România Liberă, ianuarie 1947 (Anul 5, Nr. 736-759)
1947-01-01 / nr. 736
4 ' REVENLLONȚI ELEFON 5*8 întâmplat din noapea Henul Nou, când anii 45 și 46 s'au fâlnit, *ă rSmen singur și fără pro* •am, întâmplare cu totul nefericită ndcă intr’o astfel de noapte oamei simt nevoia sărbătoririi evenimentul. Aveam însă telefonul la îndemână în cartea cu abonat! erau multe jmne femenine. Așa că am început s-mi încerc norocul pe rând și după sabet, ca la școală. Prima a fost d-na Andreiescu Eca* Irina: — Alîo, cu d-na Andreiescu vă >..~. . r— Chiar ea la aparat.e:"~ !— Doamnă vă rog, scurt... am rătat singur... n'ați vrea să petrecem svellionul împreună? — Cum nu, cu plăcere, tocmai mă andeam ca să fac... dați-mi adresa /s... II dictez adresa și am grijă s or g să se grăbească. — Asta va fi mai greu — îmi văr unde — până îmbrac copilul... — Poftim?! — Sper că n'ai nimic împotrivă să vin cu bărbatul meu și cu calul, e foarte drăguț... Evident că am renunțat sgomotos. A doua încercare n'a răspuns, asta era permanent ocupată, a patra — d-ra Berceanu Ug — a început râde la telefon. — Dar știi că ești nostim? — Știu. Imi pare rău, dar n'o să pot itrece cu dumneata... sunt ocupată ată noaptea cu serviciul. __ — Cum ? — Păi eu nu sunt contf o, eu sunt ia din casă l ln adevăr, am fost nevoit să regret și eu, n'aveam încotro. Bine înțțeles că n’am abandonat, fiindcă eram în disperare de cauză. Răspunsurile sunau variate și uneori chiar amuzante. O doamnă mi-a răspuns că i’ar face plăcere să ne vedem dar are cincizeci de ani și n'o s'o plac; alta era liberă de la trei în sus iar o dubue a cărei voce suna puțin răgușită în receptor, m'a anchetat asupra mijloacelor materiale, rezultatul nemulțumind-o în chip vizibil. Eram gata să renunț când la ultimul telefon mi-a răspuns o voce cristalină și voioasă. — Domnule, mi te-a trimis Providenia, sunt fericită. ■— Cred că sunteți sinceră — am mormăit eu sceptic. — Nu sunt numai sinceră, sunt înaltă, blondă, frumoasă și foarte tânără; am rămas singură dintr'un ghinion. ■ Lasă că-i reparăm noi, mata dă-mi numai adresa de unde să vin să te iau. — Numaidecât. Vii pe calea Victoriei (mi-a dat și numărul) intri pe poarta principală, treci prin hali și vii spre singura lumină de la parter; dealtfel o să mă zărești imediat. Dar să nu vii decât peste o oră. S'a făcut? Mai încape vorbă ? Ora aceia m'am plimbat în toate direcțiile prin cameră în prada celei mai grozave curiozități. Când a trecut timpul m'ami«pfezit în Calea Victoriei cu maximum de viteză. Prima deziluzie a fost gravă, la numărul indicat, era Palatul Telefoanelor. Tocmai vroiam să plec furios, când am observat pe geamul care dă în stradă, că în interior era o singură lumină. Am intrat și m'am îndreptat spre duduia care scria avize pentru convorbiri interurbane și m'am răstit la ea:— Cu dumneata am vorbit acum o oră? Fata s’a roșit toată și a plecat ochii în jos. Mda... am fost pusă să fac de serviciu noaptea asta și mi-era urât singură... dacă tot n'ai ce face, rămâi aici"... — și m'a privit cu îndrăzneală. Era într'adevăr blondă, tânără și frumoasă... Dumneavoastră ce ați fi făcut? Eu am rămas — și astăzi — după un an — mai socotesc încă, că am făcut foarte bine. . ...„ . 1Martól - Aha, probabil că dânsul e micul tău văr din Normandie ad Parts) LE ȘTIAȚI DE ANUL TRECUT DE REVEILLON — Se pare, domnule, că iubiți ansul. O, îl ador... — Atunci, de ce nu învățați să ansați?, !—*****■ * * . —! DoUă lucruri te împiedică e dumneata să fii un dansator perfect. .— Poți să mi le spui?. ! picioarele! ! LA CANIBALI Doamna către noua servitoare: — Iți plac copiii? — Da! Mai ales dacă sunt bine fripți. GHICITOARE — Este pisică, dar nu este pi■felea; are cap de pisică, dar nu ieste pisică; are mustăți de pisică, dar nu e pisică... — Ce poate fi domnule, că mu ai făcut curios!? „ — Cotoi, 1 •* ■ •AraVi’e exact ' într’un ospiciu de nebuni, unul din pensionari trece și trage după el o sfoară. Un camarad îl întreabă: . . .