România Liberă, iunie 1952 (Anul 10, nr. 2385-2409)

1952-06-01 / nr. 2385

ROMANIA IffJERI SĂ APĂRĂM VIAŢA ŞI VIITORUL FERICIT AL COPIILOR! Drumul unui pionier din patria noastră "Am citit deunăzi în două caiete de şcoală povestea marilor fapte care umplu azi­ viaţa patriei p­asite. Două caiete de şcoală, la în­făţişare ca oricare altele ale şcolarilor noştri. Am răsfoit filele aşternute cu scris copilăresc. In versuri îşi spusese autorul gândurile şi năzuinţele, povestea drumului lui şi al patriei sale. Mărunt, într’un colţişor, şi-a scris numele: Ilie Constantin, elev cl.­­VI-a elementară. Ilie Constantin, băieţaşul de 13 ani, care are astăzi buzunarele pline de hâr­­tiuţe aşternute cu versuri, mâine va fi poate un tehnician renumit, un vestit fruntaş in producţie sau un poet cunoscut, care va cânta­­izbânda socialismului şi drumul mai departe al poporului­ nostru. Şi viaţa pionierea­scă Şi barajele hidro­centralelor, cu munţii şi codrii de alături, şi sufletul omului care ridică edificiul mari­lor fapte, toate sunt îmbrăcate în strafie versurilor în caietele acestea. Printre atâ­tea rânduri, am edit povestea lui, a pionie­rului Ilie Constan-D/-\tracto îm­pin­tiri. * wvwwww. ----------Ia­tă în vremurile îne­cate de n­eguri şi de suferinţele poporului şi întoarsă astăzi pe drum luminos. Urmărind povestea drumului său, m­ara gândit la alţi copii ai patriei noastre, to­varăşii lui pe acest drum. . In zorii unei zile din toamna trecută, aşteptam un tren în gara Sigh­et. Era se­nin, răcoare şi lucea­fărul se pregătea să-şi ia rămas bun. Pe o bancă din faţa mea, url bătrân aş­tepta şi el trenul. Jos, sprijinită de carâmbul cismei, o desagă cu merinde, legată de codârîştea unui to­por. Am recunoscut în bătrânul de pe bancă pe tăietorul de lemne. Liniştea gării a fost deodată întreruptă. Co­pii şi băieţandri au năvălit pe peron. Un grup din cei mai mici, s-a oprit lângă bătrân discutându-şi marile probleme. Erau îmbră­caţi în portul maramureşan şi din Ţara Oa­şului, cu cămăşile ajurate şi pălării mici de pae. La gât, cravate roşii. — „Mă ţâcă, de unde sunteţi ?“ — „De la şcoala medie tehnică forestieră. Mergem în misiune patriotică, strângem fir”. A tăcut bătrânul şi a privit copiii până s-au urcat în tren. Se gândea poate la copi­lăria lui de tăietor de lemne. Azi, copiii aceştia nu-şi mai petrec plăpânda copilărie prin păduri, în ger, foamete, mizerie. Ţara îi pregăteşte ca muncitori forestieri, tehnicieni, inginerii schimbând amarul străvechi al ma­ramureşenilor cu o viaţă omenească. Pe copiii aceia cu pălăriuţe mici de pae pe cgre i-am văzut plecând în misiune patrioti­că din gara Sighet, i-am urmărit în produc­ţiile literare ale lui Ilie Constantin. I-am în­tâlnit în versurile pionierului pe micuţii sbur­­dginici şi fericiţi care din primăvară până-n loamnă umplu parcurile de odihnă ale Capi­talei, sau staţiunile balneo-climaterice de la munte şi mare. Pe aceia care au autobuzele lor, tramvaiele lor, palatele lor, pe toţi copiii patriei care cresc în numele viitorului ieri­cit. Acesta e drumul generaţiei lui Ilie C­on­­st­antin. Am discutat pe îndelete cu pionierul poet, despre generaţia lui, despre eroii versurilor lui de azi. M­i-a vorbit mult, cu pricepere, despre înaltul meşteşug pentru care se pre­găteşte, despre visurile lui. Şi multe visuri şi-a înscris el pe răbojul viitorului. Ar Acum opt-nouă ani, printre copiii care mi­şunau pe maidanele cartierului Ferentari, era unul pirpiriu, aproape gol ca şi ceilalţi, veşnic flămând. Era el, Ilie Constantin, ele­vul fruntaş de azi al şcolii