România Liberă, ianuarie 1950 (Anul 8, nr. 1645-1669)

1950-01-15 / nr. 1656

PAGINA 2-a MIHAIL EMINESCU AI NOŞTRI TINERI*) Ai noştri tineri la Paris învaţă La gât cravata cum se leagă, nodul Şi-apoi ne vin de fericesc norodul. Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă. ' ţ" ' f­ 'if ■ La el îşi cască ochii săi norodul, Că-i vede’n birje răsucind mustaţa, Ducând in dinţi ţigara lunguiaţă Ei toată ziua bat de-a lungul Podul. Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă, Stâlpi de bordeie, crâşme, cafenele, Şi viaţa lor nu şi-o muncesc, — şî-o plimbă. Şi-aceste mărfuri fade, uşurele. Ce au uitat până şi-a noastră limbă Pretind a fi pe cerul ţării: stele. *) Poemul „Aî noştri tineri” râdă cu un puternic talent satiric figura vlăstarelor de exploatatori veniţi dela studii din străinătate, cu preten­ţia de a ocupa poziţii înalte în societate şi de a ..ferici” norodul pe care de fapt îl dispreţuiau până într’atâta încât refuzau. Să vorbească în limba lul. Atacând un aspect al cosmopolitismului, cultivat de orând­­irea­­turghezo-moşierească, poetul a cr­eat unul din puţinele sonete satirice pe care le-a dat literatura noastră. NOI EDIŢII ALE POEZIILOR LUI MIHAIL EMINESCU * Se ştie cfi Eminescu nu a reuşit să-şi tipărească in timpul vieţii poeziile în­­tr’un volum. Mărturiile rămase dela contemporanii săi arată că, poetul, deşi era pătruns de o foarte severă conştiinţă artistică, de o rară şi profundă grijă pentru desăvârşirea poemelor sale, s-a desinteresat o bună bucată de vreme de soarta operelor sale. Continuu preo­cupat de probleme, ducând o uriaşă şi consecventă muncă de creaţie, Eminescu nu mai avea răgazul să urmărească fe­lul în care revistele şi ziarele unde îşi publica poeziile, înţelegeau să respecte gândurile şi armoniile cristalizate în genialele sale versuri. încrezător în oameni, el a cultivat în tinereţea sa aceeaşi încredere fără de principii în posibilităţile de „apreciere" în „obiectivitatea“ şi „sinceritatea" pa­tronilor de publicaţii cărora le trimetea spre publicare, poeziile sale „EU nu va trimit acum decât nişte nimicuri neîn­semnate, căci pentru a corige şi a dă o formă omenească unor opere mai în­tinse, îmi trebue şi timp şi dispoziţiune. Dacă cele ce v’alătur dela mine ar fi rele, nu vă jenaţi de fel şi aruncaţi-le în foc“, îi scria el, la 1871, din Viena, redactorului revistei „Convorbiri lite­rare“. Departe de a se „jena“ publiciştii burghezi în frunte cu Titu Maiorescu , Iacob Negruzzi, folosind deslegurile poetului şi-au permis nu de puţine ori să intervină, să modifice, să taie pa­­sagii întregi, din creaţiile eminesciene. Pilduitor pentru noi este cazul poemu­lui „împărat şi proletar“, din car©, cu o neruşinare perfidă, la publicarea sa, au fost omise numeroase strofe. Prea violent lovea Eminescu în „orânduiala cea crudă şi nedreaptă“ a monstruoasei coaliţii burgheze moşiereşti, pentru a fi lăsată să vadă Lumina tiparului... Cerce­tările întreprinse cu trudă, în timpul din urmă au dus la descoperirea adevă­ratului poem, cu adevăratul său titlu: „Proletarul". Profitând de modestia fără de seamăn a poetului, scribii burghezi au murdărit cu acee­aş pană otrăvită, cu modificările şi „adaptările“ lor ipocrite, alte şi alte poeme ale marelui poet. Peste mai mulţi ani când Eminescu s-a convins, că modificările redacţiei „Convorbirilor Literare“ aveau cu totul alt substrat decât cel pur artistic, cu­prins de desgust, el a protestat ener­gic, luând întreaga răspundere asupra ideilor şi formelor pe care Ie promo­vau poemele sale. „Eu sunt scriitor de ocazie — spune Eminescu în scrisoarea trimisă lui Iacob Negruzzi la 1878 — şi dacă am crezut de cuviinţă a stator­nici pe hârtie