<m pe o sfoara trefeea? I—. Ce ești nebun? Nu-i sfoară e sgardă. Nu-mi vezi câinele? — Ba da e foarte frumos. Și cum 1i chiamă?. — Toto. .— Cum scrii Toto? *— Ei cum, cu doi R. — Ah, da. Se scrie ca „Bicicleta”. . t . I . i OMAHIA UȘIFIX IN AJUN DE ANUL NOU LA DENTIST TWaIN—evoc& jrația si «o vei mai simți *»îci o durere... RĂVAȘE DE Cititorilor Când întâmplarea vă prezintă Vreun gând ironie sau poznaș. Trimiteți-ne o plăcintă Și-o să vă facem un răvaș. S.T.IB.-ului care a promis că odată cu mărirea tarifului va mări și numărul vagoanelor Biletul scump, le avem în faptă în ziua Sfântului Vasile. Vagoanele — mai dificile — Le vom avea de Sfântu’ Așteaptă! PLĂCINTĂ „Pițigoîului. Din păsări, eu am remarcat Că’n iarna patruzeci și șase. E singura ce n’a plecat In alte țări mai călduroase. lernet Când gerul ei îmi reprezintă Mizeria timpului de acum. In loc de unul de plăcintă l-a? face un răvaș de drum. Actorului, dir comtorului și dramat amatorului Geo Maican Titlu-i admirabil Totu-i... mizerabil ! Și tu potrivit ’■ Rău M’AI CANonit! Ziarului „România Liberă“ ...Noi nu ne-am fi făcut ecou Dar ne-a ajuns pe la urechi, Că numărul de Anul Nou Apare tot în anul vechii... Lui Ion Dacian și calului cu care intră în scenă Succesul lor se va menține Căci se produc într’un cartel: Întâi nechează calul bine, Și după aia cântă el. . . ! Acelora cărora nu le plac aceste răvașe Făgăduim cu mare zor •— Cum, e și obiceiul avuție— M. concern oficiaL privitor LA ÎNCHIDEREA BARURILOR Fu Chang, Melodi, Don Juan, Monts-Cristo și Pigal’s au fost sigilate la legătură cu informația publicată ele noi privitor la decizia luată pentru închiderea barurilor din Capitală. Prefectura Poliției Capitalei a transmis spre publicare următorul comunicat oficial. In cursul zilei de ieri organele Prefecturei Poliției Capitalei au procedat în baza deciziei luate de către Ministerul de Interne, la inventarierea și stonarea următoarelor baruri din Capitală: Fu-Chang, Melody, Don Juan, Monte-Cristo, Cafee-București, și Pigal’s. Această măsură a fost luată în urma constatărilor făcute de catre autoritățile polițienești, că în aceste localuri se practică prostituția clandestină. * In aceste localuri urmează a se înființa Canine muncitorești. — Da, domnule președinte — răspunsei — mi-am ucis servitoarea dar vă mărturisesc deschis că n’am avut intenția. Am vrut numai să-i dau o mică lecție. — Cu revolverul? — Da Vroiam să fac să-i fluereze la ureche un glonte. Sunt un foarte bem țintaș. Din nefericire însă, biata fată a făcut o mișcare și proectîlul a aține tâmpla. — Regretați cea ce ați făcut? — Regret de a fi luat viața cuiva, dar nu regret că aceasta era servitoarea mea. — Iți hrăneai bine femeia de serviciu, îi plăteai generos și regulat.. ce ți-a venit așa deodată? — Domnule președinte- servitoarea mea era Alsaciană... — Asta nu e un motiv! — Dacă mă întrerupeți, îmi va fi greu să mă desvinovațesc, domnule președinte! — Continuați. — Servitoarea mea era Alsaciană Ea era originară din Bischiwiller, arondismentul Strasbourg profita de acest fapt pentru a purta o coafură puțin excentrică, dar în sfârșit). Era în serviciul meu de trei ani. Sper că Dumnezeu îmi va ține în seamă acești trei ani ca să mă treacă direct în rail .— Nu faceți fraze, vă rog! — Eu sunt religios , domnule președinte și acest eveniment mă face să gândesc la viața de apoi — Ei bine, continuați. — Deci," ea era în serviciul meu de trei ani. Niciodată n’am văzut o fată atât de teribilă: îmi deteriora continuu mobilierul, strica vesela, răsturna călimările peste hârtii, sfâșia tablourile și nenorocea fotoliile. Câteodată se îmbăta la portar și povestea toate istoriile intime ale noastre. Nu era mai tâmpită decât oricare alta, dar era de un calm extraordinar și de o nemăsurata rea voință. Uneori lăsa să-i scape un braț de farfurii și dacă rămânea una întreagă, striga: „ia te uită una care nu s’a spart, ce minunăție!