Revista 22, ianuarie-iunie 2005 (Anul 16, nr. 774-799)

2005-01-04 / nr. 774

Nr. 774 C&/HFWfAr/tJt4-10 ianuarie 2­0­0­5 RODICA CULCER Un astfel de guvern In seara de 28 decembrie, în Parla­mentul României, dezbaterea politică și-a reintrat în drepturi. Călcată în picioare timp de patru ani, opoziția democrată — devenită acum nucleul guvernării — și-a făcut auzită din nou vocea demonstrând că inteligența oamenilor politici depă­șește nivelul impus de PSD, în ciuda faptului că mulți comentatori și ziariști aserviți voiseră să ne convingă de con­trariu. Mărturisesc că timp de câteva cli­pe am avut senzația că premierul Călin Popescu Tăriceanu sosise de pe altă planetă, rostea un discurs liberal serios și coerent, fără reproșuri adresate „gre­lei moșteniri“ și fără polemici ieftine. Contrastul cu intervenția golănească a lui Victor Ponta, care a deschis cortegiul frustraților cu spume la gură din PSD, a fost edificator pentru diferența uriașă dintre „foști“ și „actuali“. Nu am de gând însă să mă pierd în exerciții de admirație. Eliberați de spaima unui guvern PSD care ar fi consolidat dominația unui clan semi-mafiot asupra întregii țări, ne tre­zim acum izbiți drept în față de contra­dicțiile și limitele noii echipe. Ce altceva se poate spune despre o echipă în care sunt obligați să conviețuiască Monica Macovei, Mona Muscă și Răzvan Mihai Ungureanu cu ipochimeni ca George Co­­pos și Gheorghe Dobre? Din păcate, acest guvern era singu­rul posibil în acest moment. Alianța nu avea altă soluție decât să facă pactul cu PUR, pentru a­ trece puntea învestiturii parlamentare. în treacăt fie spus, parti­dul lui Dan Voiculescu a făcut o afacere extraordinară, obținând 30 de locuri în Parlament, pe seama lui Adrian Năstase, care le-a cedat cu prea multă ușurință. Cum spune poporul, nu e nebun cine cere, e nebun cine dă. Inconstanța PUR devine acum o problemă pentru noii săi parteneri. în perspectivă istorică, s-ar putea spune că roata se întoarce și PD ar putea simți pe pielea sa ce înseamnă să ai un partener dificil într-o coaliție gu­vernamentală, așa cum a fost el însuși în guvernul Ciorbea. Cum va putea așadar noul guvern, în formula sa lărgită, să îndeplinească promisiunile cu care a câștigat puterea Traian Băsescu? Prima măsură a fost, ce-i drept, introducerea de urgență a co­tei unice de impozitare, promisă insis­tent în campanie. Totuși, ea nu poate în­lătura cu ușurință dubiile, generate în primul rând de prezența lui George Co­­pos în postura de ministru de stat, mai ales după ce a avansat soluția amnistiei fiscale, adică a legitimării hoției, pentru eliminarea arieratelor. Noroc că noul mi­nistru al Finanțelor a respins ferm aceas­tă aberație. E greu însă de imaginat că noul guvern va putea să-i refuze reeșa­­lonări sau scutiri la plata datoriilor pen­tru Clubul Rapid sau firmele sale. în fond, de ce ar fi intrat în politică George Copos, dacă nu pentru a obține unele avantaje? Așteptăm însă cu interes să vedem și de ce tratament se vor bucura firmele clientelei politice a noii puteri — de pildă, firmele fraților Micula, datoare la stat până peste cap. Va îndrăzni cine­va să controleze serios societățile patro­nate de elita UDMR și de apropiații săi, cu toate că nouă din candidații săi pen­tru Parlament figurau pe lista Coaliției pentru un Parlament Curat, în tot ca­zul, în formula actuală, va fi greu de pus în practică celebra amenințare la țepe, fn Piața Victoriei­. Orice măsură mai drastică riscă să provoace căderea gu­vernului, prin retragerea unuia din parte­nerii „vexați“. Deja primul ministru pune accentul pe prevenirea corupției, mai mult decât pe identificarea cazurilor fla­grante de corupție de până acum. Cu regret constatăm că mai mult nu se poa­te, fără a răsturna complet establish­ment-ul politico-economic. Și cine ar pu­tea risca așa ceva? Altă problemă a noii echipe guverna­mentale este avalanșa de nou-veniți. Poate că nu era cazul ca premierul să-și numească final, pe Bogdan Olteanu, pe un post de ministru. Totuși, cele mai