Revista 22, ianuarie-iunie 2005 (Anul 16, nr. 774-799)
2005-01-04 / nr. 774
Nr. 774 C&/HFWfAr/tJt4-10 ianuarie 2005 RODICA CULCER Un astfel de guvern In seara de 28 decembrie, în Parlamentul României, dezbaterea politică și-a reintrat în drepturi. Călcată în picioare timp de patru ani, opoziția democrată — devenită acum nucleul guvernării — și-a făcut auzită din nou vocea demonstrând că inteligența oamenilor politici depășește nivelul impus de PSD, în ciuda faptului că mulți comentatori și ziariști aserviți voiseră să ne convingă de contrariu. Mărturisesc că timp de câteva clipe am avut senzația că premierul Călin Popescu Tăriceanu sosise de pe altă planetă, rostea un discurs liberal serios și coerent, fără reproșuri adresate „grelei moșteniri“ și fără polemici ieftine. Contrastul cu intervenția golănească a lui Victor Ponta, care a deschis cortegiul frustraților cu spume la gură din PSD, a fost edificator pentru diferența uriașă dintre „foști“ și „actuali“. Nu am de gând însă să mă pierd în exerciții de admirație. Eliberați de spaima unui guvern PSD care ar fi consolidat dominația unui clan semi-mafiot asupra întregii țări, ne trezim acum izbiți drept în față de contradicțiile și limitele noii echipe. Ce altceva se poate spune despre o echipă în care sunt obligați să conviețuiască Monica Macovei, Mona Muscă și Răzvan Mihai Ungureanu cu ipochimeni ca George Copos și Gheorghe Dobre? Din păcate, acest guvern era singurul posibil în acest moment. Alianța nu avea altă soluție decât să facă pactul cu PUR, pentru a trece puntea învestiturii parlamentare. în treacăt fie spus, partidul lui Dan Voiculescu a făcut o afacere extraordinară, obținând 30 de locuri în Parlament, pe seama lui Adrian Năstase, care le-a cedat cu prea multă ușurință. Cum spune poporul, nu e nebun cine cere, e nebun cine dă. Inconstanța PUR devine acum o problemă pentru noii săi parteneri. în perspectivă istorică, s-ar putea spune că roata se întoarce și PD ar putea simți pe pielea sa ce înseamnă să ai un partener dificil într-o coaliție guvernamentală, așa cum a fost el însuși în guvernul Ciorbea. Cum va putea așadar noul guvern, în formula sa lărgită, să îndeplinească promisiunile cu care a câștigat puterea Traian Băsescu? Prima măsură a fost, ce-i drept, introducerea de urgență a cotei unice de impozitare, promisă insistent în campanie. Totuși, ea nu poate înlătura cu ușurință dubiile, generate în primul rând de prezența lui George Copos în postura de ministru de stat, mai ales după ce a avansat soluția amnistiei fiscale, adică a legitimării hoției, pentru eliminarea arieratelor. Noroc că noul ministru al Finanțelor a respins ferm această aberație. E greu însă de imaginat că noul guvern va putea să-i refuze reeșalonări sau scutiri la plata datoriilor pentru Clubul Rapid sau firmele sale. în fond, de ce ar fi intrat în politică George Copos, dacă nu pentru a obține unele avantaje? Așteptăm însă cu interes să vedem și de ce tratament se vor bucura firmele clientelei politice a noii puteri — de pildă, firmele fraților Micula, datoare la stat până peste cap. Va îndrăzni cineva să controleze serios societățile patronate de elita UDMR și de apropiații săi, cu toate că nouă din candidații săi pentru Parlament figurau pe lista Coaliției pentru un Parlament Curat, în tot cazul, în formula actuală, va fi greu de pus în practică celebra amenințare la țepe, fn Piața Victoriei. Orice măsură mai drastică riscă să provoace căderea guvernului, prin retragerea unuia din partenerii „vexați“. Deja primul ministru pune accentul pe prevenirea corupției, mai mult decât pe identificarea cazurilor flagrante de corupție de până acum. Cu regret constatăm că mai mult nu se poate, fără a răsturna complet establishment-ul politico-economic. Și cine ar putea risca așa ceva? Altă problemă a noii echipe guvernamentale este avalanșa de nou-veniți. Poate că nu era cazul ca premierul să-și numească final, pe Bogdan Olteanu, pe un post de ministru. Totuși, cele mai