România Liberă, ianuarie 1947 (Anul 5, Nr. 736-759)

1947-01-01 / nr. 736

4 ' REVE­NLLON­ȚI E­L­E­F­O­N 5*8 întâmplat di­­n noapea He­nul Nou, când anii 45 și 46 s'au fâlnit, *ă rSmen singur și fără pro* •am, întâmplare cu totul nefericită ndcă intr’o astfel de noapte oame­­i simt nevoia sărbătoririi evenimen­tul. Aveam însă telefonul la îndemână în cartea cu abonat! erau multe jmne femenine. Așa că am început s-mi încerc norocul pe rând și după sabet, ca la școală. Prima a fost d-na Andreiescu Eca* Irina: —­ Alîo, cu­ d­-na Andreiescu vă >..~. . r— Chiar ea la aparat.­e:"~ !­­— Doamnă vă rog, scurt... am ră­­tat singur... n'ați vrea să petrecem svellionul împreună? — Cum nu, cu plăcere, tocmai mă andeam ca să fac... dați-mi adresa /s... II dictez adresa și am grijă s­ o­r g să se grăbească. — Asta va fi mai greu — îmi văr unde —­ până îmbrac copilul... — Poftim?! — Sper că n'ai nimic împotrivă s­ă vin cu bărbatul meu și cu ca­lul, e foarte drăguț... Evident că am renunțat sgomotos. A doua încercare n'a răspuns, a­sta era permanent ocupată, a patra — d-ra Berceanu U­g — a început râde la telefon. — Dar știi că ești nostim? — Știu. Imi pare rău, dar n'o să pot itrece cu dumneata... sunt ocupată ată noaptea cu serviciul. __ — Cum ? —­ Păi eu nu sunt con­tf o, eu sunt ia din casă l ln­ adevăr, am fost nevoit să re­­gret și eu, n'aveam încotro. Bine înț­țeles că n’am abandonat, fiindcă eram în disperare de cauză. Răspun­surile sunau variate și uneori chiar amuzante. O doamnă mi-a răspuns că i’ar face plăcere să ne vedem dar are cincizeci de ani și n'o s'o plac; alta era liberă de la trei în sus iar o dubue a cărei voce suna puțin răgu­șită în receptor, m'a anchetat asupra mijloacelor materiale, rezultatul ne­­mulțumind-o în chip vizibil. Eram gata să renunț când la ulti­mul telefon mi-a răspuns o voce cri­stalină și voioasă. — Domnule, mi te-a trimis Pro­­videnia, sunt fericită. ■— Cred că sunteți sinceră — am mormăit eu sceptic. — Nu sunt numai sinceră, sunt înaltă, blondă, frumoasă și foarte tânără; am rămas singură dintr'un ghinion. ■ Lasă că-i reparăm noi, mata dă-mi numai adresa de unde să vin să te iau. —­ Numaidecât. Vii pe calea Vic­toriei (mi-a dat și numărul) intri pe poarta principală, treci prin hali și vii spre singura lumină de la parter; dealtfel o să mă zărești imediat. Dar să nu vii decât peste o oră. S'a făcut? Mai încape vorbă ? Ora aceia m'am plimbat în toate direcțiile prin cameră în prada celei mai grozave curiozități. Când a tre­cut timpul m'am­­i«pfez­it în Calea Victoriei cu maximum de viteză. Prima deziluzie a fost gravă, la numărul indicat, era Palatul Telefoa­nelor. Tocmai vroiam să plec furios, când am observat pe geamul care dă în stradă, că în interior era o sin­gură lumină. Am intrat și m'am în­dreptat spre duduia care scria avize pentru convorbiri interurbane și m'am răstit la ea:­­— Cu dumneata am vorbit acum o oră? Fata s’a roșit toată și a plecat o­­chii în jos. Mda... am fost pusă să fac de serviciu noaptea asta și mi-era urât singură... dacă tot n'ai ce face, ră­mâi aici"... — și m'a privit cu în­drăzneală. Era într'adevăr blondă, tânără și frumoasă... Dumneavoastră ce ați fi făcut? Eu am rămas — și astăzi — după un an — mai socotesc încă, că am făcut foarte bine. . .