Revista 22, ianuarie-iunie 1998 (Anul 9, nr. 2-26)

1998-01-13 / nr. 2

Cine face politica externă a României ? Adrian Severin Nr. 2 (412), 13-19 ianuarie 199S 1c » SÂPTĂMÎNAL EDITAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL • ANUL IX • 16 pagini • 1.500 lei O criză politică gravă, dar artificială în același timp, paralizează din nou România. După demi­sia a doi miniștri PD și prin remanierea cu tehno­crați, și nu cu oameni de partide, de la sfîrșitul anului trecut, Petre Roman se vedea confruntat cu o criză în interiorul propriei formațiuni. PD pierduse în sondaje mai mult decît CDR, deși gu­vernase mai puțin vizibil. Un editorial publicat în Adevărul vinerea trecută ne amintește ocaziile, repetate, cînd partidul domnului Roman și însuși președintele Senatului au acționat, în 1997, și împotriva programului comun de guvernare, și în disprețul deciziilor primului-ministru Ciorbea; de fiecare dată, practicînd un stil populist, nițel prea obsedat de imaginea „cadrului tînăr și dinamic“, gata să îmbrace salopeta muncitorului brașovean sau pufoaica greviștilor foamei. Liderii PD s-au născut din spuma mării foarte poluate a comu­nismului de stat, dar și din capul lui Zeus, mai mult înșelat decît indiferent. Ion Uiescu și baro­nii săi neo-staliniști aveau prea multă nevoie, în decembrie 1989, de figurile noi, necunoscute, zîmbind șăgalnic în emisiunile posturilor de tele­viziune franceze în mai multe limbi și, pentru scurt timp, într-un singur pulover. Un complex al primului născut, de familie bună, dar renegată la timp, l-a marcat și demarcat, și în biografia per­sonală, și în cea politică, pe domnul Roman. Răs­fățat al unei vieți politice deficitare și haotice, fostul prim-ministru e un personaj de eficiență mediocră, dar cu carismă depășind ușor media fi­gurilor publice românești. El a întruchipat apoi un personaj de fapt anacronic, între timp, cel al utecistului cu față umană, dar nu în varianta ceaușistă, ci în cea central-europeană. Petre Ro­man și ai săi, între care Severin sau Băsescu, s-au confundat de aceea, în ultimii doi-trei ani, după caz, și cu capitaliștii cu față comunistă, de care postcomunismul nu se poate debarasa de azi pe mîine, neîncetînd să semene cu socialiștii francezi care circulă între două naționalizări în setul privat. Acceptați o vreme de foștii manda­rini comuniști, ca „cercetași“ ai tranziției, pediștii n-au întîrziat să fie tolerați și apoi chiar îmbrăți­șați și de foștii deținuți politici. Această natură duală, de alibi de paradă a tot felul de „foști“, a creat pediștilor o identitate fluidă, supradimen­sionată în propriile percepții, problematică, și cam găunoasă, de fapt. Mai învățați și articulați decît Iliescu sau Diaconescu, dar și mai „descur­ EMIL HUREZEANU Fum fără foc căreți“, la fel de oneroși și carieriști ca logofeții primului, mai chipeși și fluenți în idiomul biro­crației politice euro-atlantice decît comilitonii domnului Diaconescu de la Poarta Albă, băieții domnului Roman au creat de opt ani încoace aș­teptări, în aceeași măsură optimiste și false. Soci­­al-democrați prin naștere orientată, în laboratoa­rele Serviciului de Informații Externe și ale no­menclaturii UTC-ului, dar și mînuitorii cei mai abili ai capitalismului sălbatic, pe cont propriu și în intenții mereu ratate în exercițiul politic, pe­diștii au asigurat în acești ani, de fapt, imaginea emblematică a unei Românii cu un picior în co­munism și altul în repetarea lui cu mijloace capi­taliste. După un an de guvernare comună cu CDR și UDMR, fără performanțe spectaculoase, dar cu cîțiva miniștri buni practicanți ai înscenă­rii mediatice, precum Băsescu sau Severin, co­­părtași și ai puținelor succese și ai marilor amî­­nări ale guvernării Ciorbea, pediștii trec acum fără somație la lovitura de pedeapsă. Motivele lor de nemulțumire - nefuncționarea coaliției, stilul de guvernare, încetineala și superficialitatea re­formei - li se pot atribui, fără ezitare. Adevăratul lor motiv este însă apropierea unei mari crize în interiorul propriului partid, scuturat de eșecul major al cazurilor Severin și Băsescu, pe fondul celor opt procente de popularitate de care se mai bucură în opinia publică. Năuciți de mirosul fu­mului care le-a invadat palatul din aleea Modro­­gan, Roman și camarazii săi și-au propus să des­copere focul la Palatul Victoria și, dacă nu-l gă­sesc, să-l provoace, pentru ca apoi să se joace de-a pompierii, strigîndu-le în gura mare celorlalți: „Nu vă jucați cu focul“. Capul lui Ciorbea-1 vor dînșii, în mod evident, acum, în așteptarea lui Radu Vasile­­ și el un cascador duplicitar al tran­ziției, donat parcă după chipul și asemănarea pe­diștilor clasici, sau cu un ochi îndreptat în direc­ția marii familii social-democrate a bastarzilor lui Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu, de unde Me­­leșcanu sau Boda le fac semne chiar fără să vrea. E greu de spus dacă domnul Roman și compania vor reuși această minilovitură de stat la coada bucatelor guvernării. Acest partid, oricare ar fi păcatele lui Victor Ciorbea și ale unei guvernări în trei timpi ținînd de fusuri politice și culturale divergente, a intrat în întîrziere. Rezultatul cel mai sigur al scandalului produs de PD va fi înce­putul propriului sfîrșit. MINISTRUL INTEGRĂRII EUROPENE Alexandru Herlea cazul Băsescu, problema monarhiei 1 M0 m. VE0 fi •

Next