controversate nominalizări au venit din partea președintelui Băsescu, care a pierdut o bună ocazie să se abțină. Lui i se datorează nefericita alegere inițială a Cristinei Pârvulescu pentru Ministerul Integrării, dar și a lui Gheorghe Dobre la Transporturi, ambii colaboratori din Primărie. Dr. Gheorghe Dobre, în calitate de director al Regionalei CFR Craiova, a colaborat cu voioșie cu ofițerul de securitate Nicolae Cămărășescu în iunie 1990, când au organizat împreună trenurile cu mineri trimiși în Capitală „pentru degajări“. Oamenii noi nu sunt, așadar, chiar atât de noi și de curați. De fapt, ar fi trebuit să fim pregătiți pentru astfel de cazuri. Traian Băsescu a promis doar că vom „trăi bine” și că va lupta împotriva corupției, nu că va face lumină asupra trecutului. Ceea ce ni se oferă, implicit, este posibilitatea de a începe o asanare a vieții publice și a economiei, ceea ce nu este puțin lucru indiferent de așteptările unora dintre noi. Discursul premierului Tăriceanu promite un nou mod de a guverna: retragerea statului din economie, independența presei, garantarea proprietății și mai ales independența justiției. Cu toate punctele sale negre, noul guvern arată mai bine decât guvernul Năstase, cu miniștrii săi nababi care-și ascundeau averile. între Hildegard Puwak și Mona Muscă este o diferență ca de la cer la pământ, Răzvan Mihai Ungureanu poate restabili reputația de elită intelectuală a diplomației românești, iar Monica Macovei este singura capabilă să extirpe politicul din justiție. Și poate că numai un nou venit în sistem, ca Ionuț Popescu, poate asana viesparul îmbâcsit din Ministerul de Finanțe. Ideea că sistemul poate fi reformat de oameni din sistem s-a dovedit greșită, așa că este nevoie de oameni noi care să-l demonteze. Să sperăm deci că vor reuși. Ce altceva putem face? J JIAMI ALEXANDRU LAZESCU Evenimentul Zilei La Evenimentul Zilei s-a scris în ultimele luni pasional, cu fervoare îndârjită și cu entuziasm militant, cam ca la începutul anilor ‘90. Au fost declanșate atacuri la baionetă la adresa fostei puteri, fără precauțiile dictate de un elementar simț de conservare sau de obișnuitele calcule făcute chiar și în puținele redacții încă nedomesticite. S-au scris pagini întregi despre stenogramele PSD, despre RAFO sau despre circuitele corupției la nivel înalt. Evenimentul Zilei rămăsese una dintre puținele supape mediatice, cu siguranță cea mai importantă, prin care o parte semnificativă a societății românești încerca să mai respire într-o țară aproape sufocată de o putere politică dominatoare și arogantă, ce părea a fi de neclintit. Victoria lui Traian Băsescu, care a întors în ultima secundă a ultimului minut un rezultat electoral care, în după-amiaza zilei de 12 decembrie, părea încă bătut în cuie, a fost foarte probabil posibilă și datorită articolelor semnate de Carol Sebastian, Gelu Trandafir, Traian Ungureanu, Dan Tapalagă, Andreea Pora, Sabina Fati, Daniel Popica și alți câțiva zeci de colegi jurnaliști care au rămas pe baricade, sfidând presiunile și amenințările, alegând astfel să renunțe la un confort personal pentru care mulți confrați mai pragmatici nu ar fi ezitat să opteze. Echipa editorială de la Evenimentul Zilei a fost adesea acuzată de partizanat politic. Virulența tonului anti-PSD dădea chiar o aparentă credibilitate unor astfel de acuze. Probabil că, într-un climat de normalitate, linia editorială adoptată de cotidianul cu pricina ar fi putut fi considerată nepotrivit de debalansată, lipsită de echilibrul și rigoarea deontologică care trebuie să caracterizeze în mod normal comportamentul profesional al unor gazetari care se respectă. Dar circulația liberă a informațiilor a fost în mare suferință în România ultimilor ani. Jurnalele de știri ale principalelor televiziuni private, radioul și televiziunea publică au ocolit cu mare grijă toate subiectele delicate pentru guvernul Năstase și fostul partid de guvernământ, de la dificultățile întâmpinate în procesul de