lui, mândria de azi a cercului de literatură din Palatul Pio­nierilor. Acolo, pe maidan, tîra de mână pe sora lui mai mică, în cârnipuţă cu plo­iile din magherniţele cartierului, era pustiu. Mama, muncitoare la Societatea de Tramvaie, abea putea să le cumpere câte ,o bucată de pâine. — „Mama mea a dus o viaţă grea. Aş vrea să scriu viaţa ei, să ajung un om în­­­văţat, să-i fiu bucurie”. Acesta este unul din visurile micului poet. El vrea să cânte figura mamei biruitoare, care a cucerit viaţa pentru copiii ei, mamă eroină căreia i-a dedicat una din poeziile celor două caiete. De mititel Ilie Constantin a cunos­cut opresiunea sângeroasă a burgheziei şi mo­­şierimii. Nu avea nici măcar târlici ca să înşele cât de cât pişcăturile gerurilor, nici hăinuţă să-i apere umerii plăpânzi de copil nehrănit. Anii de degerături i-a simţit mai târziu, când reumatismul l-a pus în pat. După vremi de întuneric au venit însă şi zile luminoase.­ Ţara noastră — eliberată de glorioasele oşti sovietice — a pornit pe făgaşul vieţii noi şi­ a avut gri­je de copilul Ilie Constantin, aşa cum a avut şi are gri­je de toţi copiii pa­triei noastre. El s-a făcut sănătos şi­ a mers iar la şcoală. Avea cărţi la îndemână, pro­fesori buni. Drumul i-a fost deschis. La 16 Februarie 1950 — în ziua când îm­plinea unsprezece ani — a primit cravata ro­şie. La 1 Iunie al aceluia­ an, pionierul Ilie Constantin a păşit pragul Palatului Pio­nierilor, palatul unde nu cu mu­lt în urmă huzuriseră exploatatorii. Porţile ferecate s’au deschis larg în cămările aurite dar rjiţice­­zite până atunci; în parcul pustiu de altădată a pătruns soarele, a intrat lumea veselă a copiilor. De atunci, în fiecare joi, Ilie Constantin studiază la cercul de literatură. Acolo, în camera poveştilor, pionierul spu­ne adesea basme. Basme şi poveşti auzite de la mama sa, femeie cu darul povestirii şi al închegării de versuri. Pe coridoarele lungi, luminoase, ale Pa­latului Pionierilor, se deschid multe uşi. Câte o plăcuţă aurie, pe fiecare, indică cercul din camera aceea. Pe plăcuţe scrie: navo-modele, artă drama­tică, radiofonie, balet, aero-modele, literatu­ră, pian, naturale, sculptură, matematici şi şirul se continuă. Aici e câmpul de creaţie al celor mici, al prietenilor lui Ilie Constan­tin. Navo-modele. In locul acesta nu se vor­beşte, dar ciocanele, rindelele şi strungul Îşi cântă cântecul. Constructorii cercetează pro­­ectele, făţuesc lemnul, aşează p­ânzele. Ion Ciobanu a terminat un iaht. Vopseaua e proas­pătă încă. Lângă nava lui sunt multe şa­lupe, crucişătoare, vase de transport, şalupe de coastă, vase de călători, vase fluviale. Azi sunt de lemn, mâine pe şan­tierele navale a­­ceşti constructori vor înălţa scheletele de fier ale navelor. Migo Calomfireanu, Doina Henjic, Gheorghe Vaieriu, stau aplecaţi pe mesele de lucru. Mâine, marea, fluviile, canalele ce ne vor brăzda ţara, vor purta pe apele lor navele micilor constructori de azi. Şi Ilie Constan­tin va scrie poate is­prăvile lor. Cu un etaj mai jos, într'o sală cu miros de humă umedă, lu­crează micii sculptori. Sub mâinile lor pri­cepute huma prinde viaţă. Ioana Bucelea şi-a terminat lucrarea. Sub glugi de sac u­­mede, aşteaptă turna­rea şi grip opere ter­minate. Alături însăilează versuri Ilie Constan­­tin- o! călătoreşte a­­cum departe. Şi creio­nul îi aşterne pe hâr­tie gândurile. ...Un sat din Co­reea sfârtecată de bombele americanilor. Un băieţandru, un mic partizan, priveşte un pod. Pe aici vor trece călăii mâine în zori, aruncând pipar­­tea mai departe. Nu! Nu trebue să treacă, gândeşte Q­ u-Hai. In zori, la capul podului, un om cu armă, păzea. Mina era aşezată, sfoara o ţinea în mână. Pe pod au intrat duşmanii cu tancurile lor. ...