“... In fiecare zi erau alte distrugeri, devenisem bolnav de nervi. — Să revenim la crimă. I— Nu-i o crimă domnule președinte, e un omor prin imprudență. ú — Ia sfârșit... _ — In seara acela, sora mea venise să mănânce la mine, împreună cu fetița ei de trei ani și jumătate. Pe la ora șapte ne așezarăm la masă, dar constatai că feița stătea rău. Avea nasul la nivelul farfuriei. Chemai servitoarea: —* Josefina — îi spusei — micuța stă prea jos, du-te și caută un atlas de-al meu ca să i-l pun pe scaun. — Canafas? Care Canafas? — Nu-ți cer Canafas ci Atlasul, cartea aia groasă de pe birou Sunt două acolo, du-te repede și adă unul. Ea reveni după o clipă cu un album mare, roșu care avea grosimea — poate — de doi centimetri. — O nu — spusei— nu e asta. Ți-am cerut Atlasul. Cuvântul „Atlas“ e scris pe copertă. Coperta e de culoare gris. N cunoști doar, l-ai împrumutat alaltăeri unui amic de-al meu... du-te și adu-1, vreau să așez mai sus fetița; vezi bine că stă prea jos pe acest scaun!... Ea pomi greoi, cutremurând podelele și lipsi cinci minute, după care veni înapoi cu mâinile goale. —. ..Ei bine, unde e Atlasul?” — strigai roșu de mânie. — Vai domnule, am uitat... — Ce? Ce-ai uitat? — Dacă vă trebue Atlasul Franței sau numai acela al Europei? La auzul acestor cuvinte, devenii nebun de furie. Scosei revolverul și trăsei un foc!... Și acum, la fața lui Dumnezeu și a oamenilor, vă întreb, ce-ați fi făcut în locul meu domnule președinte? —• Aș fi făcut acelaș lucru — spuse dânsul. O schiță de Georges Auriol MI-AM UCIS SE Exercițiu de mers cu tramvaiul IMPORT DE CEREALE In urma tratativelor duse de comisă« la# terministerială de Comandament Unde s’au contractat și sunt în curs de sosire amătoarele cantități de cereale: 1000 vag. porumb din Argentina, 970 vag. porumb din Ungaria, 100 vag. fasole din Ungaria, 2000 vag. porumb din Jugordová«, 1000 vag. grâu din Bulgaria. 2000 vag. cartofi din Cehoslovac!«. SFÂRȘITUL LUI HOHERE (Urmată din pagina s-a) fără teamă de pedeapsă de marchizi caraghioși și ducese pretențioase în limbaj și purtări, de anturajul regal, de savanți și de pedanți, de medici și farmaciști—de tot ce alcătuia însăși structura spirituală și morală a vremii, iar în ultima lui comedie „Tartulia” îndrăznise să batjocorească însuși clerul atot puternic. Autorul acesta care înfruntase astfel furia curții, a Facultății, a Parlamentului, a arhiepiscopului Parisului, se bucura totuși de protecțiunea nedesmințită, de afecțiunea și prețuirea lui Ludovic al XIV într’așa măsură, — încât cinste neauzită și de care nu se învrednicise nici un prinț de sânge, niciun ambasador, nici un ministru — acest Molière, căruia suveranul cel mai trufaș din lume îi botezase copilul, împreună cu cumnata sa Henriette d’Anglettere ducesă d’Orleans, ei bine, dintro dată, favoritul regelui-soare ăzu în disgrație. Motivul? Istoricii, memorialiștii au discutat îndelung, fără a izbuti să-l determine cu previziune. Și iată că Versailles-ul, în sfârșit victorios, venea să-și răcorească privirile cu priveliștea unui om înfrânt, gonit, jignit în mândria și poate în dragostea lui pentru augustul protector și amic. Trei acte din piesă se jucară fără niciun incident. Dar la finalul celui de-al treilea, când pe muzica lui Luki intră baletul farmeiștilor și medicilor, în momentul când Argan încântat că e primit printre savanții Facultății de medicină, trebuia să rostească sacramentalul ,„Juno”, Molière se simți deodată rău. Fu ca un soi de spasm, dar fără de nici o gravitate, deoarece nimeni din actorii de pe scenă, nici dintre figuranți, nu observară ceva deosebit. După final intră în cabina sa, se desbrăcă de costumul lui Argan, îmbrăcă hainele sale de postav cafeniu și apoi trecu la actorul Baron, rugându-l să-l însoțească acasă, deoarece nu se simțea bine; împreună se ureară în lectica care-i aștepta la eșire — lectica personală a lui Molière, foarte elegantă, căptușită cu damasc roșu. De la teatru până în strada Riche- Tell No. 40 de