­­..„ . 1Martól - Aha, probabil că dânsul e micul tău văr din Normandie­ ad Parts) LE ȘTIAȚI DE ANUL TRECUT DE REVEILLON — Se pare, domnule, că iubiți ansul. O, îl ador... — Atunci, de ce nu învățați să ansați?, !­­—*****­■ * * . —! DoUă lucruri te împiedică e dumneata să fii un dansator perfect. .— Poți să mi le spui?. ! picioarele! ! LA CANIBALI Doamna către noua servi­toare: — Iți plac copiii? — Da! Mai ales dacă sunt bine fripți. GHICITOARE — Este pisică, dar nu este pi­­■­felea; are cap de pisică, dar nu ieste pisică; are mustăți de pisi­că, dar nu e pisică... — Ce poate fi domnule, că mu ai făcut curios!? „ — Cotoi, 1 •* ■ •A­r­aVi’­e exact ' într’un ospiciu de nebuni, unul din pensionari trece și trage după el o sfoară. Un camarad îl întreabă: . . .<m pe o sfoara trefeea? I—. Ce ești nebun? Nu-i sfoară e sgardă. Nu-mi vezi câinele? — Ba da e foarte frumos. Și cum 1i chiamă?. — Toto. .— Cum scrii Toto? *— Ei cum, cu doi R. — Ah, da. Se scrie ca „Bici­cleta”. . t . I . i ­OMAHIA UȘIFIX IN AJUN DE ANUL NOU LA DENTIST TWaI­­N—e­voc& jrația si «o vei mai simți *»îci o durere... RĂVAȘE DE Cititorilor Când întâmplarea vă prezintă Vreun gând ironie sau poznaș. Trimiteți-ne o plăcintă Și-o să vă facem un răvaș. S.T.IB.-ului care a promis că odată cu mări­rea tarifului va mări și numărul vagoanelor Biletul scump, le avem în faptă în ziua Sfântului Vasile. Vagoanele — mai dificile — Le vom avea de Sfântu’ Așteaptă! PLĂCINTĂ „Pițigoîu­lui. Din­ păsări, eu am remarcat Că’n iarna patruzeci și șase. E singura ce n’a plecat In alte țări mai călduroase. lernet Când gerul ei îmi reprezintă Mizeria timpului de­­ acum. In loc de unul de plăcintă l-a? face un răvaș de drum. Actorului, dir c­om­torului și dramat amatorului Geo Maican­ Titlu-i admirabil­­ Totu-i... mizerabil ! Și tu potrivit ’■ Rău M’AI CANonit! Ziarului „România Liberă“ ...Noi nu ne-am fi făcut ecou Dar ne-a ajuns pe la urechi, Că numărul de Anul Nou Apare tot în anul vechii... Lui Ion Dacian și calului cu care intră în scenă Succesul lor se va menține Căci se produc într’un cartel: Întâi nechează calul bine, Și după aia cântă el. . . ! Acelora cărora nu le plac aceste răvașe Făgăduim cu mare zor •— Cum, e și obiceiu­l avuție— M. concern oficiaL privitor LA ÎNCHIDEREA BARURILOR Fu­ Chang, Melodi, Don Juan, Monts-Cristo și Pigal’s au fost sigilate la legătură cu informația pu­blicată ele noi privitor la deci­­zia luată pentru închiderea ba­rurilor din Capitală. Prefectura Poliției Capitalei a transmis spre publicare următorul comu­nicat oficial. In cursul zilei de­ ieri orga­nele Prefecturei Poliției Capi­­talei au procedat în baza deci­­ziei luate de către Ministerul de Interne, la inventarierea și stonarea următoarelor baruri din Capitală: Fu-Chang, Melody, Don Juan, Monte-Cristo, Cafee-București, și Pigal’s. Această măsură a fost luată în­ urma constatărilor făcute d­e catre autoritățile polițienești,­ că în aceste localuri se prac­­­tică prostituția clandestină. * In aceste localuri urmează a se înființa Canine muncito­rești. — Da, domnule președinte — răspunsei — mi-am ucis servitoa­rea dar vă mărturisesc deschis că n’am avut intenția. Am vrut numai