puţinele momente ale u­­nei vieţi destul de deşerte şi neînsem­nate, e un semn că le am crezut vred­nice de aceasta Dacă forma pe care ele au îmbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea, că atunci e mult mai bine să nu se publice niciodată. In orice caz eu n'am­ vrut să le dau o formă ridicolă şi dacă sunt greşeli, eu din parte mi am cântărit orice cuvânt. Deci trimit această coală de versuri făcând trei rugăminţi cât se poate de stăruitoare, a căror împlinire voi pri­vi-o totdeauna ca un deosebit semn de prieteşug: 1) să nu se schimbe o iotă din ce am scris, căci îndată ce ies tipă­rite cu iscălitura mea, răspunderea gr© Sefilor mă priveşte pe mine; 2) să se tipărească tuspatru deodată (e vorba de patru poezii trimise n.n.); 3) să nu aibă în marginea putinţei nici o greşeală de tipar“, etc Nici în urma acestei intervenţii hotă­­rite a poetului, versurile sale nu au fost scutite de modificări, de siluiri şi ruşinoase „prelucrări“. Patronii de editură care au scos grase beneficii în urma tipăririi versurilor lui Eminescu, atotputernicii fundaţiilor şi imprimeriilor regale care s-au înfrup­tat ani de-a rândul prin editarea, vo­lu­melor cu versurile poetului şi au permis să întocmească opera lui Eminescu după bunul plac şi potriveala ideologiei lor. Cu aceeaşi mână obeză cu care încasau ,,dr­epturile legale“ pentru editarea poe­ziilor poetului, a­ceea­şi socec, şaraga, al­ealay şi adameşti adăugau sau ştargeau, selectau în mod arbitrar sau pur şi sim­plu masacrau nemuritoarele poeme ale lui Eminescu. De curând , au apărut primele ediţii ale poeziilor lui Eminescu, tipărite in noile condiţii istorice pe care Ie trăeşte poporul nostru, in urma biruinţelor cla­sei muncitoare Aceste ediţii simt închi­nat.d sărbătoririi a 100 de ani dela naş­terea marelui poet, sărbătorire care prin «» rectorul său, prin amploarea pe care 9 hâtre se deosebeşte de tot ceea ce cantru cinstirea operei şi a amintirii lui Emi­nescu. Dacă recanitulăm în mod cu totul su­mar principalele aspecte ale vechilor edi­ţii, publicate în condiţiile arătate, con­statăm o profundă deosebire, între vo­lumele publicate in trecut şi întreaga structură a volumelor apărute astăzi. In trecut, poeziile lui Eminescu nu au putut fi prezentate Unitare şi nici mă­car din cele mai simple puncte de ve­dere. Lipsiţi de o orientare ştiinţifică asupra vieţii şi a cadrului istorico-so­­cial în care poetul şi-a creat nemuritoa­rele sale opere, criticii burghezi nu au putut oferi o imagine complectă, a poe­ziilor lui Eminescu. Din zecile, de volume care au circulat, nici unul nu a putut să cuprindă un număr determinat, de bucăţi, o ordine definitivă a sumaru­lui, o cronologie şi un glosar exact, o ortografie corectă şi unitara, o scriere precisă şi delimitată a postumelor sau a variantelor.. Această situaţie dădea naştere unor permanente certuri între cercetători, unei adevărate nesiguranţe şi Instabilităţi în cunoaşterea poeziilor lui Eminescu de către publicul cititor. Ediţia populară a Editurii de Stat — Poezii“, — ca şi ediţia de buzunar „ Poezii“ — a Editurii pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R P.R. tipărite în bune condiţii grafice oferă un pilduitor exemplu al rezultatelor pe care le pot atinge cei ce îşi însuşesc şi aplică principiile ştiinţifice, spiritul cxcetător,, obiectivitatea şi în acelaş­imp adâncul respect pentru valorile p au­­tentice ale trecutului, al clasei munci­toare. Tipărirea celor două volume după aceste norme aduce o imensă contribu­ţie publicului cititor, maselor de oameni ai muncii care preţuesc, iubesc crea­ţiile lui Eminescu Cu ajutorul lor ei vor reuşi să desprindă trăsăturile juste ale poetului, adevăratul