Şi chiar atunci soldatul, smuci de sfoara roţii. Un tunet se aude. Duşmanii pier cu toţii. Dar şi Ciu-Hai muri,­ căci el era soldatul. Muri slujindu-şi ţara, muri slujindu-şi statist. Aceasta a fost viaţa tghariflui partizan Ciu-Hai, ostaşul curajos al Coreei martire. Inima lui Ilie­ Constantin e alături de eroul lui şi de ţara greu încercată. Ilie Constantin, micul poet, vrea să cânte victoria patriei lui Ciu-Hai. Şi o va cânta. Poezia lui va apare în revista Palatului „Mlădiţe literare”. O v­or cunoaşte prietenii lui, sculptori, pictori, actori, pianişti, natura­­lişti, constructori de aero-modele. Prietenii lui, alături de care va trăi timpuri minu­nate. Prin parc se cântă doine şi marşuri vesele. Fiecare grup, cântecul preferat. Deodată un acordeon începe o melodie cunoscută tutu­ror şi glasurile se înalţă toate. Sunt vorbe prea puţine în grai Şi flori sunt prea puţine pe plai... E cântecul închinat marelui Stalin, către care se îndreaptă totdeauna pionierii şi ti­nerii patriei noastre. Aşa trăesc şi cresc copiii patriei noastre. Ilie Constantin va merge la liceu. Trebue să înveţe ca să fie demn ucenic al lui M­aia­­covschi, despre care a ţinut la şcoală con­ferinţe. Un unchi l-a îndemnat spre mese­ria de inginer. — „I-am promis că inginer mă fac. Dar inginer de suflete“, mi-a spus el clipind ştren­găreşte. Inginer de suflete! Acesta este drumul lui, pregătit de partid. Şcoală, bursă, cărţi, va­canţe fericite, comorile artei poporului nos­tru, toate-i sunt la îndemână. Cu cât patria noastră înfloreşte în primăvara socia­lismului, cu atât mai neted, mai luminos este drumul lui Ilie Constantin, drumul lui şi al generaţiei sale, viitorul de aur al patriei. OLGA ILIEȘ Elevul Sava Marin, fiu de țărani muncitori dintr'un sat de pe­­ la pian, Bărăgan, exersează Pentru toţi copiii lumii va răsări soarele vieţii noi . „Mămica, nu există oare în lume vreo ţară fără cer? Acolo nu ar putea să sboare avioanele cu bombe..." Cu obrajii traşi şi palizi, cu vocea gâtuită de spaimă, aşa a vorbit mamei sale un copilaş american care se întorcea acasă după unul din exerciţiile antiaeriene organizate pentru copii de auto­rităţile militare din S.U.A. Astfel de exerciţii fac parte din metodele de educaţie a copii­lor în ţara imperialismului cel mai agresiv, învăţătorii şi profesorii sunt siliţi acolo să dea copiilor o educaţie în care brutalitatea, asasinatul, să fie prezentate ca stări fireşti. Această educaţie are ca scop să obişnuias­că tineretul cu ideia inevitabilităţii războiu­lui. Prea mulţi copii în lume — scrie america­nul William Vogt, neo-teoreticianul malthu­­sianist. "Lumea e suprapopulată de copii, de­aceea ea nu poate să prospere — spune a­­cest „filosof” al pruncuciderilor. „Foamea lumii”, cum este intitulată criminala lucrare a lui Vogt, pune omenirea în faţa alternati­vei: să aleagă între război — „care este o lege biologică” şi între scăderea natalităţii; între bomba atomică şi asasinarea în massă a copiilor. La Paris, o tânără de­ 20 de ani, sugrumată de mizerie, şi-a luat pruncul în vârstă de două luni şi i-a sfărâmat ţeasta fragedă de caldarâm. Intr'un oraş din Italia, tatăl şomer şi-a legat de braţe şi de spate cei trei co­pilaşi de 2, 4 şi­ 7 ani şi s’a aruncat cu ei într’un bazin cu apă. „Teoriile” lui Vogt gă­sesc aderenţi în toate ţările capitaliste. Su­grumate de crize şi înăbuşite de şomaj. Aces­te „teorii” sunt traduse în viaţă în propor­ţii