să-i dau o mică lecție. — Cu revolverul? — Da Vroiam să fac să-i flue­­re­ze la ureche un glonte. Sunt un foarte bem țintaș. Din neferi­cire însă, biata fată a făcut o mi­șcare și proectîlul a aține tâmpla. — Regretați cea ce ați făcut? — Regret de a fi luat viața cuiva, dar nu regret că aceasta era servitoarea mea. — Iți hrăneai bine femeia de serviciu, îi plăteai generos și re­gulat.. ce ți-a venit așa deodată? — Domnule președinte- servi­toarea mea era Alsaciană... — Asta nu e un motiv! — Dacă mă întrerupeți, îmi va fi greu să mă desvinovațesc, domnule președinte! — Continuați. — Servitoarea mea era Alsaci­ană Ea era originară din Bischi­­willer, arondismentul Strasbourg­­ profita de acest fapt pentru a purta o coafură puțin excentrică, dar în sfârșit). Era în serviciul meu de trei ani. Sper că Dumne­zeu îmi va ține în seamă acești trei ani ca să mă treacă direct în rail .— Nu faceți fraze, vă rog! — Eu sunt religios , domnu­le președinte și acest eveniment mă face să gândesc la viața de apoi — Ei bine, continuați. — Deci," ea era în serviciul meu de trei ani. Niciodată n’am văzut o fată atât de teribilă: îmi deteriora continuu mobilierul, strica vesela, răsturna călimările peste hârtii, sfâșia tablourile și nenorocea fotoliile. Câteodată se îmbăta la portar și povestea toate istoriile intime ale noastre. Nu era mai tâmpită decât ori­care alta, dar era de un calm ex­traordinar și de o nemăsurata rea voință. Uneori lăsa să-i scape un braț de farfurii și dacă rămâ­nea una întreagă, striga: „ia te uită una care nu s’a spart, ce mi­nunăție!“... In fiecare zi erau alte distrugeri, devenisem bolnav de nervi. — Să revenim la crimă. I— Nu-i o crimă domnule pre­ședinte, e un omor prin impru­dență. ú­­ — Ia sfârșit... _ — In seara acela, sora mea ve­nise să mănânce la mine, împre­ună cu fetița ei de trei ani și ju­mătate. Pe la ora șapte ne așeza­răm la masă, dar constatai că fe­ița stătea rău. Avea nasul la ni­velul farfuriei. Chemai servitoa­rea: —* Josefina —­ îi spusei — mi­cuța stă prea jos, du-te și caută un atlas de-al meu­ ca să i-l pun pe scaun. — Canafas? Care Canafas? — Nu-ți cer Canafas ci Atla­sul, cartea aia groasă de pe birou Sunt două acolo, du-te repede și adă unul. Ea reveni după o clipă cu un album mare, roșu care avea gro­­simea — poate — de doi centi­metri. — O nu — spusei— nu e asta. Ți-am cerut Atlasul. Cuvântul „Atlas“ e scris pe copertă. Co­perta e de culoare gris. N­ cunoști doar, l-ai împrumutat alaltăeri unui amic de-al meu... du-te și adu-1, vreau să așez mai sus fe­tița; vezi bine că stă prea jos pe acest scaun!... Ea pomi greoi, cutremurând podelele și lipsi cinci minute, după care veni înapoi cu mâinile goale. —. ..Ei bine, unde e Atlasul?” — strigai roșu de mânie. — Vai domnule, am uitat... — Ce? Ce-ai uitat? — Dacă vă trebue Atlasul Fran­ței sau numai acela al Europei? La auzul acestor cuvinte, de­venii nebun de furie. Scosei re­volverul și trăsei un foc!... Și a­­cum, la fața lui Dumnezeu și a oamenilor, vă întreb, ce-ați fi făcut în locul meu domnule pre­ședinte? —• Aș fi făcut acelaș lucru — spuse dânsul. O schiță de Georges Auriol MI-AM UCIS SE Exercițiu de mers cu tramvaiul IMPORT DE CEREALE In urma tratativelor duse de comisă« la# terministerială de Comandament Unde s’au contractat și sunt în curs de sosire a­m­ătoa­­­­rele cantități de cereale: 1000 vag. porumb din Argentina, 970 vag. porumb din Ungaria, 100 vag. fasole din Ungaria, 2000 vag. porumb din Jug­ordová«, 1000 vag. grâu din Bulgaria. 