azi—unde locuia mai ales autor-actor, drumul era scurt. Ajunseră acasă: un edificiu impozant cu două caturi, mobilat bogat, numai draperii de broccart, mese și credințe sculptate pe cari se înșirau cupe și talere de argint greu. Intrând în camera sa, care era in catul de sus, Molière rugă pe Baron , să coboare la soția sa, Armatele B&jart care locuia jos și să-i ceară o pernă îmbibată cu o substanț somniferă pe care i-o promisese. Baron , se întoarse curând cu perna, dar — lucru ciudat — nici Armande, nici servitoarea credincioasă a lui Mo. Here, Renée Laforet, nu crezuri de cuviință să se urce până sus. Lucru și mai ciudat, în odaia sa se găseau, în locul acestora, două călugărițe pe cari stăpânul casei le adăpostea la el de milă și un gentilom numit Couthon, pe care nimeni nu-l mai văzuse până atunci. 1 Deodată, pe la nouă seara, Mollière se simți rău, starea lui se înrăutățește... valeții urcă și coboară în panică scările, ușile se trântesc... un svon de spaima, ca în preajma oricărei morți, tălăzuește coca — iar soția stă liniștită la catul de jos, nu se urcă la soțul ei mribund, nu trimete măcar o servitoare să-i aducă vești despre el! Numai La Grange, prietenul decedatului și administratorul trupei, a găsit de cuviință să consemne în ziarul său de însemnări aceste laconice Cuvinte: „Din pricina grelelor sforțări pe cari le-a făcut ca să se scuipe ș i s’a rupt o vână în cap” întrucât Molière murise neîmpărtășit, deși era catolic fervent,papi ctul de la St. Eustache refuză să binecuvânteze trupul. Arhiepiscop al Parisului, căruia îi sosise în sfârșit ceasul răzbunării, nu se învoia ... toate stăruințele ce se depuseseră pe lângă el — să încuviințeze înmor’măntarea religioasă. Doar atât incuviințul mortului să i se îngădue ae odihni în pământ sfințit. De-abia în seara de 29 Februarie — la orele 9 seara — cortegiul funebru părăsi casa din str. llohoit nu Patru, preoți culcaseră trupul într un coșciug de lemn. Șase orfani piui,au • > torțe aprinse și mai mulți, valet Amănări groase de ceară albă. Ifrig și prin ceața groasă, fl&can^, torțelor despicau dâre în geratakk Potivninduse prin ulițele desfun m date ale vechiului Paris, incruciuindu-se cu trecătorii grăbiți — care la priveliștea acestui trist și anonim convoi de excomunicat nici nu îndrăzneau să facă semnul crucii — cortegiul ajunse în sfârșit la cimitirul St. Joseph din Montmartre. Și cel mai mare comic al omeniriii fu așezat „într o groapa săpată la picioarele crucii” — în colțul cel mai părăsit al cimitirului. Alexnndlrii Krrîfssesi INSTANTANEELE (TJratare din pagina I-a) Flori risipite cu o artă a intervalelor ce le-a smuls viața, transformându-le în broderii. Lumânări, ca pe catafalc. Domni în frac, doamne în toaletă de gală, rigizi, tăcuți. Se vorbește încet, se surâde imperceptibil, muzica e în surdină, dansul fantoma. Chelnerii glăsuiesc cu creionul și plecăciunea; o furculiță căzută e o catastrofă, o tuse, dinamită. Revelion! Miezul nopții a venit în prelungire, ca un simplu scurtcircuit. Nu s’a auzit o șoaptă pe întuneric, un scârțâit de scaun, un foșnet de rochie. S’ar zice un subit efect teatral, ca și cum s’ar fi deschis o trapă înghițind brusc și vremelnic, scena selectă. Odată cu lumina revenită, muzica REVELIONULUI de circumstanță. Oaspeții și-au pavoazat zâmbetul festiv, au schițat o mișcare ca a păpușilor din orologiile bătrânelor catedrale. Câteva clipe de gratulări prinate, ca în filmele mute. Ce și-or fi spus din vârful degetelor? Cum se aud între dânșii? Oberul a pus șervetul la gura sticlei, ca un căluș. Dopul a căzut mort pe covorul gros, licoarea a fredonat timidă. „A la votre!”. Tacâmurile au intrat în funcțiune ca un vag scârțâit de condei pe hârtie. Bucatele sunt moi, de vată; gurile mestecă închise; un oscior scanat între măsele e ca o pastilă mortală de cianură, ca o sinucidere. Și apoi iarăși dansul vaporos, iarăși șampanie murmurată, iarăși orchestră în surdină, etc., etc. F. Brunes E-5cvx