înspăimântătoare în ţările coloniale şi dependente, unde taie şii spânzură imperia­lismul necruţător. In Egipt, mortalitatea in­fantilă atinge proporţia îngrozitoare fie 630 copii la mie. Mortalitatea infantila are pro­porţii la fel de înspăimântătoare în India, unde mizeria masselor este de nedescris, unde într’o încăpere mică trăesc câte 15—19 persoane, adulţi şi copii. Mor copiii cu su­tele de mii în Spania franchistă, unde o re­centă statistică a dezvăluit că 75 la sută din şcolari sunt bolnavi de tuberculoză­ Mor co­piii, fără să apuce să se bucure de cerul ge­neros al patriei lor, în Grecia monarho-fas­­cistă, unde războiul a lăsat 360.000 de co­pii orfani (care rătăcesc pe străzi goi şi flă­mânzi), unde 15.000 de adolescenţi sunt in­ternaţi în lagăre de concentrare, iar mii de copii, de cea mai fragedă vârstă, zac în în­chisori pentru singura vină de a se fi păs­cut. 330 de copii schingiuiţi cu bestialitate în lagărul de la Makronisos, au scris: „Spu­neţi întregului popor grec, lumii întregi, tu­turor părinţilor şi oamenilor cu simţăminte omeneşti, cât suferim noi; întrebaţi-i care lege şi care dreptate permite să fie schin­giuiţi copiii?“ Care lege şi care dreptate justifică crime­le bandiţilor titoişti? In Iugoslavia, 85 la sută din şcoli n’au fost încălzite în iarna a­­nului 1951. Mortalitatea infantilă este acolo în continuă creştere, în timp ce bugetul ţării a fost destinat în proporţie de 75­ la sută pregătirilor de război- Adenauer sărută mâ­na ocupantului american pentru semnarea „tratatului general” de înrobire a poporului Germaniei Occidentale, în timp ce tubercu­loza loveşte 22,6 la sută din co­piii germani sub 6 ani. In Franţa, unde guvernanţii trădători, ascultând orbeşte ordinele generalului-călău Rid­­gway, îl arestează pe fiul iubit al poporului francez Jacques puciqs, numărul copii­lor tuberculoşi creşte în fiecare an cu 60.000. Cu 8 până la 30 de dolari poate fi cumpărat un copil în Japonia. Această cruntă formă a sclaviei se întinde ca un flagel şi în alte ţări din Orientul îndepărtat şi din Orientul Mijlociu, unde domnesc monopolurile impe­rialiste. Prea mulţi copii, — de aceea copiii trebue să moară. De foame, de mizerie, de boli. Prea mulţi copii, — imperialismul nu va învesti nicio centimă pentru hrănirea lor, pentru educarea lor. Copiii pot fi doar ex­ploataţi, atâta timp cât se mai cramponează de viaţă­ Copiii din Iran sunt folosiţi de la vârsta de 8 ani la ţesutul covoarelor. Pen­tru aceasta ei nu trebue să ştie nici să scrie, nici să citească. Nu este, aşadar, de mirare că jumătate din copiii lumii capitaliste sunt analfabeţi. In 40.000 de sate din Tupola nu poate fi găsit un singur ştiutor de carte. 99 la sută din populaţia Somaliei este analfabetă, iar Algeria — colonie a imperialismului francez — are 85 la sută din locuitorii ei analfabeţi. Situaţia aceasta caracterizează şi ţările ca­pitaliste cele mai avansate. In Statele Uni­te, bunăoară, 4 milioane de copii de vârstă şcolară nu primesc niciun fel de instruire, iar în Italia 2 milioane de copii au rămas în afara şcolii în anul 1950. Nu sunt bani pentru şcoli, pentru spitale, pentru sanato­rii. Ţările capitaliste reduc an de an buge- tele lor sociale, pentru a le spori pe cel© de război. Cu cinism, fostul prim ministru francez Preven a declarat în parlament, cu prilejul discuţiilor asupra bugetului ţării: „Este evident ca tot ce am dat în plus pen­tru apărare, noi am dat în dauna investiţiilor şi reconstrucţiei*’. Toate ţările blocului a­­gresiv al Atlanticului de Nord au sporit şi mai mult, în 1952, bugetele