Revista Fundaţiilor Regale, februarie-martie 1941 (Anul 8, nr. 2-3)
1941-02-01 / nr. 2
4°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale trecutului, aşezându-se pe axa tradiţiei. In acest sens, statul este un « reprezentant al vieţii istorice ». Armonizând interesele claselor sociale, prin îndepărtarea conflictelor care s’ar putea naşte în paguba intereselor generale, şi ca o consecinţă a unor idei politice, statul este o realitate de drept, o expresie juridică a naţiunii. Protejând naţiunea, statul este un organ de întărire a funneţiei biologice a rasei, prin susţinerea elementelor băştinaşe în tot angrenajul productiv al vieţii sociale, încă un pasaj din articolele politice ale lui Mihai Eminescu lămureşte acest imperativ categoric: «Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâe cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, ca un cuvânt geniul lui să rămâe şi pe viitor norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această desvoltare » (Problema evreească, 1881). Teama cea mare a lui Mihai Eminescu era ca nu cumva elementele alogene substituindu-se celor băştinaşe să ne altereze chiar fiinţa etnică, aşa fel încât naţiunea să nu se mai poată recunoaşte în reprezentanţii ei. Pentru că aceşti oameni de altă origină etnică veneau cu ideile, cu moravurile şi cu altă concepţie de viaţă, este vădit că prezenţa lor într’un număr mare constituia un mare pericol. Plecând dela această idee, Mihai Eminescu scrie în ziarul Timpul (1881) şase articole despre Pătura superpusă şi alte şase în continuare, întrunite sub titlul generic de Studii etnologice. Aceste articole au stârnit aprige polemici, cunoscute fiind năravurile ziarului Românul de a răstălmăci tendenţios spusele lui Mihai Eminescu. El vorbeşte de o rasă română, aceeaşi ca înfăţişare antropologică în Muntenia, Moldova, Ardeal şi părţile ţării ungureşti. La popoarele tinere, printre care se aşează şi Românii, se observă o identitate organică. Plecând de la caracterele antropologice se strămută problema pe un plan spiritual care învederează aceeaşi asemănare între aptitudini, idei şi înclinaţiuni, ceea ce confirmă că în totalitatea ei o rasă este creatoarea aceloraşi forme de cultură şi de organizare socială şi politică. Indivizii aparţinând aceleiaşi rase au o anumită concepţie de viaţă,— un Weltanschaung după cum spun Germanii, — o înţelegere specifică a fenomenului vital, chiar o anumită interpretare a universului. Acest caractere diferenţiale se alterează prin încrucişarea cu o rasă bătrână sau cu populaţiuni structurate sufleteşte deosebit. Urmarea este dezastruoasă: rasa devine hibridă, structura sufletească se dezaxează, ideile, morala şi concepţia de viaţă în general pierd puterea idealităţii către un plan de perfecţiune biologică, pentru a se lăsa invadate de speculaţiunile materialiste, de ispita egoismului, de aptitudini conjecturale şi decadente.