2000 vag. cartofi din Cehoslovac!«. SFÂRȘITUL LUI HOHERE (Urmată din pagina s-a) fără­­ teamă de pedeapsă de marchizi caraghioși și ducese pretențioase în limbaj și purtări, de anturajul regal, de savanți și de pedanți, de medici și­ farmaciști—de tot ce alcătuia în­săși structura spirituală și morală a vremii, iar în ultima lui comedie „Tartulia” îndrăznise să batjoco­rească însuși clerul a­tot­ puternic. Autorul acesta care înfruntase ast­fel furia curții, a Facultății, a Parla­mentului, a arhiepiscopului Parisu­lui, se bucura totuși de protecțiunea nedesm­ințită, de afecțiunea și pre­țuirea lui Ludovic al XIV într’așa măsură, — încât cinste neauzită și de care nu se învrednicise nici un prinț de sânge, niciun ambasador, nici un ministru — acest Molière, căruia suveranul cel mai trufaș din lume îi botezase copilul, împreună cu cumnata sa Henriette d’Anglet­­tere ducesă d’Orleans, ei bine, din­­tro dată, favoritul regelui-soare ăzu în disgrație. Motivul? Istoricii, memorialiștii au discutat îndelung, fără a izbuti să-l determine cu previziune. Și iată că Versailles-ul, în sfârșit victorios, venea să-și răcorească pri­virile cu priveliștea unui om înfrânt, gonit, jignit în mândria și poate în dragostea lui pentru augustul pro­tector și amic. Trei acte din piesă se jucară fără nici­un­ incident. Dar la finalul ce­lui de-al treilea, când pe muzica lui Luk­i intră baletul farmeiștilor și medicilor, în momentul când Argan încântat că e primit printre savanții Facultății de medicină, trebuia să rostească sacramentalul ,„Juno”, Mo­lière se simți deodată rău. Fu ca un soi de spasm, dar fără de nici o gra­vitate, de­oarece nimeni din actorii de pe scen­ă, nici dintre figuranți, nu observară ceva deosebit. După final intră în cabina sa, se desbrăcă de costumul lui Argan, îm­brăcă hainele sale de postav cafeniu și apoi trecu la actorul Baron, ru­­gându-l să-l însoțească acasă, deoare­ce nu se simțea bine; împreună se ureară în lectica ca­­re-i aștepta la eșire — lectica perso­nală a lui Molière, foarte elegantă, căptușită cu damasc roșu. De la teatru până în strada Riche- Tell No. 40 de azi—unde locuia ma­i ales autor-actor, drumul era scurt. Ajunseră acasă: un edificiu impo­zant cu două caturi, mobilat bogat, numai draperii de broccart, mese și credințe sculptate pe cari se înșirau cupe și talere de argint greu. Intrând în camera sa, care era in catul de sus, Molière rugă pe Baron , să coboare la soția sa, Armatele B&­­­jart care locuia jos și să-i ceară o pernă îmbibată cu o substanț som­niferă pe care i-o promisese. Baron , se întoarse curând cu perna, dar — lucru ciudat — nici Armande, nici servitoarea credincioasă a lui Mo. Here, Renée Laforet, nu crezuri de cuviință să se urce până sus. Lucru și mai ciudat, în odaia sa se găseau, în locul acestora, două că­lugărițe pe cari stăpânul casei le a­­dăpostea la el de milă și un genti­lom numit Couthon, pe care nimeni nu-l mai văzuse până atunci. 