lor războinice. In Statele Unite cheltuelile de înarm­are în­globează 85 la sută din totalul bugetului. In Franţa, cheltuelile de înarmare sunt aproa­pe de două ori mai mari în 1952 decât în 1950. In lumea descompusă a capitalismului mu­ribund, copiii sunt împinşi pe calea imorali­tăţii şi a crimei de către o propagandă bes­tială, — propaganda demoralizatoare a radiu­­lui, a filmelor şi a cărţilor otrăvite. Copiii sunt crescuţi în legea desnădejdii, a lipsei de încredere în viitor. Copiii, florile cele mai frumoase ale vieţii, sunt împinşi în ghiarele spaimei. Nefericitul copil din ţările capitali­­ste nu are în faţa lui decât spectrul negru al războiului. Un ziar francez a întreprins o anchetă pe tema : „Ce ar dori copiii de azi?" Copiii au răspuns: ,,Să avem o bătrâneţe". Frica de moarte înainte de vreme, frica de moarte care nu le va da putinţa să se bucure de bucuriile vieţii, îi împinge pe aceşti co­pii spre delicte şi spre crime. In S.U.A., in Germania Occidentală, în ţările Americii La­tine şi în multe alte ţări capitaliste, copiii se dedau stupefiantelor. In Statele Unite 275.000 de copii apar în fiecare an în faţa tribunalelor de minori, pentru delicte care merg până la atacurile gangstereşti. In Ger­mania Occidentală, criminalitatea la copii a crescut cu 87 la suta, în timp ce la oa­menii maturi a crescut cu 33 la sută. In toate aceste ţări delictele copiilor sunt comise sub influenţa filmelor americane şi a aşa zisei literaturi pentru copii. In aceste filme, în aceste cărţi, s­e pro­slăvesc militarismul şi ura de rasă. Filmele, carţele, radioul, urmăresc acelaş scop: să-i convingă pe copii că războiul nu poate fi în­lăturat. Ele propagă violenţa, ura şi corup­ţia. Ele vor să formeze acea generaţie de ti­neri care să execute cu cruzime orori ca cele comise astăzi în Coreea de bandele de mer­cenari. Pentru susţinerea moralului trupe­lor invazioniste din Coreea, studiourile din Hollywood fabrică­ în serie­ filme ca „For­ţa brutală", „Puşca nebună”, „Colt 45", „Windchester 76“, „Sărută de adio ziua de mâine",­­ filme care propagă violenţa, fil­me pline de sânge şi sadism. Aceste filme sunt prezentate copiilor pe toate ecranele ţărilor capitalist© şi dependente. Cerul şi pământul nu se deosebesc mai mult decât este deosebirea dintre viaţa co­piilor în ţările capitaliste şi viaţa copiilor sovietici, viaţa copiilor din lumea socialis­mului şi a păcii. Tovarăşul Stalin a spus că copiii trebue crescuţi cu grije şi atenţie, aşa cum un grădinar îşi­ creşte pomul pr­efe­­rat. Această învăţătură stalinistă este o­ că­lăuză pentru regimul sovietic, în lupta lui pentru bună­star­ea copilului. In ţările spera­­tismu­lui şi cu deosebire în Uniunea Sovieti­­că, grija pentru copii este privită ca o pro­blemă de stat primordială. Această grije se reflectă în legislaţia privind ocrotirea mamei şi a copilului. „Copiii sunt florile vieţii“, se spune în Uniunea Sovietică. Aceste flori creesc în plină lumină, înconjurate de dragos­tea întregului popor. In 1951 statul sovietic a cheltuit 121­ de miliarde ruble pentru asis­­tenţa toakisi şi a copilului. In U.R.S.S. nu există copii de vârstă şcolară în afara vreu­nei forme de învăţământ. Zece milioane de copii sovietici au fost anul trecut­ în tabe­rele şi coloniile de vară. Realizările in folo­sul creşterii şi educării copilului sunt carac­teristice şi ţarilor democraţiei populare. 