Revista Fundaţiilor Regale, iulie-septembrie 1937 (Anul 4, nr. 7-9)

1937-09-01 / nr. 9

BARABUDUR, TEMPLUL SIMBOLIC 617 lor nu e laborioasă. Ele se impun firesc conştiinţei acelor popoare ; sunt « date imediate ». Faptul acesta verifică o veche ipoteză a noastră despre posibilităţile analitice ale simbolului; într’o cultură pre­­alfabetică, simbolul, oricât de vastă ar fi sinteza mentală care îi dă naştere, exprimă totuşi, cu mare preciziune, un număr imens de amănunte, pe care europenii erau îndreptăţiţi până deunăzi să creadă că nu pot fi exprimate decât oral sau alfabetic. Europenii continuă şi astăzi să creadă că amănuntele nu pot fi exprimate decât prin vorbire sau scriere, ei acordând simbolului numai o funcţiune sintetică. Fără a ignora această funcţiune sintetică, noi am arătat în studiile noastre despre jad şi gesturile rituale, că simbolurile pot exprima un număr enorm de amănunte foarte precise, deşi le exprimă simultan, iar nu succesiv, ca vorbirea sau scrierea.­­Bunăoară, o brăţară formată dintr’un anumit număr de pietre de jad, de anumite culori şi forme precizează că fata care o poartă aparţine unei familii venite din Nord, că tatăl ei e administrator, că are trei surori, că se va logodi în luna Martie, că iubeşte un anumit gen poetic, etc.) Această simulta­neitate a sensurilor simbolului se explică mai bine dacă ţinem seama de scopul fiecărui simbol: reintegrarea omului în Tot. Dar nu într’un Tot abstract, ci într’un corp viu, care să unească toate nivelurile realităţii fără să le anihileze. Barabuelul dove­deşte că depăşirea condiţiei umane nu înseamnă, cum s’a crezut, anihilarea vieţii şi a Cosmosului, ci reintegrarea în Tot. Fără ca cel mai mic lucru din lume să se nimicească, să se « piardă », toate lucrurile îşi pierd forma şi semnificaţia în acel « bob închis » care este Cosmosul înainte de prima « despărţire », de Creaţie. MIRCEA ELIADE

Next