Revista Fundaţiilor Regale, februarie-martie 1941 (Anul 8, nr. 2-3)

1941-02-01 / nr. 2

­­DEF­A DE RASĂ LA DOI GÂNDITORI ROMÂNI 403 al acestei structuri primordiale. « Limba şi naţionalitatea româ­nească vor pieri deodată cu Românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi re­­negaţiune » (Curierul de Iaşi, 1876). Statul şi naţiunea sunt două noţiuni corelative. Ideea de stat presupune afirmarea în toate domeniile vieţii sociale şi politice a naţiunii, omogenă ca rasă, unitară ca structură. După această concepţie se exclud colonizările alogene, imigraţiunile ; de ase­meni se înlătură lupta de clasă, liberul arbitru, egalitatea necon­diţionată, cosmopolitismul. Evoluţia istorică a ţărilor civilizate înregistrează din punctul de vedere sociologic trei tipuri de guvernământ: statul autocratic al unei clase aristocratice, consacrată prin privilegii şi hereditate familială; statul burghez (democratic) al domniei liberale în formă, dar al plutocraţiei în fond; statul proletar (concepţia materialistă a istoriei) al clasei muncitoreşti, cu abolirea principiului etnic, al tradiţiei, familiei şi religiei. Toate trei sunt negarea naţiunii şi constituesc o piedică în calea evoluţiei naturale. Viaţa popoarelor, ca totalitate de clase şi indivizi, este stân­jenită prin aceste forme de stat. Cunoscător al sociologiei statului, în feluritele lui întruchipări, Mihai Eminescu plecând de la consistenţa istorică, dela substratul etnic, fuzionează statul cu naţiunea, într’o sinteză politică şi so­cială. Mihai Eminescu era împotriva privilegiilor de clasă care tind să structureze în chip deosebit statul politic. « Organizarea feudală, regulament (rusesc), arhondologie (bizantină), sunt de­parte de orice vederi ale dreptei conservatoare a cărei ţintă, ca idee generală este cu totul alta şi anume: întărirea autorităţii statului şi nimic mai mult» {Pomelnicul păcatelor «roşii», 1879). Tot asemeni, el era un adversar al ideii conservatoare ca folo­sinţă exclusivă şi partidistă. « Formula unei organizaţii conser­vatoare, abstracţie făcând de ţară şi de poporul istoric, se do­vedeşte a fi sterilă şi lesne de escamotat » (Pătura superpusă, V, 1881). Statul prin urmare are o funcţie dinamică şi autoritară. El reprezintă însăşi viaţa unei naţiuni, deoarece evoluţia istorică, permanenţa rasei, formele de cultură, se organizează după legi proprii de desvoltare care impun eficienţa spiritului etnic. « Statul nostru, — spune Mihai Eminescu, — nu are altă raţiune de a fi decât aceea că e stat românesc, deci desvoltarea elementului ro­mânesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie » {Ideile libe­rale şi conservarea naţionalităţii noastre », 1880). Ideea aceasta este fundamentală gândirii eminesciene. Firul ei se ţese în urzeala fiecărui fapt concret care se aşează în atenţia scriitorului politic. Eliminând tot ce poate constitui o piedecă în evoluţia lui istorică, statul naţional verifică utilitatea şi consacră anumite instituţiuni XI*

Next