31 la sută din bugetul R. Polone este destinat actunilor social-culturale şi în folosul copi­lului. In Cehoslovacia cheltuelile pentru sănă­tatea copilului, au fost de 15 ori mai mari în 1951 decât în 1939, înainte de a fi cotro­pită vremelnic de barbarii secolului nostru,—• imperialiştii americani şi englezi — Republica Populară Democrată Coreeană reuşise reali­zări uriaşe în opera de ocrotire a copilului.­­Nu exista sat fără centru medical, iar imen­sa majoritate a copiilor de vârstă şcolară erau încadraţi în forme de învăţământ. As­­tăzi, în urma distrugerilor barbare ale avia­ţiei americane, 300.000 de copii coreeni au rămas fără adăpost. Lupta pentru apărarea copilului trebue, nu­, rărită, căci lupta pentru apărarea copilului este lupta pentru apărarea păcii. Popoarela lumii, încadrându-se cu tot mai pu­ternică hotărîre în lupta pentru a­­părarea păcii, împotriva aţâţătorilor la război imperialiştii americano-englezi, vor şti să salveze viaţa copiilor. Incheindu-şi cuvântarea rostită la conferinţa Internaţională pentru apărarea copilului, care s’a ţinut în Aprilie 1952 la Viena, un delegat a amintit despre un foarte frumos proverb chinezesc : ,,Dăcă toate popoarele tropăe, pământul iri­cepe să tremure, şi dacă toate popoarela suflă împreună, atunci va fi furtună." Iar apoi a adăugat: „Să chemăm, să suflăm ca să se producă această furtună. Ea va cu­răţa cerul de toţi norii răufăcători. Şi atunci când va fi trecut furtuna, un , soare bun îşi va revărsa căldura şi lumina asupra tutu­ror copiilor”.­­ Pentru toţi copiii lumii va "răsări soarele" vieţii noi.­­ V. IONESCU * O zi întreagă era petrecut în sovhozul „Nahalyens­chi” din raionul B­atum. Ac°l° am discutat cu oamenii sovietici. Cu prie­tenie ne-au povestit ei despre ţara şi viaţa lor fericită. Vladimir Nichiforovici Lomannadze direc­torul sovhozului ne povestise multe. Despre sovhoz, despre recoltele îmbelşugate, des­pre plantaţiile de ceai. Ne-a vorbit Vladimir Nichiforovici şi despre zilele grele din anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Şi acum gândea la ziua aceea... Au trecut mulţi ani de atunci, dar el n’o uită. Tot aşa era: vară, cald şi la sovhoz se muncea cu multă râvnă. In acel an primul lui băiat, — Helix — împlinise 4 ani, iar Ana Ilicina, soţia, adusese o nouă bucurie familiei: doi băieţi deodată: Lorea şi Anzen. Erau feri­ciţi... Dar războiul venit pe neaşteptate a sgu­­duit viaţa oamenilor. Ca şi ceilalţi oameni sovietici Vladimir Ni­chiforovici a plecat pe front. A trebuit să lase căminul fericit, soţia şi copiii mici. A trebuit să lase sovhozul şi să­ plece. Milioane de oameni au plecat. Patria era în pericol. „După victorie când am venit acasă, îl văd pe Helix în grădină, la masă. Băiat mare, îşi făcea lecţiile. Cei­lalţi doi se opriră din joacă, lăsară căluţul jos şi mă priviră mi­raţi .„Un soldat mă­­mico“ ziseră ei. Co­piii nu m-au cunoscut. Nici nu aveau­­ de unde. Trecuseră 6 ani. Acum trăim iarăşi fericiţi. Sovhozul creşte mereu şi pe noi ne bucură fiecare succes. Co­piii sunt mari şi învaţă la şcoală. Noi vrem să trăim mereu aşa, să muncim să facem viata tot mai frumoasă. De aceea noi oamenii sovietici luptăm cu toata-' hotărîrea pentru pace şi comunism. Vrem cu toţii pace şi luptăm pentru statornicirea ei în toată lu­­imea. Pacea e doar fericirea noastră.” Căldura stărue­șt mai puternic pe meleaguri­le Batuinului, în țara fericirii, cum este nu­mită Georgia Sovietică. După ce am vizitat sovhozul „Nahalienschi”, Vladimir Nichifo­rovici, ne invită acasă. Să mai stăm de vorbă — ne-a spus el. Copiii intrară și ei sburdalnici în casă. — Astăzi cum a mers? Ce aţi făcut? Se interesează Vladimir Nichiforovici. — La parc tăticule. A fost cald şi noi am făcut repetiție pentru