1 Deodată, pe la nouă seara, Mo­­l­li­ère se simți rău, starea lui se în­răutățește... valeții urcă și coboară în panică scările, ușile se trântesc... un svon de spaima, ca în preajma oricărei morți, tălăzuește coca — iar soția stă liniștită la catul de jos, nu se urcă la soțul ei m­ribund, nu trimete măcar o servitoare să-i aducă vești despre el! Numai La Grange, prietenul dece­datului și administratorul trupei, a găsit de cuviință să consemne în zia­rul său de însemnări aceste laconice Cuvinte: „Din pricina grelelor sfor­țări pe cari le-a făcut ca să se scuipe ș i s’a rupt o vână în cap”­­­ întrucât Molière murise neîm­păr­­tășit, deși era catolic fervent,­­pa­p­i ctul de la St. Eustache refuz­ă să binecuvânteze trupul. Arhiepisc­op al Parisului, căruia îi­ sosise în sf­ârșit­ ceasul răzbunării, nu se învoi­­a ..­. toate stăruințele ce se depuseseră pe lângă el — să încuviințeze în­mor­­’măntarea religioasă. Doar atât incu­­viințul mortului să i se îngădue a­­e odihni în pământ sfințit. De-abia în seara de 29 Februarie — la orele 9 seara — cortegiul fu­­nebru părăsi casa din str. l­lohoit nu Patru, preoți culcaseră trupul într un coșciug de lemn. Șase orfani piui,au • > torțe aprinse și mai mulți, valet A­mănări groase de ceară albă. Ifrig și prin ceața groasă, fl&can^, torțelor despicau dâre î­n geratakk Potivninduse prin ulițele desfun­ m date ale vechiului Paris, incruciuin­­du-se cu trecătorii grăbiți — care la priveliștea acestui trist și anonim convoi de excomunicat nici nu în­drăzneau să facă semnul crucii — cortegiul ajunse în sfârșit la cimiti­rul St. Joseph din Montmartre. Și cel mai mare comic al omeniriii fu așezat „într o groapa săpată la picioarele crucii” — în colțul cel mai părăsit al cimitirului. Alexnndlrii Krrîfssesi INSTANTANEELE (TJratare din pagina I-a) Flori risipite cu o artă a intervalelor ce le-a smuls viața, transformându-le în broderii. Lumânări, ca pe ca­tafalc. Domni în frac, doamne în toaletă de gală, rigizi, tăcuți. Se vorbește în­cet, se surâde imperceptibil, muzica e în surdină, dansul fantoma­. Chel­nerii glăsuiesc cu creionul și plecă­ciunea; o furculiță căzută e o ca­tastrofă, o tuse, dinamită. Revelion! Miezul nopții a venit în prelungire, ca un simplu scurt­cir­cuit. Nu s’a auzit o șoaptă pe întu­neric, un scârțâit de scaun, un foșnet de rochie. S’ar zice un subit efect teatral, ca și cum s’ar fi deschis o trapă înghițind brusc și vremelnic, scena selectă. Odată cu lumina revenită, muzica­ REVELIONULUI de circumstanță. Oaspeții și-au­ pa­voazat zâmbetul festiv, au schițat o mișcare ca a păpușilor din orologiile bătrânelor catedrale. Câteva clipe de gratulări prinate, ca în filmele mute. Ce și-or fi spus din vârful de­getelor? Cum se aud între dânșii? Oberul a pus șervetul la gura sti­clei, ca un căluș. Dopul a căzut mort pe covorul gros, licoarea a fredonat timidă. „A la votre!”. Tacâmurile au intrat în funcțiune ca un vag scârțâit de condei pe hârtie. Buca­tele sunt moi, de vată; gurile mes­tecă închise; un oscior scanat între­­ măsele e ca o pastilă mortală de cia­­­­nură, ca o sinucidere. Și apoi iarăși dansul vaporos, ia­răși șampanie murmurată, iarăși or­chestră în surdină, etc., etc. F. Brunes E-5cvx

Next