controversate nominalizări au venit din partea președintelui Băsescu, care a pierdut o bună ocazie să se abțină. Lui i se datorează nefericita alegere inițială a Cristinei Pârvulescu pentru Ministerul Integrării, dar și a lui Gheorghe Dobre la Transporturi, ambii colaboratori din Pri­mărie. Dr. Gheorghe Dobre, în calitate de director al Regionalei CFR Craiova, a colaborat cu voioșie cu ofițerul de se­curitate Nicolae Cămărășescu în iunie 1990, când au organizat împreună tre­nurile cu mineri trimiși în Capitală „pentru degajări“. Oamenii noi nu sunt, așadar, chiar atât de noi și de curați. De fapt, ar fi trebuit să fim pregătiți pentru astfel de cazuri. Traian Băsescu a promis doar că vom „trăi bine” și că va lupta împotriva corupției, nu că va face lumină asupra trecutului. Ceea ce ni se oferă, implicit, este posibilitatea de a începe o asanare a vieții publice și a economiei, ceea ce nu este puțin lucru indiferent de așteptă­rile unora dintre noi. Discursul premierului Tăriceanu pro­mite un nou mod de a guverna: retrage­rea statului din economie, independența presei, garantarea proprietății și mai ales independența justiției. Cu toate punctele sale negre, noul guvern arată mai bine decât guvernul Năstase, cu mi­niștrii săi nababi care-și ascundeau ave­rile. între Hildegard Puwak și Mona Muscă este o diferență ca de la cer la pământ, Răzvan Mihai Ungureanu poate restabili reputația de elită intelectuală a diploma­ției românești, iar Monica Macovei este singura capabilă să extirpe politicul din justiție. Și poate că numai un nou venit în sistem, ca Ionuț Popescu, poate asa­na viesparul îmbâcsit din Ministerul de Finanțe. Ideea că sistemul poate fi refor­mat de oameni din sistem s-a dovedit greșită, așa că este nevoie de oameni noi care să-l demonteze. Să sperăm deci că vor reuși. Ce altceva putem face? J JIAMI ALEXANDRU LAZESCU Evenimentul Zilei La Evenimentul Zilei s-a scris în ul­timele luni pasional, cu fervoare îndârjită și cu entuziasm militant, cam ca la înce­putul anilor ‘90. Au fost declanșate ata­curi la baionetă la adresa fostei puteri, fără precauțiile dictate de un elementar simț de conservare sau de obișnuitele calcule făcute chiar și în puținele redacții încă nedomesticite. S-au scris pagini întregi despre stenogramele PSD, despre RAFO sau despre circuitele corupției la nivel înalt. Evenimentul Zilei rămă­sese una dintre puținele supape media­­tice, cu siguranță cea mai importantă, prin care o parte semnificativă a socie­tății românești încerca să mai respire într-o țară aproape sufocată de o putere politică dominatoare și arogantă, ce pă­rea a fi de neclintit. Victoria lui Traian Băsescu, care a întors în ultima secun­dă a ultimului minut un rezultat electoral care, în după-amiaza zilei de 12 decem­brie, părea încă bătut în cuie, a fost foarte probabil posibilă și datorită artico­lelor semnate de Carol Sebastian, Gelu Trandafir, Traian Ungureanu, Dan Tapa­­lagă, Andreea Pora, Sabina Fati, Daniel Popica și alți câțiva zeci de colegi jurna­liști care au rămas pe baricade, sfidând presiunile și amenințările, alegând astfel să renunțe la un confort personal pentru care mulți confrați mai pragmatici nu ar fi ezitat să opteze. Echipa editorială de la Evenimentul Zilei a fost adesea acuzată de partiza­­nat politic. Virulența tonului anti-PSD dădea chiar o aparentă credibilitate unor astfel de acuze. Probabil că, într-un cli­mat de normalitate, linia editorială adop­tată de cotidianul cu pricina ar fi putut fi considerată nepotrivit de debalansată, lipsită de echilibrul și rigoarea deontolo­gică care trebuie să caracterizeze în mod normal comportamentul profesio­nal al unor gazetari care se respectă. Dar circulația liberă a informațiilor a fost în mare suferință în România ultimilor ani. Jurnalele de știri ale principalelor te­leviziuni private, radioul și televiziunea publică au ocolit cu mare grijă toate su­biectele delicate pentru guvernul Năsta­se și fostul partid de guvernământ, de la dificultățile întâmpinate în procesul de integrare