conţinut de idei al aloroaselor sale creaţii. Volumul apărut în Editura de Stat conţine în afara marilor poezii ale lui Eminescu încercările şi versurile sale din tinereţe, precum şi postumele. El cuprinde deasemeni însemnatele poe­me „Viaţă“, „Junii corupţi’,­ ,,Mitologi­­cale“, „Umbra lui Dabija Vodă“, „Ai noştri tineri“, ei care au lipsit în majoritatea ediţiilor burgheze. Studiul introductiv semnat de către poetul Mi­­hai Beniuc, ca şi bogatele adnotări de la sfârşitul volumului sunt menite să ajute orientarea ştiinţifică a cititorului Ediţia de buzunar tipărită de­ Editura pen­tru Literatură şi Artă, inaugurează un format şi in acelaş timp o concep­ţie grafică care fără îndoială vor tre­bui să se încetăţenească în publicistica noastră. Şi în acest volum scrierea poe­ziilor lui Eminescu este alcătuită în lumina unei cronologii precise, care nu neglijează nici explicarea împrejurărilor în care au fost create Studiul introduc­tiv semnat de către tov. Nicolae Mo­raru­ oferă o perspectivă ştiinţifică de intepretare a lui Eminescu Pe lângă analiza temeinică prin care sunt înfăţişate concepţiile şi poemele lui Eminescu, autorul face şi o serie de interesante consideraţii asupra ve­chilor ediţii şi asupra actualelor tipări­turi ale sale „s’ar părea — spune tov. N. Moraru — că poetul iubit al poporu­lui nostru a fost tipărit de foarte multe ori. Realitatea este că cele optzeci de ediţii cunoscute până astăzi au un tiraj foarte mic. Editorii de altă dată nu şi au pus niciodată problema de a da ma­selor o culegere ştiinţifică alcătuită, ci au urmărit doar interese comerciale In adevăr, în ciuda tirajului ridical, con­ditiile grafice erau calculate în vederea aducerii unui profit cât mai substanţial editorului capitalist". Prin noile ediţii Eminescu tipărite în Republica noastră Populară nu mai poate fi vorba de realizarea vreunui „profit“ pe care l-ar însuşi cine ştie ce exploatator. Profitul este al poporului, căruia i se pun la dispoziţie într’un tiraj nemaiîntâlnit până astăzi în ţara noastră, comorile poetice ale lui Eminescu, devenite datorită acţi­­unei de revalorificare a trecutului ini­ţiată de Partidul Muncitoresc Român, o avuţie naţională. . Cu prilejul aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin, poetul sovie­tic Alexei Surkov care se afla în ţara noastră, a spus intr’o cuvântare: „Pe Puşkin îl vom lua cu noi in comunism". Poporul nostru muncitor înţelege să-l preia pe Eminescu in socialism sărbăto­­rindu-1 şi răspândindu-i creaţiile într’o măgură pe care n’o pot întrece toate sărbătoririle şi toate ediţiile tipărite de burghezie In cei 100 de ani care s’au scurs dela naşterea sa. Mihail ESTI L­Â N­S Te cânt — şi bucuria se înalţi când te găsesc în fiecare vers, căci pasul cu­ oţele se încalţă şi sparge drumul până azi nemers. Nu te-am ştiut nici ieri, nici totdeauna aşa de mult aproape ca acum. Scria prin cărţi că te-ai iubit cu luna şi cu suiata moarte, nu ştiu cum. Scria că viaţa ta a fost, pesemne, aprinsă dintr’o scorpie de stea şi toate căutau să ne Îndemne că n’ai putut să fii decât aşa. Dar versul meu nu ştie să mai creadă poveştile de ieri, cu gust amar, ci urcă toată culmea să te vadă cât eşti de viu şi cât al nostru iar... Străină i-a fost viaţa de calde bucurie şi deseori cu pumnul a sfărâmat minciuna­, Jăratecul din suflet ardea printre hârtii cănd sângera sub haina, ca un luceafăr, struna. Lau dat să bea otravă din cupe de boieri şi mâna cu inele il tot umplea paharul. Un pat sărac, o masă cu pâinea nicăieri şi­ un vis am­ar sub tâmple i-au fost In lume darul,­Iar anii de pe urm­ă cu umbră au venit, In dosul frunţii albe agoniza lumina. Din hăul neputinţei, poetul, rătăcit, privea cu ochii