Revista 22, iulie-decembrie 1997 (Anul 8, nr. 26-52)

1997-07-01 / nr. 26

BILANȚ LA 200 DE ZILE Nr. 26 (384), 1-7 iulie 1997 ANUL VIII Interviuri cu Coen Stork și Manuela Ștefănescu SUPLIMENT GRATUIT De luni de zile circulă, în diverse variante, un scenariu catastrofic. El pornește de la ideea că în România s-a desfășurat o „istorie Nato“, că prin activitatea diplo­matică a noii puteri s-au forțat inutil uși definitiv blocate, iar prin suportul de presă s-a acumulat în populație o imensă stare de așteptare care, după Madrid, va exploda prin mineriade, conflicte interetnice etc., aruncînd la loc țara în vechiul ei con de umbră. Observatori (de bună și de rea-credință) din țară și din străinătate au fost rezervați sau în dezacord cu „bătălia pentru NATO“. Noua putere le părea puțin capabilă „să stea în șa“, iar România o vedeau mai degrabă ca vechiul terito­riu al tensiunilor etnice, sociale, religioase decît ca modelul european lăudat, de cî­­teva luni, în mass-media vestice și în reuniuni internaționale. Timpul va arăta care dintre cele două imagini va învinge: cea din discursurile recente ale președintelui Emil Constantinescu, care a elogiat răbdarea și înțelep­ciunea populară, sau cea dominată de adîncurile unei psihologii colective intoleran­te, resentimentare, primitive. Scenariile pesimiste prescriau anumite ,,rețete de comportament“, atît pentru putere, cît și pentru presă, pentru prevenirea „sindromului colectiv depresiv (ori agresiv)“ post-Madrid. Pentru putere, temperarea efortului în vederea intrării în Alianță. Pentru presă, revenirea la tonul sceptic, etalarea din vreme a argumen­telor pentru care România nu are ce căuta în NATO, cel puțin în primul val, hărțui­rea puterii ca să-și dezvăluie strategia post-Madrid (dacă o are). Pînă acum n-am prea văzut semne că acești sfătuitori ar fi fost ascultați. Iată însă că înainte de Madrid cu o săptămînă — cînd se știe deja că România nu va intra în primul val —, a venit momentul să evaluăm strategiile, ale puterii și ale opoziției. TM W "BÊt k g** fife »41 f" * m3 EF U Ifiluuil 1 *] l1­. flWil Jo in­ j fillH RESTRUCTURAREA UNUI MAMUT INDUSTRIAL pag-12-13 GABRIELA ADAMEȘTEANU Strategia post-Madrid a opoziției Mai este de asemenea de răspuns dacă există, acum, iminent, riscul unei explo­zii populare împotriva noii puteri, punîndu-i în spate eșecul intrării în NATO și tratatele recent încheiate. E puțin probabil ca lumea să iasă în stradă pe teme de politică externă, mai ales cînd granițele țării sînt mai asigurate ca oricînd. Cît pri­vește momentul de vîrf al unor tensiuni riscante, el tocmai a fost depășit. In schimb, lansarea la apă, cu o campanie promoțională bine pusă la punct, a unui PDSR recondiționat, cu „fața umană“ a grupului celor cinci este, evident, pilo­nul strategiei post-Madrid a opoziției. Organul lui de presă, Naționalul, cu cronica dezamăgitului Ion Cristoiu, pleacă spre concurarea geamănului său. Evenimentul zilei, nu numai cu strategia unei „orientări politice“ esențial diferite, ci și cu o rețea de difuzare proprie. Iar dacă vrei să ai percepția societății noi și complicate în care vom trăi pînă la viitoarele alegeri, n-ai decît să studiezi caseta tehnică a Naționalului, care aduce nume din prima linie a Academiei Cațavencu. Publicitatea noului PDSR se face, cu mai multă discreție, și în Adevărul. Diver­șii săi editorialiști iau în serios oferta morală a celor care pînă acum două—trei să­­ptămîni au girat fostul partid de guvernă­mint, cu toată corupția lui. Este regretabil că e luat în serios și programul de stângă al viitorului partid, construit de oameni care au contribuit substanțial la actuala stare de sărăcie a populației din România, însă cel mai important punct al acestei campanii promoționale, înainte ca „Alianța pentru România“ să fi devenit partid (și, evident, înainte de a-i fi măsura­tă viabilitatea, credibilitatea etc.), este oferta „promițătoare“ pe care diverșii săi analiști-suporteri o fac Convenției pentru a lua în calcul un nou partener de guver­nare. (Bineînțeles, în locul PD, care, ca să anihileze posibilul pericol, a lansat, la rîndul lui, cele mai prietenoase semnale.) Fluturarea acestui posibil acces la guvernare al partidului „în fașă“ este menită (deocamdată cu ceva succes) să absoarbă parlamentari și filiale din vechiul PDSR. Și, în ultimă instanță, să salveze astfel ceea ce mai poate fi salvat dintr-un partid clientelar, cu puține șanse de supraviețuire, dacă rămîne să rătăcească, pînă în anul 2000, prin deșertul opoziției. Unii dintre cei avizați cred că recunosc în noul partid umbra cenușie a lui Virgil Măgureanu. Alții, poate și mai avizați, cred că Virgil Măgureanu s-a retras cu pru­dență deoparte, pînă se încheie campania anticorupție. Numele „Alianța pentru România“ pare să facă aluzie la un naționalism în creștere (se speră) după ce Ungaria va fi în NATO, iar România, cu tot Parteneriatul ei strategic cu SUA, nu. Un naționalism mai elegant, cum le-ar sta bine domnilor Teodor Meleșcanu și Mircea Coșea, dar care tot naționalism de coloratură roșie rămîne. Și care încă de acum tot trebuie să ne dea de gîndit. Cît privește strategia puterii, ea va fi mai ușor de evaluat după vizita în România a președintelui Clinton. SAPTÃMÎNAL EDITAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL • ANUL VIII • 16 pagini • 1.000 lei

Next