Revista Economică, 1936 (Anul 38, nr. 1-52)
1936-01-04 / nr. 1
No. 1 — 4 Ianuarie 1936. REVISTA ECONOMIe A 3 ci de vreo câţiva ani încoace, formula „prin noi înşine“ cât era ea de repudiată pe vremuri de oamenii politici cari aveau spectrul spaimei faţă de străinătate, a fost mai cu osebire perfect aplicată şi verificată. Normal a fost deja justificată o urcare a preţurilor. Regimul comerţului exterior a fluctuat la noi în dispoziţiuni aşa de diverse şi controversate, încât a format calul de bătaie al tuturor justificărilor. Nu e nici de mirare. Comercianţii au fost şi sunt atât de desorientaţi în privinţa paşilor de făcut, atunci când e vorba de o comandă în străinătate, încât e de mirare că se mai încumetă să-şi practice meseria, care altădată era prin excelenţă lipsită de piedeci. De aceea scumpetea e oarecum justificată. Ceea ce formează însă reversul acestei situaţiuni, este puterea de cumpărare a cetăţeanului. Ea a fost pusă la grea încercare întrucât s’au instituit taxe peste taxe, justificate şi nejustificate. Se pare chiar, că oficialitatea, dacă nu încurajează fenomenul, îl tolerează şi îl admite, cel puţin. In diverse rânduri presa a dat alarma, dovedind pasivitatea factorilor cari trebuiau să intervină în procesele de scumpete nejustificate. Ba ulterior, Statul a consfinţit şi el lucrurile prin majorarea multora din valorile medii. De aici porneşte o umbră de dreptate şi în ce priveşte scumpetea mărfurilor produse în ţară. Numai că în felul acesta se desparte tot mai pronunţat negustorul de client. Ideal ar fi ca forţa de achiziţie a cetăţeanului să ţină şi ea pas cu scumpetea. Lucrul ar fi normal, dacă ne gândim că prin îmbunătăţirea domeniului de producţie industrială, s’ar mai putea plasa ici colo mâna de lucru care stă pasivă în anumite anotimpuri. Dar un mister planează asupra fenomenului acesta de nivelare, căci i se pun în cale piedici insurmontabile. Viaţa financiară românească a stat în decursul anului 1935, de asemenea sub presiunea a două tendinţe caracterizate de sensuri contrare, întocmai ca şi viaţa comercială. Pe de o parte visteria ţării cere imperios contribuţii, iar pe de altă parte, finanţa privată este redusă la inactivitate. Nici până acuma nu s’a găsit o soluţiune care să repună băncile româneşti din Ardeal, în stare de activitate. Instituţiuni solide cu trecut glorios şi cu înţelegere permanentă a nevoilor şi realităţilor româneşti, au fost reduse prin legea conversiunii, la simple birouri de înregistrare. Nu mai pot lucra efectiv, tocmai fiindcă s’au identificat cu nevoile plugărimii şi au căutat permanent să le înlăture. Multe paradoxuri prezintă viaţa publică a României întregite. S-au văzut după răsboiu îmbogăţiţi , peste noapte, reabilitaţi politici cu cazier monstruos din punct de vedere naţional, fraude nesancţionate, legi personale, etc. etc. Toate acestea aveau la baza lor germenul democratic care nu se opreşte la valoarea omului, ci la numărul lui. In felul acesta toate enormităţile menţionate au un substrat prin care se explică. Dar să sugrumăm băncile pentru că au ajutat ţărănimea? Iată ce nu se poate explica prin nici un silogism, deşi atâtea s'au inventat la noi în epoca postbelică, pentrucă să se acopere imoralitatea. Cum s’ar putea explica fenomenul pe baze naturale şi normale, este o enigmă pe care mintea sănătoasă nu o poate pătrunde. Şi doar lucrurile au fost prezentate în adevărata lor lumină. Memorii peste memorii şi explicaţiuni peste explicaţiuni, s’au prezentat factorilor în drept. Fără rezultat însă. Sforţările acestea de a pune lucrurile în lumina lor adevărată, au dus la organizarea Congresului economic dela Cluj, ţinut la 28 Noemvrie 1935 în care s’a expus situaţiunea aşa cum rezultă ea, din date şi documente. Expunerile au impresionat, iar solidaritatea românească s’a dovedit încă odată existentă, când probleme capitale se pun în discuţie. Totuşi rezultatul practic al congresului, prin adoptarea soluţiunilor propuse de el, în scopul asanării finanţei româneşti din Ardeal, de către factorii conducători ai vieţii noastre politice şi economice, nu se vede încă. Să sperăm însă că oricât de încet şi oricât de târziu, Ţara va înţelege nu numai că băncile româneşti din Ardeal au servit un interes naţional şi deci merită să fie ajutate pentru a se redresa, dar chiar dacă ar fi căzut în greşală din vina lor şi totuşi nu e cazul să fie lăsate în voia soartei, atât este de imperioasă refacerea finanţei ardelene, în însuşi interesul Statului naţional. Finanţele publice româneşti au urmat ritmul general depresionar în decursul anului de a cărui manifestare generală ne ocupăm, dar cu o oarecare tendinţă caracteristică de cristalizare a situaţiei lor curente şi viitoare. Reiese această tendinţă din cifrele prezentate de Ministerul finanţelor în mod regulat şi periodic, cu scopul de a dovedi echilibrarea bugetului. Această echilibrare fictivă sau reală nu rezolvă însă răul de care suferă economia românească. Ea pare să fie mai curând o lăudabilă dorinţă de a pune ordine în veniturile Statului. De a pune ordine mai mult în sensul de a limpezi situaţia, spre a se putea găsi un punct de orientare. Să ne explicăm. Economia românească a suferit de o deficienţă cronică şi permanentă în materie de finanţe publice, în sensul că sau veniturile au fost supraevaluate, sau cheltuelile au fost subestimate. De aici a pornit apoi gama deficitelor vizibile sau mascate care s’a manifestat în toată perioada postbelică. Pentru a ascunde realitatea, s’au mai neglijat creanţele, s’au mai lăsat în părăsire lucrările publice, s’a făcut abstracţie de înzestrarea armatei, până când lucrurile n’au mai putut fi ţinut în frâu şi arieratele, fie în lucrări, fie mai cu sear băneşti, au trebuit să fie date la iveală. Periodic încercat soluţionarea acestora. In special de câ a făcut stabilizerea, ariaratele au format punctul