tulburi şi nu găsea pricina. In casa nebuniei 1-au zăvorit apoi, să nu mai vadă soare, prin nucii, şi nici stele. Cu mâinile murdare l-au răvăşit prin fol »i le-au ascuns, mişeliile, pe-atâtea dintre ele. Hârtiile acelea ţinute pe sub chei ar fi strigat pe drumuri cuvinte nepoftite şi­ ar fi lovit cu pietre in tagma de mişei de a’ar fî stat sub lespezi de dânşii prăvâşi. Dar ca să-şi afle pace deplină pe pământ nici mâna ce scrisese nu trebuia să fie. Le ajungea atâta: o gură de mormânt la care să-ţi trimeată făţarnica solie. Luceafărul a­cesta le lumina prea via şî viermele trădării şi viaţa găunoasă. NOI*) Era cu mult mai lesne să-l culci într'un sicriu, decât să-i ţii în frâne răscoală furtunoasă. Cu rânjete mieroase în urmă l-au slăvit, cu nume de legende au început să-l cheme, dar sub obroc, cu teamă, tâlharii l-au pitit făclia luminoasă aprinsă peste vrem® Cu alte înţelesuri l-au tălmăcit,­ din plin să se arate lumii, în înveliş de spumă şi din ce-a fost în cântec tristeţe şi venin, l-au împletit cunună de glorie postumă. înfrângerile sale le-au aşezat p© scut, din adevăr niciunul n’au îndrăznit să-l poarte. Dar lumile flămânde mai viu Iau cunoscut Şi i-au cules lumina din fiecare carte In dimineaţa roşie s'au întâlnit acum poetul şi poporul, descătuşaţi de fiare. Ascunsele cuvinte mărşăluesc pe drum, ferite de oprelişti şi doldora da soare. Iar Inima i-o punem alăturea de noi, cu clocotul mulţimii să ardă şi să bată, şi limpede să-i spunem: Am fost la fel de goi şi de flămânzi ca tine, în toamnele cu zloati. Amar ne-a fost cuvântul, scuipat şi răstignit pe buzele setoase de roua dimineţii . Dar un luceafăr roşu şi cald a răsărit, dând alte orizonturi întinderilor Vieţii. Zidim. Urcăm. Mişeii şi hoţii nu ne-ajung nici la genunchi cu fruntea, căci am crescut cât şapte Vedem în faţă drumul; e drept şi Încă lung, dar tl străbatem teferi şi-l semănăm cu fapte. Eşti lângă noi. Te smulgem din bezna ce-a trecut şi curăţăm de sgură şi de rugină chipul ce-a stat, ascuns sub vreme, Întreg şi neştiut, ctm în ădSheffl apel, strălucitor, nisipul. Pentru vulcanul. aprig ce-a!. fost Şi a! clorotic, pentru răscoala vie aprinsă in poeme şi pentru câte încă pe buze ţi-au murit, te luăm cu noi deapururi în Socialista vreme. A. Ciurnnţşa ,) Poem publicat In Nr. 12, revista «Viaţa Românească». tJIOMAWJI 11 BERI*■ ____.________■ .m—10*v „TE SLOVENESC AZI “ Despre Şedinţa Cenaclului Tineretului, închinata lui Mihail Eminescu S­eara trecută stătuse aplecat până târziu deasupra unor stihuri minuunate. Îşi luase creionul şi câmpul alături. Nota aici versurile care îi plăceau mai mult. Se hotărâse­­să le învețe pe dinafară. Toată dimineaţa a lucrat In fabri­că. Și’n timp ce lustruia piesele, 11 veneau in minte crârtiPele de fraze: „Tot ce respirăm­ liber, n tuturor e lumea... Dreptatea, libertatea, nu sunt numai un nume, ci—aevea s’a serbat"... După masă tânărul a stat încă multă vreme de vorbă cu car­tea sa. Când sa apropiat ora 5 a închis-o, fi a pornit la ședință cl ea sub braț. Pe drum l-a venit In minte o întâmplare de c­ând era’n­­tr’a’ntâia Ia liceul Industrial. • Pro­fesorul, adusese In clasă o carte mare. In ziua aceea aveau să citea­scă din ea. ,,Domnu’“ le-a­ spus că Eminescu este poetul deznădejde­. El a trecut prin lume „­nemuritor şi rece“. De la el trebue să învăţăm că orice sforţare de a îndrepta ceva pe lume, este zadarnică... Da! ţDa! Îşi aminteşte foarte bine, chiar şi­a le-a spus „­domnu­l “.. Crivăţul şuiera pe la urechţi. Puful zăpezii se aduna la marginea tro­tuarului,­­în .. . josul, zidurilor, îşi strânse mai bine paltonul şi-şi zise in minte: „Nu, nu, la şedinţa acea­sta despre alt Eminescu am să În­văţ... Despre