integrare europeană la marile scandaluri de corupție. Și asta chiar dacă principalele canale audiovizuale autohtone se încadrau disciplinar, din punct de vedere tehnic, în setul de restricții procentuale stabilite de CNA. E drept că unele ziare ruși scăpau și subiecte incomode, dar și acolo erau unele zone, mai precis nume cu adevărat tabu: în aceste condiții, clamarea ipocrită a unor standarde profesionale pentru a ataca maniera în care se scria în Evenimentul Zilei semăna mai degrabă cu o încercare de a legitima anormalitatea din jur ca premiză pentru construcția unei lumi paralele, proiectată în laboratoarele centrelor de putere din țară. De altfel, toți cei care îi cunosc cât de cât pe gazetarii „rebeli“ de la cotidianul în cauză știu că acești oameni, cu șira spinării la locul ei și cu convingeri deranjant de consistente, vor fi întotdeauna supărător de incomozi. Indiferent cine va fi la un moment dat la pupitrul de comandă al guvernării. Evident, în măsura în care vocile lor vor avea și canalele pe care să se poată exprima. Mai ales în ultimii patru ani, mass-media românești s-au redus în bună parte la condiția de vehicul în măsură să ofere accesul la circuitele de influență și la banii asociați acestora. Probabil că peste tot în lume presa e ceva mai mult decât o afacere. Numai că într-o țară ca România, care ajunsese într-o stare de cvasi-feudalizare politică, cu instituții debile, clientelare și timorate, atrofierea galopantă a mass-media independente reprezintă o adevărată tragedie, din perspectiva prezervării acelui nucleu de decență și normalitate rămas în corpusul societății. Avariile suferite de jurnalismul românesc sunt greu de reparat. Au fost afectate grav chiar mecanismele de protecție menite să împiedice compromiterea profesiei. Pentru că s-au împuținat dramatic și caracterele, și instituțiile care reușiseră la un moment dat să pună bazele unui tip de atitudine și de reguli etice și profesionale care să instaureze un climat general de normalitate sănătoasă de cursă lungă. Evenimentele de la Evenimentul Zilei trebuie până la urmă privite într-o perspectivă mai largă. Cum poți repara, și încă repede, gravele distorsiuni instituționale din România, moștenite din perioada comunistă și consolidate în PajetulMtii trecutul regim PSD, în limitele restrictive impuse chiar de normele din a căror respectare îți faci un crez declarat. Lumea se așteaptă la inițierea unor schimbări revoluționare în plan instituțional, dar derulate ordonat, cu caietul de proceduri în mână. Tocmai aici e problema. Pentru că lucrurile nu pot fi privite univoc. Sigur că elvețienii de la Ringier au tot dreptul să schimbe, ca proprietari, conducerea editorială a redacției. După cum, în ciuda editorialului nefericit semnat de Răzvan Ionescu, proaspăt uns redactor-șef al cotidianului, acesta are în spate câteva evidente reușite manageriale în mass-media. Dacă privim situația exclusiv din acest unghi, revolta redacțională pare greu de justificat și de apărat. Nici motivațiile care stau la baza ultimelor decizii ale grupului Ringier nu sunt foarte limpezi. E greu de spus până la urmă cât din ceea ce se întâmplă acum la Evenimentul Zilei, un proces declanșat de altfel odată cu plecarea forțată a lui Cornel Nistorescu, are la bază o eventuală motivație politică, cât e expresia exploziei unor frustrări acumulate de proprietari în lunile din urmă sau cât ține de o practică obișnuită a corporațiilor de a-și impune propria echipă de conducere atunci când preiau o altă companie, în vremuri și în condiții normale, schimbări de genul celor întreprinse recent la cotidianul aparținând elvețienilor nici nu ar fi avut de ce să fie privite drept o tragedie. Nenorocirea e că, prin probabila destrămare a echipei redacționale de acolo, dispare unul din ultimele puncte de sprijin de la care se putea pleca pentru a porni procesul de refacere, pas cu pas, a acelor repere esențiale pentru recâștigarea demnității profesionale a jurnaliștilor români.