europeană la marile scanda­luri de corupție. Și asta chiar dacă prin­cipalele canale audiovizuale autohtone se încadrau disciplinar, din punct de ve­dere tehnic, în setul de restricții procen­tuale stabilite de CNA. E drept că unele ziare ruși scăpau și subiecte incomode, dar și acolo erau unele zone, mai precis nume­ cu adevărat tabu: în aceste con­diții, clamarea ipocrită a unor standarde profesionale pentru a ataca maniera în care se scria în Evenimentul Zilei se­măna mai degrabă cu o încercare de a legitima anormalitatea din jur ca premi­­ză pentru construcția unei lumi paralele, proiectată în laboratoarele centrelor de putere din țară. De altfel, toți cei care îi cunosc cât de cât pe gazetarii „rebeli“ de la cotidianul în cauză știu că acești oameni, cu șira spinării la locul ei și cu convingeri deranjant de consistente, vor fi întotdeauna supărător de incomozi. Indiferent cine va fi la un moment dat la pupitrul de comandă al guvernării. Evi­dent, în măsura în care vocile lor vor avea și canalele pe care să se poată ex­prima. Mai ales în ultimii patru ani, mass-me­­dia românești s-au redus în bună parte la condiția de vehicul în măsură să ofere accesul la circuitele de influență și la ba­nii asociați acestora. Probabil că peste tot în lume presa e ceva mai mult decât o afacere. Numai că într-o țară ca Ro­mânia, care ajunsese într-o stare de cvasi-feudalizare politică, cu instituții de­bile, clientelare și timorate, atrofierea galopantă a mass-media independente reprezintă o adevărată tragedie, din pers­pectiva prezervării acelui nucleu de decență și normalitate rămas în corpu­sul societății. Avariile suferite de jurna­lismul românesc sunt greu de reparat. Au fost afectate grav chiar mecanismele de protecție menite să împiedice com­promiterea profesiei. Pentru că s-au împu­ținat dramatic și caracterele, și instituțiile care reușiseră la un moment dat să pu­nă bazele unui tip de atitudine și de re­guli etice și profesionale care să instau­reze un climat general de normalitate sănătoasă de cursă lungă. Evenimentele de la Evenimentul Zilei trebuie până la urmă privite într-o perspectivă mai largă. Cum poți repara, și încă repede, gravele distorsiuni insti­tuționale din România, moștenite din perioada comunistă și consolidate în P­ajet­u­lMtii trecutul regim PSD, în limitele restrictive impuse chiar de normele din a căror res­pectare îți faci un crez declarat. Lumea se așteaptă la inițierea unor schimbări revoluționare în plan instituțional, dar derulate ordonat, cu caietul de proce­duri în mână. Tocmai aici e problema. Pentru că lucrurile nu pot fi privite uni­voc. Sigur că elvețienii de la Ringier au tot dreptul să schimbe, ca proprietari, conducerea editorială a redacției. După cum, în ciuda editorialului nefericit sem­nat de Răzvan Ionescu, proaspăt uns redactor-șef al cotidianului, acesta are în spate câteva evidente reușite mana­geriale în mass-media. Dacă privim si­tuația exclusiv din acest unghi, revolta redacțională pare greu de justificat și de apărat. Nici motivațiile care stau la baza ultimelor decizii ale grupului Ringier nu sunt foarte limpezi. E greu de spus până la urmă cât din ceea ce se întâmplă acum la Evenimentul Zilei, un proces de­clanșat de altfel odată cu plecarea forța­tă a lui Cornel Nistorescu, are la bază o eventuală motivație politică, cât e expre­sia exploziei unor frustrări acumulate de proprietari în lunile din urmă sau cât ține de o practică obișnuită a corporațiilor de a-și impune propria echipă de conduce­re atunci când preiau o altă companie, în vremuri și în condiții normale, schim­bări de genul celor întreprinse recent la cotidianul aparținând elvețienilor nici nu ar fi avut de ce să fie privite drept o tra­gedie. Nenorocirea e că, prin probabila destrămare a echipei redacționale de acolo, dispare unul din ultimele puncte de sprijin de la care se putea pleca pen­tru a porni procesul de refacere, pas cu pas, a acelor repere esențiale pentru re­­câștigarea demnității profesionale a jur­naliștilor români.

Next