adevăratul Eminescul”. Eli war să cunosscă vărsata faţă a lui Emi­nescu S’au adunat în sala în care se ţin deobicei şedinţele­­ Cenaclului Tine­­retului. Mulţi dintre tineri sunt­­muncitori, majoritatea de la Indus­­tria Optică. Au venit aici şi elevi şi studenţi. Ei vor să-l cunoască pe Eminescu în adevărata lui lumină. Ei vor să cunoască pe marele poet al Poporului nostru, aşa, cum a fost. Biroul cenaclului a făcut la început prezentarea vieţii, a operei lui Mi­hail Eminescu. S’a vorbit despre mizeria materială în care a trebuit creieze. S’a vorbit despre falsul pe care burghezia l-a comis cu op­era sa Acest fals a început cu modifi­cările pe care Maiorescu le făcea versurilor „îndrăsneţe", a început cu presiunea Junimii de a „îndulci“ strofele pline de revoltă şi s’a con­tinuat cu nefublicarea a zeci de poe­me eminesciene, cu publicarea in­completelor „ediţii complete”. A fost: Eminescu un pesimist? A fost Emi­nescu un desnădăjduit? In anumite perioade ale vieţii şi ale creaţiei sale a fost. El a scris atunci plin de mâhnire: „In no! totul e spoială, totu-i lustru fără bază“. Pesimismul, desnădejdea lui se trăgea însă din faptul că el nu vedea forţele sociale care să îndrepte strâmba orânduire clădită de câr­dăşia burghezo-moşierească. Din fap­­tul că el nu a văzut în proletariat forţa capabilă să răstoarne aşezări­­le, să le schimbe. Dar Eminescu a fost în primul rând un poet care a a pus in versuri năvalnice suferinţele poporului. El a fost acela care a scris: „cad putredele tronuri în marea de urgie, „se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie * Şi sceptrele de fier „In două părţi Infernul, portale­­le-şl deschide Spre*a’ncăpea cu mia sufletele­ hâde Tiranilor ce pier, El a fost cel care îndemna la re­voltă: „Faceţi ca’n astă lume să aibă parte dreaptă „Egală fiecare. Trăiţi iubiţi ca fraţii... ' i \'.-k ' ■ 'Yi-v-' -Te slovenesc aii mu­n­citării Ascultau cu interes. După prezen­tare s’au înjghebat discuţii. Tinerii a­­ceştia, muncitori şi elevî sunt dornici să cunoască adevărata faţă a poetului. Ei au urmărit în ziare articolele referitoare la reconsiderarea lui Eminescu. Au citit articole din „Lupta de clasă”, din „Contemporanul“, din „Flacăra”, în­chinate marelui poet. Câţiva dintre ei i-au închinat lui Eminescu versurile lor. In poeziile lor simple, sincere calde, se oglindeşte dragostea pe care tinere­tul o poartă celui mai mare poet al nostru. Răbufneşte în aceste versuri revolta împotriva ‘ „stăpânilor“ de până lec, care au vrut să ascundă adevărata faţă a Itiî Eminescu : „Căn­­anei ce viaţa-i otrăvise „Sunt şi-acei ce n’au vrut să ni-î dea „Pus-au nor! pe luminoasa, stea „False corzi la minunata liră. „Pânză de păianjen şi I­cate „Celor mulţi şi trudnici le-au ascuns „întuneric greu de nepătruns „Ca să nu putem a-i mai răzbate, scrie poetul elev Ştefan Iureş. Şi un alt elev, Florin Mugur, adaogă: „Domnii te-au slăvit, te-au prea slăvit „Doar Cii aştri spus-au că te-a­semeni „Pe cel ce-a cântat doar pentru oameni „Ei l’au vrut prin­ ceruri risipit... Dar tinerii aceştia ştiu că acel care a îmbărbătat asupriţii : „De vreţi, put­­teţi prea lesne, pământul sâ’mpărţiţi” nu a fost un astru ..prin ceruri risipit“. El a trăit puternic alături de popom­ său. Şi în nenumărate versuri de-ale sale s® vădeşte legătura lui cu, acest popor. Tocmai de aceea poetul Vasile Iosif, muncitor la fabrica „Filimon Sâr­­bu” scrie : „Te slovenesc azi muncitorii „Din slova ta avânturi cresc „Când merg pe drumuri de victorii „In pasul sprinten voinicesc. Dea­ceea elevul Florin Mugur adaogă şi el­­ „Eşti al nostru mai mult ca ori­când „Azi când biruind culegem rodul „Iţi cunoaşte cântecul norodul „Creşte’n