Revista 22, ianuarie-iunie 2005 (Anul 16, nr. 774-799)
2005-01-04 / nr. 774
săptămâi independent de analiză politică și actualitate culturală 4 ■ 10 ianuarie 2005 • 16 pagini • 20.000 lei www.revista22.ro Anul politic 2004 • CRISTIAN PREDA • OVIDIU ȘIMONCA pag. 5 CRISTIAN TEODORESCU Demisia cu dedesubturi a pa7ului Dinu Sărară TAMIA RADU pag. 15 Scrisul sau viața Am avut revelația că există două Românii în ianuarie 1999, când alergam, împreună cu colegii, de la faxul revistei, pe care soseau semnături de sprijin pentru stabilitatea instituțională a societății românești, la televizorul pe care mulțimile de suporteri, din sate și orașe, aclamau armata lui Miron Cozma, înaintând, amenințătoare, spre Capitală. Titlul articolului scris atunci (și al cărții publicate peste un an) rezuma experiența mea de observator al scenei politice și sociale românești când urmărisem, din când în când, cu sufletul la gură, tensiunea dramatică dintre o Românie închisă, conservatoare, cu accente de violență primară, anistorică, și o Românie deschisă, intrată pe traseul modernizării, dorindu-și-l cu pasiune. Dacă administrația Constantinescu (blamata guvernare a Convenției) nu ar fi reușit să stopeze acea ultimă mineriadă și să dea un semnal decis al direcției pro- Vest, ambele Românii ar fi bâjbâit multă vreme în haos, pentru că nu au cum a reuși decât împreună". Greșelile președintelui Emil Constantinescu și ale echipei sale (inclusiv în ultima campanie electorală) au fost sever penalizate de presă și electorat. Să-i recunoaștem, măcar acum, într-un prag de an plin de speranță, reușitele obținute într-un climat mult mai neprietenos decât cel al guvernanților de ieri și de azi. Nu este firește de blamat România conservatoare — așa cum deseori s-a făcut în perioada electorală —, sunt de blamat cei care au ținut-o mai departe într-o prea lungă, istorică izolare. Nu sunt de blamat minerii, ci cei care i-au utilizat în scopuri politice, făcând din ei, cu ajutorul unor forțe polițienești, o structură paramilitară represivă. România conservatoare nu este repartizată geografic ori social. Fostul președinte Ion Iliescu, cel care se pregătește să conducă principalul partid de opoziție, este un reprezentant ilustru al României conservatoare și a lăsat dezinvolt să se vadă acest lucru, eliberându-l recent pe Miron Cozma. Și ce altceva se poate spune despre noul ministru al Transporturilor, Gheorghe Dobre, fost director al Regionalei CFR Craiova între 1990 și 1993, implicat în iunie 1990 în transportul minerilor către București? Este îmbucurătoare reacția rapidă a presei și a Asociației Victimelor Mineriadei din 1990 de contestare a acestei persoane, neasortată, prin biografie, cu guvernul portocaliu. Dar vor avea premierul Tăriceanu și, mai ales, președintele Păsescu (din al cărui anturaj vine ministrul Gheorghe Dobre) o reacție la fel de rapidă de a nu-și consuma cea din larga popularitate actuală, menținându-l în post pe ministrul Gheorghe Dobre? în momentul când și-a ieșit din rolul de candidat prezidențial al României conservatoare și și-a recunoscut înfrângerea. Adrian Năstase a rostit pr...unul său discurs în care lăsa să i se audă în sine vocia proprie: „Rezultatul votului, faptul că noi am câștigat alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu pe cele prezidențiale, arată că în prezent există două Românii: în primul rând, este vorba de o Românie urbană, în creștere, cu o solidă componentă GABRIELA ADAMEȘTEANU Există (cel puțin) două Românii liberală, deși uneori afectată de șomaj, și care așteaptă de la stat mai degrabă șanse decât sprijin; aceasta este România care l-a votat pe Traian Băsescu. Dar mai există și o Românie rurală, cu oameni în vârstă și oameni săraci, care are încă nevoie de ajutor nu doar pentru dezvoltare, ci și pentru supraviețuire (...) Ambele Românii merită să trăiască mai bine (...)“. Antipatia generalizată mai mare decât o merită însă prestația de prim-ministru a lui Adrian Năstase într-o perioadă marcată de corupție și control al opiniilor, dar cu reușite certe în plan economic și internațional) n-a dat mare rezonanță acestui discurs, ascultat însă de contracandidatul său. Nu există decât o singură Românie, a răspuns actualul președinte, cu obișnuitul său aplomb și de pe noua poziție de autoritate. Și voci răsunătoare din anturajul puterii au repetat-o. Poate e normal ca un președinte sau un premier să privească spre o țară ca spre un întreg, de vreme ce au promis să nu facă diferență între cei care i-au votat și cei care nu. Dar structura și stabilitatea actualului guvern ar fi cu totul alta dacă nu ar exista cele două Românii. Sau poate chiar trei, așa cum crede editorialistul unui ziar economic: „România lui Traian Băsescu. Este țara oamenilor care cred în carieră (...) a celor dispuși să muncească nenormal pe câmp sau în birou pentru a câștiga mai mulți bani și să aibă certitudinea că venituri mari nu trebuie să însemne și impozite mai mari. România lui Adrian Năstase. Este țara șefilor de firme care au contracte grase cu instituțiile bugetare (...) țara piomenilor de afaceri care primesc păsuiri și eterned de datorii în serie (...) portofolii care nu mai spore ^ din ?tiinț3 mana9ada'a (...), ci din șmecherilă unor surse di f‘nan*,re la care accesul celorlalți este obturat Romania Ju’ este România care se stinge în țara celor neputincioși și sărăci de c nitira ultimilor 15 ani, dominată de Ion Iliescu, s-a folosit (...), inoculându-i reflexul pavlovian al mâinii întinse către stat (...) țara celor care, atunci când interesul politic ie-o cere, calcă în picioare legea, de la discipolul Miron Cozma la maestrul Ion Iliescu“.* Ca și în istorie sau geografie, însă, frontierele acestor țări se încalecă. Comportamentele sunt diseminate, ca și populațiile. De pildă, dată fiind extrema mobilitate a PUR-ului, greu de spus în care țară a votat viceprim-ministrul fără portofoliu Copos. Presa îl vede pe acesta în apropierea lui Miron Mitrea din „România lui Adrian Năstase“. Cât despre România oamenilor săraci (chiar și a intelectualilor care nu prea fac mari averi în capitalism și sunt animați de generozități utopice), ea ar avea nevoie de un adevărat partid social-democrat. Reformarea PSD nu poate fi imaginată fără o ruptură definitivă de Ion Iliescu și oamenii săi. Dar este în stare Adrian Năstase de un asemenea gest și de puterea de a construi un adevărat partid social-democrat? Și este el în stare pentru asta să-și modifice nu doar politica de comunicare, ci și întreg comportamentul? *Cătălin Popa, Cele trei Românii — Banii noștri, 22 decembrie 2004 ïrimda pag. 8-9 RODICA CULCER Un altfel guvern pag. 3 CABINETUL TARICEANU 4«»