serbare. Vrem să iasă cât mai bine. Suntem doar pionieri — vorbi cu seriozitate Helix, cel mai mare dintre co­pii. — Astăzi e serbare la noi — ne lămuri A­­na Ilicina — și copiii se pregătesc. Au festi­val la teatrul din Parcul Pionierilor din Batum.... Helix, Lore? Și Anzen, ne priviră mai în­­tâi sfioşi. Ne-ar­ împrietenit însă repede. Până la urmă n­e-au poftit să mergem la Parcul Pionierilor pentru a participa la serbarea lor. Ne-am învoit să mergem şi am plecat împreună. Era în toiul zilei. Peste oraşul Batum fru­mos ca o grădină, soarele îşi unduia razele aurii. Pe coama orizontului, nori răzleţi s­e adunau, zidind o culme albicioasă care se ridică spre’naltul văzduhului. Soarele îşi ridică mai sus parcă fruntea, învăluind în razele sale întreg oraşul. Tot drumul copiii ne vorbiră despre munca şi preocupările lor. — Noi suntem tustrei pionieri — se lău­dară ei. Activăm in cercul naval. învăţăm să conducem vaporul. Pe strada Rustaveli lume multă, ca de obi­cei. Copiii în grupuri merg liniştiţi. Păşim in urma lor. Ne îndreptăm cu toţii spre parc. Astăzi e mare sărbătoare în Parcul Pionie­rilor din Batu­m. — Cu toţii vin la serbare. O să fie lume multă, spuseră plin de bucurie mieii noştri prieteni. In colţul străzii, intrarea în parc. Un arc de triumf. Sus, cu litere mari scrie: „Parcul Pionierilor din Batum”. Cu litere asemănătoare o lozincă: „Copiii reprezintă viitorul luminos al Patriei noastre”. Ne-am întâlnit deîndată cu mulţi colegi de-ai prietenilor noştri. Erau cu toţii îmbrăcaţi în haine marină­reşti. Purtau berete. — Sunteţi adevăraţi marinari? — între­băm noi. — Sigur. Altfel nu se poate, facem par­te cu toţii din cercul naval. Pe vapor urcăm numai în ţinu­tă marinărească. Prietenii noştri i ne-au făcut cunoştinţă cu Negulici. Un copi­l puţin mai răsărit. La re­verele hainei purta semnul de „căpitan al vaporului”. — Să mergem în partea cealaltă a parcu­lui — ne poftiră ei. Acolo am pus noi în primăvară Poeţi- Mergem cu maşinile noas­tre­ ale cercului de mecanică. Ne-am urcat într’o maşină puţin mai mică decât un turism obişnuit. In faţă, incapita­­nu!’’­ iar în spate, alături de mine se urcă „matelotul” Lorea Lomannadze. Când am colborît, copiii nu s-au arătat bucu­roşi puieţii pe care i-au sădit în primăvară. Dădeau şi explicaţii despre originea arbori­lor. . ..... I-am adus aici din grădina botani­­că. Acolo sunt mulţi, de toate Ţelurile... Parcul Pionierilor din Batum, este foarte frumos. Are un lac mare de vreo 10—15 hec­tare! Pe lac sunt bărci multe şi un vaporaş. Pe vaporaş pot să rpeargă 28 de oamenii ma­turi. Am mers şi noi cu el şi am făcut încon­jurul lacului. Vaporaşul are aparat de radio. Când merge se aude muzică transmisă de la Moscova, din Tbilisi şi alte locuri. Deasupra vaporului străjuesc steguleţe roşii. Pionierii conduc vaporaşul. In parc este şi teatrul pionierilor. Pe scena teatrului dau reprezentaţii diferite echipe pio­niereşti. In cadrul „Casei Pionierilor” care este tot în acest parc, se duce o intensă ac­tivitate pe toate tărâmurile. Ansamblul pio­nierilor din Batum, care activează în cadrul acestei „Case” e compus din 150 elevi. La concursul organizat pe republică a luat pre­miul 1. In partea dipsope mape a parcului este lo­cul numit „proştii sportivilor”. E stadionul amenajat de pionieri. Pe acest stadion au loc marchuri îrjtre diferite echipe sportive şcolă­reşti. In parc supt chioşcuri cu ziare, re­viste şi cărţi. Tqgtg activitatea ce se desfăşoară în Par­­cul pionierilor din Batum,­­este condusa de un colectiv lărgit din care fac parte m­embri ai