inimi tânăr fremătând. Şi dacă versurile lui Eminescu cresc astăzi în inimile noastre şi dacă mon­itorii au ajuns azi să-i slovenească sti­hurile. „E pentru că tot mai voinicesc „Rodul luptei prinde să se coacă Ne spune pe bună dreptate Ştefan Iureş. Şi preluând o ideie a lui Emi­nescu din ,,La steaua“, Ştefan Iureş sfârşeşte poemul său Închinat lui Emi­nescu : „Eminescu... stea ce-a răsărit „Zeci de ani In urmă, cale lungă „Lumina el putu să ne ajungă „Deabia când azi, poporul desrobit. Tinerii care au participat în ziua de 12 Ianuarie la şedinţa Cenaclului Ti­neretului, au discutat Îndelung pe mar­ginea poez­iior citite. Ei au vorbit des­pre Eminescu ca despre tin poet drag oamenilor muncii. Ei au vorbit despre pilda minunată pe care o reprezintă pen­tru că poeziile sociale ale lui Em­inescu, «împărat şi proletar», „Viaţa», «Epi­gonii», «durui corupţi», «Ai noştri ti­neri». Discuţiile care s’au încins în jurul poeziilor închinate lui Eminescu, au să rutat autorii să-şi Îmbunătăţească li­nele versuri, să-l prezinte pe Eminescu in adevărata lumină, să exprime care esfte atitudinea clasei muncitoare faţă de opera marelui poet.­­* . Şedinţa s’a sfârşit. Muncitorii şi elevii s’au ciripit pâlcuri-pâlcuri discutând înflăcărat. Tânărul ear©­­to o seară Înainte stătuse autecat până târziu deasupra stihurilor minu­nate, a pornit. In grabă spre, . casă. Afară, gerul îi înţepa obrajii, îm­purpurau duhi. Tl şuera vântul pe lângă urechî. Işî potrivi mai bine căciula şi o porni nndrgsneţ. Cartea o avea sub braţ. O strânse cu putere. Şi în timp ce se lupta cu vântul şi cu gerul, în minte îi veneau crâmpeie: „...şi dacă Astăzi ff­ rsfi pot, să-l, slovenesc , pentrucă tot mai voinicesc Hodul luptei prinde să se coacă". Catrînel Onioiu I. L. Caragiale a demascat falsificarea versurilor eminesciene de către cercul "Junimea" procedeele pe care le-a folosit Titu Maiorescu şi acoliţii săi pentru a modifica acele versuri eminesciană, car­e readuc o cet­ere uşor schiţată poziţie protesta­tară faţă de nedreptăţire socie­tăţii din acea perioadă, nedrep­tăţi care l-au făcut mult să su­fere de poet. O mărturie deose­­bit de interesantă in această di­recţie o constitue însăşi istoria poemului „Proletarul” pe care are publicat-o In ziarul nostru de ori. Acest poem a fost modi­ficat la „Juhima”, iar soti­a so­cială pe care el o desvoltă a fost mu­lt atenuată in varianta „îm­părat şi pro­stav” — care in ur­ma modi­ficărilor, căpătase in­ sfârşit „bun de imprimat’’ dela cenzorul regimului burghezo-m­o­­şieresc, Titu Maiorescu. Cu privire la felul în care proceda Titu Maiorescu fi amicii săi politici faţă de operele li­terei re Ce li se prezentau la „Ju­nimea” şi îndeosebi faţă­ de poe­mele lui Eminescu, există de­o­sebit de preţioasa mărturie a Tl Ion Luca Caragiale. Acesta pove­steşte în articolul Său „Două note” cum au fost modificate versurile din „Scrisoarea II-a” a lui Eminescu. In forma aproba­tă de Maiorescu, versurile des', pre Care e vorba sună astfel: pare mîe Care am groază de „apa de trandafir”, cu mult prefera­­bilă celei pus© tn vânzare de domnii editori. * • . • • ' • : • ’ S „Dar la varianta aceasta ceda­se e! cel puţin, sub ce influenţă nu se pasă. Mal târziu insî S’a petrecut ceva mal rău, mai târ­ziu, pe când artistul era cu min­tea bolnavă s’a făcut în opera Iul publicată în volum Îndreptări, purgărî şi omisiuni cu desăvâr­şîre arbitrare”. Şi Caragiale încheie articolul cu următoarele concludente rân­duri: „Trebue, dar, sâ înţelegem «8 nu putem asista nepăsători In alterări voite sau nevoite, făcute sub ochii noştri In textul celui mal mare scriitor român, şi ast­fel oricine e dator, credem, a denunţ» ontul­­ publice