriu plin de modeste expresii ale poliției umane, larga majoritate a cărora vor rămîne anonime și al căror impact politic nu va fi probabil niciodată resimțit sau descris mai concret decît pur și simplu ca parte a unui climat sau unei atmosfere sociale. Majoritatea acestor expresii rămîn revolte elementare împotriva manipulării , nu faci decît să-ți îndrepți șira spinării și să trăiești mai demn ca individ. Ici și colo — grație naturii, convingerilor și profesiilor unora dintre oameni, dar și unui număr de circumstanțe accidentale cum ar fi natura specifică a mediului local, prieteni etc., — o inițiativă mai coerentă și mai vizibilă poate apare din interiorul acestui tărîm larg și anonim, o inițiativă care transcende „simpla“ revoltă individuală și e transformată intr-o activitate mai conștientă, mai structurată și mai clar orientată. Punctul în care viața in adevăr încetează să fie o simplă negație a vieții în minciună și devine ceva articulat intr-un fel particular este punctul în care naște ceva ce s-ar putea numi „viața spirituală, socială și politică independentă a societății“. Această viață independentă nu e separată de restul vieții (de „viața dependentă“) printr-o linie de demarcație clară. Ambele tipuri coexistă frecvent în aceiași oameni. Totuși, cel mai concentrat focar al său e caracterizat printr-un grad relativ înalt de emancipare interioară. Ea navighează pe oceanul vieții manipulate așa cum ar naviga mici bărci, aruncate de valuri dar redresîndu-se mereu, ca mesageri vizibili ai vieții in adevăr, formulind țelurile reprimate ale vieții. Ce este această viață independentă societății ? Spectrul expresiilor și activităților ei este, firește, foarte larg. El merge de la auto-educație și meditație cu privire la lume, prin libera activitate creatoare și comunicarea ei altora, pînă la cele mai variate și libere atitudini civice, inclusiv situații de auto-organizare socială independentă. Pe scurt, este un teren pe care a trăi în adevăr devine ceva articulat și se materializează in mod vizibil. Astfel, ceea ce mai tirziu va fi denumit „inițiativă cetățenească“, „mișcare disidentă“, sau chiar „opoziție“, apare, ca proverbialul vîrf al icebergului deasupra apei, din această arie, din viața independentă a societății. Cu alte cuvinte, la fel cum viața independentă a societății se dezvoltă din viața in adevăr în sensul cel mai larg al termenului ca expresie distinctă, articulată a acestei vieți, tot astfel „disidența“ emerge treptat din „viața independentă a societății“. Există totuși o diferență importantă : dacă „viața independentă a societății“ poate fi înțeleasă, exterior cel puțin, ca o formă mai înaltă a vieții in adevăr, e mult mai puțin sigur că „mișcările disidente“ sunt in mod necesar o formă mai înaltă a „vieții independente a societății“. Ele sînt, pur și simplu, manifestări ale ei și deși pot fi expresiile ei cele mai vizibile și, la prima vedere, cele mai politice (și mai clar articulate) sint departe de a fi, în mod necesar, cele mai mature sau chiar cele mai importante, nu numai in sens social general, dar chiar și in termenii unei influențe politice directe. In fond „disidența" a fost în mod artificial deplasată din solul ei nativ prin faptul că a primit o denominare specială. In realitate însă, ea nu poate fi gindită distinct de întregul fundal in care se dezvoltă, din care face parte integrantă și din care își extrage forța vitală. In orice caz, rezultă din ceea ce s-a spus deja despre particularitățile sistemului post-totalitar că ceea ce apare ca fiind cea mai politică dintre forțe intr-un anumit moment și ceea ce se gindește pe sine în acești termeni nu este, cu necesitate, o astfel de forță. Măsura în care avem de a face cu o forță politică reală se datorează exclusiv contextului său prepolitic. Ce rezultă din această descriere ? Nimic mai mult și nimic mai puțin decît această constatare , e imposibil de discutat despre ce fac „disidenții“ și despre efectul activității lor, fără a discuta în prealabil despre activitatea tuturor celor care iau parte, într-un fel sau altul, la viața independentă a societății și care nu sînt, în mod necesar, „disidenți“. Ei pot fi scriitori care scriu așa cum vor fără a lua în considerare cenzura și cerințele oficiale și care își fac cunoscute scrierile — atunci cînd editurile oficiale le refuză — prin samizdat. Ei pot fi filosofi, istorici, sociologi, oameni care practică un studiu independent și care, dacă lucrul e imposibil prin canale oficiale sau semi-oficiale, fac cunoscute rezultatele studiului lor prin samizdat, organizează discuții, conferințe sau seminarii private. Ei pot fi dascăli care predau, în particular, tinerilor, lucruri care nu li se spun in școlile de stat, membri ai clerului care, fie prin predicile lor, fie, dacă au fost privați de dreptul de a oficia, in afara lor, încearcă să mențină existența unei vieți religioase libere ; pictori, muzicieni, cintăreți care își duc mai departe activitatea indiferent de felul în care este ea privită de instituțiile oficiale ; toți cei care participă la această cultură independentă și contribuie la răspândirea ei ; oameni care, utilizând mijloacele care le sunt la îndemină, Încearcă să exprime și să apere interesele sociale reale ale muncitorilor, să redea sens sindicatelor sau să formeze unele independente , care nu se tem să atragă atenția oficialităților asupra cazurilor de nedreptate și care se luptă pentru ca legile să fie respectate , diversele grupuri de tineri care caută să se elibereze de manipulare și să trăiască in felul lor, în spiritul propriei lor ierarhii de valori. Lista ar putea continua. Puțini s-ar gîndi să numească acești oameni „disidenți“. Și totuși, nu sînt oare „disidenții" cunoscuți oameni ca ei . Oare aceste activități nu sînt și cele ale „disidenților“ ? Oare aceștia nu produc și ei studii independente pe care le publică ln samizdat ? Nu scriu piese, romane și poezii ? Nu țin conferințe studenților in „universități“ private ? Nu luptă împotriva variatelor forme de nedreptate incercind să afirme și să exprime interesele social- autentice ale diferitelor sectoare ale populației ? După ce am încercat să indic sursele, structura internă și unele aspecte ale atitudinii „disidente“ ca atare, mi-am deplasat in mod evident punctul de vedere dinafară, ca să spun așa, către o investigare a ceea ce acești „disidenți“ fac efectiv, a felului in care se manifestă inițiativele lor și în cotroduc ere. Prima concluzie ar fi, deci, că cea mai originală și importantă sferă de activitate, care le predetermină pe celelalte, e pur și simplu tentativa de a crea și susține „viața independentă a societății“ ca expresie articulată a „vieții in adevăr“. Cu alte cuvinte, a servi adevărul cu consecvență, in mod hotărit și articulat și a organiza acest serviciu. Acest lucru nu e decît firesc, la urma urmei ; dacă a trăi în adevăr este punctul de pornire elementar al oricărei tentative a oamenilor de a se opune presiunii alienante a sistemului, dacă aceasta este unica bază semnificativă pentru orice act independent dotat cu relevanță politică și dacă, în ultimă instanță, aceasta este sursa existențială intrinsecă pentru atitudinea „disidentă“, E dificil de imaginat că pînă și cea mai manifestă „disidență“ ar putea avea alt fundament decît slujirea adevărului, viața onestă și tentativa de a face loc țelurilor autentice ale existenței. (Traducere de ANCA OROVEANU) (Va urma) Havel na Hrăd ! (li vrem pe Havel președinte) Demonstrație la Praga, toamna lui 19S9