corpului didactic şi reprezentanţi ai Com- Sitnplului. Colectivul în frunte ,cu tov. Mihailov Ceaf­cenidze, urmăreşte şi îndrumă îndeaproape activitatea pionierilor. In cadrul diferitelor cercuri, copiii sunt îndrumaţi şi ajutaţi să-şi desvolte aptitudinile lor. Am vizitat tot parcul. Ne-am minunat mult de frumuseţile lui. Este un minunat loc pi­toresc unde copiii îşi petrec timpul liber, cresc şi se desvoltă în fericire. Impresii de neuitat ne-a lăsat întâlnirea cu pionierii din Batum. Mult ne-au bucurat co­­piii aceştia, viitorii constructori ai ţă­rii comunismului. Micuţi, cu feţele bron­zate de soarele puternic, ei ne-au în­conjurat cu toată prietenia lor copilărească, ne-au povestit de viaţa lor fericită, de preo­cupările lor şcolăreşti. Am asistat apoi la festivalul dat de an­samblul teatrului pio­nierilor. A fost deose­bit de reuşit. Am ascultat cântece minunate, poezii reci­tate cu multă însufle­ţire. Unele se spu­neau în limba rusă, altele în limba geor­giană. Toate însă a­­duceau pe scenă su­flul tinereţii, oglin-J ~ r __ u.. ucov ici icnea Şi bu­curia copiilor de a’ trăi în pace, arătând dragostea lor faţă de toţi copiii din lumea întreagă şi slăveau pe marele învăţător al omenirii muncitoare, prietenul cel mai drag al copiilor — marele Stalin. Mult ne-a emoţionat piesa jucată de echi­pa teatrală a ansam­blului pionieresc. Deşi nu cunoşteam deloc limba georgiană — Vorbită de micuţii artişi! — noi totuşi am înţeles în între­­gime piesa jucată. Era vorba în piesa „In ţara noastră nimeni nu e singur” despre o fetiţă care venea pen­­tru prima oară la şcoală. Era sfioasă şi se simţea străină. Nu avea pe nimeni. Părinţii i-au murit în război. La şcoală însă fetiţa nu s’a mai simţit singură. Pionierii au înconju­rat-o cu dragostea lor, au ajutat-o, au dus-o în parcul lor, au antrenat-o la învăţătură, la cântece şi la jocuri. Astfel în scurt timp, numele Tanjuşei­­- aşa o chema — era cu­noscut nu numai în clasa ei ci în toată şcoala. Pentru munca sa Tania a primit ca răspla­tă la învăţătură, cravata roşie de pionier — primul vis al fiecărui şcolar sovietic. După terminarea serbării pionierii din­ Batum ne-au înconjurat din nou. Acum ne puneau întrebări : — V’a plăcut? — E frumos la noi? — O să povestiţi la pionierii voştri cum e poporul nostru? — Da. O să povestim, le-am promis noi — Atunci ne pare bine. Când o să le po­vestiţi, să spuneţi că noi ne bucurăm că şi pionierii din Republica Populară Română învaţă bine şi au Palat. Noi vă rugăm să le daţi din partea noastră şi porumbelul acesta în semn de prietenie. Vreţi să-l duceţi? — Vrem. De ce nu, Lorea, ne aduse porumbelul alb — o in­signă mică.­ — E porumbelul păcii — zise el. Noi do­rim pace ca să învăţăm, să creştem mari! Nu e aşa că şi pionierii voştri vor pace? — Da şi pionierii noştri şi toţi copiii din lumea întreaga ca şi toţi oamenii cinstiţi,­­ vor pace şi luptă pentru apărarea ei. — Atunci va fi pace. Noi o să învăţăm, iar când vom fi mari, vom face trenuri, po­duri, drumuri şi case mari, adevărate.... Apoi şi-au luat rămas bun de la noi. Ne-am despărţit ca vechi prieteni. Era seară. Copiii plecară spre case. Soare­le scăpară după culme lăsând urme ca de foc nestins. De pe celălalt ţărm luna îşi scoase capul. Amurgul serii umplu grădina parcului de o tainică tăcere, iar adierea uşoa­ră a vântului împrăştia până departe miros de lămâi şi portocali... D. TÅRNAUCEANU NOTE DE CĂLĂTORIE Parcul pionierilor din Batum Membrii studioului de teatru de la Casa Pionierilor din Moscova discută Marsak, scriitorul lor preferat. PAGINA 3-a

Next