lum’na*­te, falsificarea copiei — atât mat rău dac', de fanta lui neiertată copistul nu s’ar putea scuza nu­mai cu Ignoranta”. „De-oi urma să scriu in versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamehîi din ziua de astăzi să mă’nceapă-a lăuda Dacă port cu uşurinţă ş! cu zâmbet a lor ură, Laudele lor desigur m’ar mâhr­i peste măsură. Referitor la modificarea a­­cestor versuri. Caragiale rela­tează următoarele: „Versurile citi­te la pagina^ 7 sunt exact acele pe care Emîner­­cui le-a citit în „Junimea”. Mal târziu­, s’u­ făcut modi­fear­ea lor după observatele ,si cerere^ ei. torva persoane din cercul acria, a că ror. sensibil'tate extrema se simt a jicnită de expresiile ,prafe viguroase, pre-­ crude ale d- tuluî. El — se ştie bine actoria — a făcut concesiune del’eatetiî a­­c'riora şi a îngăduit să se toarne în veninul lui n-tiv si sîreer pitrină ar,­” de trandafir, să­­ ss shh­imbe pomenit tn oamenii si scârbi în mâhni; dar nu dîn toa­t” inima a făcut ,are­stă conce­siune... Le «pun aceste» ca să n« se creez” de către, public — m­aî puţin Inifiat în sie mişcîrii Ute­­rpre —­ g- ar fi citaţ’unea de măi sur o fal'l­icare’ este o variantă originală, acela anume la . care tinei poetul, o variantă ce mi sa ELEVII NOŞTRI CUNOSC AU ADEVĂRATA FAŢĂ A OFERII LUI EMINESCU Timp de mai bine de 50 de ani criticii, istoriografii şi esteţii bur­ghezi, slujbaşi şi purtători­­de cu­vânt ai Clasei exploatatoare, au ţinut ascunse, au denaturat sau mutilat acele scrieri ale lui Eminescu, care constituiau tot atâtea acte de acu­zare împotriva exploatatorilor. Aşa a fost descris Eminescu de pe catedrele şcolilor în trecut, zecilor gle generaţii de elevi. Ca un lunatec, absent la toate întâmplările din ju­rul său, melancolic, pesimist şi mi­­cantrop. Aşa a fost prezentată opera lui, lipsită tocmai de cea mai valoroasă parte, a sa, pe care criticii reacţio­nari aveau tot interesul, s’o ţină la o parte pentru a întreţine C&t mai multă vreme in mase, idee­a renun­ţării la luptă impotriva exploatato­­rilor, a resemnării, a credinţei de m­şarte in fericirea vieţii viitoare. Confuziile poetului, isvorîte din recunoaş­rea de către acesta a le­gilor de desvoltare a societăţii a ro­lului de frunte al clasei muncitoare in lupta împotriva exploatatorilor, v.cnumăr..fete dileme care-l frămân­tau pe poet şi la care nu găsea răs­puns in mijlocul unei lumi care cău­ta pe toate căile să-i înăbuşe ori­ce strigăt de revoltă împingându-l spre renunţare şi derută, iată trăsăturile poetului pe care burghezia le-a cul­tivat şi le-a folosit din plin pentru susţinerea Intereselor sale. „Seninătate abstractă” aceasta e caracterizarea pe care o considerau criticii reacţionari drept cea mai spe­cifică lui Eminescu, lui Eminescu, frate cu codrul, stăpânit de bucuria de a trăi de dragostea de oameni, de viaţă, de natură. Astăzi, Critica sprijinită pe teoria ştiinţifică a clasei muncitoare, a în­lăturat falsul cu care burghezia mân­jise viaţa şi opera poetului. De pe catedrele şcolilor de azi un nou Mihail Eminescu se înfăţişează elevilor. Elevi şi profesori ascultă azi cu nesaţ conferinţele care vor­besc despre viaţa şi opera poetului. In cadrul şcolilor, elevii pregătesc referate, învaţă poezii şi le comen­tează in spiritul justei Interpretări a operei eminesciene. La ziarele de perete ale fiecărei şcoli apar, zi de ei, articolaşe scrise de elevi asupra vieţii şi operei lui Eminescu. Numele lui Eminescu evocă acum. In sufletele elevilor noştri senti­­mentul dragostei clocotitoare pentru viaţă, pentru oameni. „NIMENI NU MI-A ARATAT PANA AZI CA EL IUBEA VIATA” „Pe Eminescu abea acum îl pri­cepem. Astăzi am deschis ochii cu adevărat asupra lui, fiindcă nimeni nu mi-a arătat până azi că el iubea viaţa”. El­eva Cojocaru Carmen din clasa XI-a a liceul­ui de fste nr. 1 îşi măr­­turiseşte astfel mulţumirea de, a-l fi cunoscut azi pe adevăratul Em­­­nescu. La lecţia de română de azi, pro­fesoara a discutat împreună cu ele­vele viaţa şi opera marelui poet. Au citit poeziile lui şi le-au comentat­­ în spiritul criticei ştiinţifice. „Inainte vreme lectura poeziilor lui Eminescu si forma in care ne e­­rau prezentate de profesori ne transpuneau într’un soi de melanco­lie dăunătoare. Astăzi, — spune tov. Verdeş, profesoară de limba română la­ acest b licou, — t am plecat cu taţii stăpâniţi, de o bună dispoziţie pe ca­re n’am încercat­ o niciodată şi orele de­ română, în ţare se vorbea despre Eminescu, ,47! am înţeles că el e un ţtcet al vieţii”. MUNCITORII ELEVI AI SCOLII SPEC­AIE DE DOI ANI TRARSC ALATURI DE POET IN POE­ZI­A PROLETARUL” Din mine, din fabrici şi uzine au venit la şcoala specială de 2 arii mun­citorii, pentm a-şi însuşi aici cul­tura care le-a fost atâta vreme ţi­nută departe. In zilele acestea­­ se pregătesc să sărbătorească centena­rul naşterii unuia dintre cei mai mari poeţi ai noştrii, cu cinstea şi dragostea care i se cuvine şi cu care poporul nostru muncitor îl încon­joară. Minerul Iancu Ion de la minere de cărbuni din Banat, a auzit de nu­mele lui Eminescu acolo in bortele negre, unde muncea zi şi noapte pentru înavuţirea pat­onilor. De la tovarăşii care cunoşteau mai bine opera poetului, din ce citeau pe a­­pucate, a aflat că era la fel ca ei, un om tare necăjit. Că aşa cum el dădea cărbuni in silă fiindcă ştia că odată scoşi la suprafaţa pământului, devin un a­­vut al patronilor, şi poetul era silit să scrie lucruri străine de sufletul lui, de adevărata lui simţire, silit de alţi patroni, care, la fel ca stăpânii •minelor aveau un singur crez, ba­nul, îmbogăţirea. Şi’ntr’un târziu­ mi­nerul Ianculon a început a-l buchisi pe Eminescu. Un lucru nu l~a mai uitat de atunci minerul. Că a găsit in poeziile lui Eminescu, o limba frumoasă ca o melodie pe care o cântă ciobănaşii, buciumaşii, cinpoerii, din munţi, de pe câmpii, de pretutindeni din ţara voastră. Azi a citit „Proletarul ”. L-au­ citit, odată cu el, muncitoru­l metalurgist Du­­n Victor, petrolistul Con­stăm­in e.,cu Nicolae, şi Lupşn Ni­­colae venit cu două luni in urmă d­oi, de la o filatură de bumbac. Şi mulţi alţii dintre tovarăşii lor cu citit şi au retrăit munci episoade din propria lor viaţă, pe care şi poetul le-a trăit din plin, in viaţa lui şi le-a închis în versuri. „L-am simţit aproape ide sufletul nostru pe Mihail Eminescu când­ am rîtit „Proletarul”, spun muncitorii, elevi ai şcolii speciale de 2 ani. Muncitorul textilist Lupşa Ion II studiază pe îndelete pe marele nos­tru poet. El a început să priceapă deci bur­ghezia denatura o bună parte, d­in poeziile în care Eminescu îşi striga revolta în faţa exploatatorilor, de Ce in unele poezii, poetul are rătăciri, înţelege deasemeni că desgustul şi tristeţea poetului cere se oglindesc in unele din poezi­ie sale, îşi aflau cauza în însăşi jortregalul şi mizeria societăţii de atunci. Nici cănd an trecut la o­ conferin­ţă despre Eminescu n’au fost atâţi ascultători ca,la conferinţele în care se vorbeşte azi despre adevăratul E­­m­ine­scu. Şi printre studenţii şi profesorii care le-au ascultat, s’au găsit aşe­zaţi in bănet ascultând amenii şi muncitorul-eizv dela şcoala «■urcială de 2­ ani in profesoara tcoalei Nr. 1 de feie­ri rimierul Vasila­c- lu­cian dala liceul 4/13 rar* scria in­­tr’uv articol pentru ziarul d© i er°te într’una din zilele acestei săptămâ­ni: „El — (Eminescu) — a demascat curajos pe toţi cei „mari” cu sufle* te mici”, Virgil Tosso /

Next