România Liberă, iunie 1952 (Anul 10, nr. 2385-2409)
1952-06-01 / nr. 2385
ROMANIA IffJERI SĂ APĂRĂM VIAŢA ŞI VIITORUL FERICIT AL COPIILOR! Drumul unui pionier din patria noastră "Am citit deunăzi în două caiete de şcoală povestea marilor fapte care umplu azi viaţa patriei pasite. Două caiete de şcoală, la înfăţişare ca oricare altele ale şcolarilor noştri. Am răsfoit filele aşternute cu scris copilăresc. In versuri îşi spusese autorul gândurile şi năzuinţele, povestea drumului lui şi al patriei sale. Mărunt, într’un colţişor, şi-a scris numele: Ilie Constantin, elev cl.VI-a elementară. Ilie Constantin, băieţaşul de 13 ani, care are astăzi buzunarele pline de hârtiuţe aşternute cu versuri, mâine va fi poate un tehnician renumit, un vestit fruntaş in producţie sau un poet cunoscut, care va cântaizbânda socialismului şi drumul mai departe al poporului nostru. Şi viaţa pionierească Şi barajele hidrocentralelor, cu munţii şi codrii de alături, şi sufletul omului care ridică edificiul marilor fapte, toate sunt îmbrăcate în strafie versurilor în caietele acestea. Printre atâtea rânduri, am edit povestea lui, a pionierului Ilie Constan-D/-\tracto împintiri. * wvwwww. ----------Iată în vremurile înecate de neguri şi de suferinţele poporului şi întoarsă astăzi pe drum luminos. Urmărind povestea drumului său, mara gândit la alţi copii ai patriei noastre, tovarăşii lui pe acest drum. . In zorii unei zile din toamna trecută, aşteptam un tren în gara Sighet. Era senin, răcoare şi luceafărul se pregătea să-şi ia rămas bun. Pe o bancă din faţa mea, url bătrân aştepta şi el trenul. Jos, sprijinită de carâmbul cismei, o desagă cu merinde, legată de codârîştea unui topor. Am recunoscut în bătrânul de pe bancă pe tăietorul de lemne. Liniştea gării a fost deodată întreruptă. Copii şi băieţandri au năvălit pe peron. Un grup din cei mai mici, s-a oprit lângă bătrân discutându-şi marile probleme. Erau îmbrăcaţi în portul maramureşan şi din Ţara Oaşului, cu cămăşile ajurate şi pălării mici de pae. La gât, cravate roşii. — „Mă ţâcă, de unde sunteţi ?“ — „De la şcoala medie tehnică forestieră. Mergem în misiune patriotică, strângem fir”. A tăcut bătrânul şi a privit copiii până s-au urcat în tren. Se gândea poate la copilăria lui de tăietor de lemne. Azi, copiii aceştia nu-şi mai petrec plăpânda copilărie prin păduri, în ger, foamete, mizerie. Ţara îi pregăteşte ca muncitori forestieri, tehnicieni, inginerii schimbând amarul străvechi al maramureşenilor cu o viaţă omenească. Pe copiii aceia cu pălăriuţe mici de pae pe cgre i-am văzut plecând în misiune patriotică din gara Sighet, i-am urmărit în producţiile literare ale lui Ilie Constantin. I-am întâlnit în versurile pionierului pe micuţii sburdginici şi fericiţi care din primăvară până-n loamnă umplu parcurile de odihnă ale Capitalei, sau staţiunile balneo-climaterice de la munte şi mare. Pe aceia care au autobuzele lor, tramvaiele lor, palatele lor, pe toţi copiii patriei care cresc în numele viitorului iericit. Acesta e drumul generaţiei lui Ilie Constantin. Am discutat pe îndelete cu pionierul poet, despre generaţia lui, despre eroii versurilor lui de azi. Mi-a vorbit mult, cu pricepere, despre înaltul meşteşug pentru care se pregăteşte, despre visurile lui. Şi multe visuri şi-a înscris el pe răbojul viitorului. Ar Acum opt-nouă ani, printre copiii care mişunau pe maidanele cartierului Ferentari, era unul pirpiriu, aproape gol ca şi ceilalţi, veşnic flămând. Era el, Ilie Constantin, elevul fruntaş de azi al şcolii lui, mândria de azi a cercului de literatură din Palatul Pionierilor. Acolo, pe maidan, tîra de mână pe sora lui mai mică, în cârnipuţă cu ploiile din magherniţele cartierului, era pustiu. Mama, muncitoare la Societatea de Tramvaie, abea putea să le cumpere câte ,o bucată de pâine. — „Mama mea a dus o viaţă grea. Aş vrea să scriu viaţa ei, să ajung un om învăţat, să-i fiu bucurie”. Acesta este unul din visurile micului poet. El vrea să cânte figura mamei biruitoare, care a cucerit viaţa pentru copiii ei, mamă eroină căreia i-a dedicat una din poeziile celor două caiete. De mititel Ilie Constantin a cunoscut opresiunea sângeroasă a burgheziei şi moşierimii. Nu avea nici măcar târlici ca să înşele cât de cât pişcăturile gerurilor, nici hăinuţă să-i apere umerii plăpânzi de copil nehrănit. Anii de degerături i-a simţit mai târziu, când reumatismul l-a pus în pat. După vremi de întuneric au venit însă şi zile luminoase. Ţara noastră — eliberată de glorioasele oşti sovietice — a pornit pe făgaşul vieţii noi şi a avut grije de copilul Ilie Constantin, aşa cum a avut şi are grije de toţi copiii patriei noastre. El s-a făcut sănătos şi a mers iar la şcoală. Avea cărţi la îndemână, profesori buni. Drumul i-a fost deschis. La 16 Februarie 1950 — în ziua când împlinea unsprezece ani — a primit cravata roşie. La 1 Iunie al aceluia an, pionierul Ilie Constantin a păşit pragul Palatului Pionierilor, palatul unde nu cu mult în urmă huzuriseră exploatatorii. Porţile ferecate s’au deschis larg în cămările aurite dar rjiţicezite până atunci; în parcul pustiu de altădată a pătruns soarele, a intrat lumea veselă a copiilor. De atunci, în fiecare joi, Ilie Constantin studiază la cercul de literatură. Acolo, în camera poveştilor, pionierul spune adesea basme. Basme şi poveşti auzite de la mama sa, femeie cu darul povestirii şi al închegării de versuri. Pe coridoarele lungi, luminoase, ale Palatului Pionierilor, se deschid multe uşi. Câte o plăcuţă aurie, pe fiecare, indică cercul din camera aceea. Pe plăcuţe scrie: navo-modele, artă dramatică, radiofonie, balet, aero-modele, literatură, pian, naturale, sculptură, matematici şi şirul se continuă. Aici e câmpul de creaţie al celor mici, al prietenilor lui Ilie Constantin. Navo-modele. In locul acesta nu se vorbeşte, dar ciocanele, rindelele şi strungul Îşi cântă cântecul. Constructorii cercetează proectele, făţuesc lemnul, aşează pânzele. Ion Ciobanu a terminat un iaht. Vopseaua e proaspătă încă. Lângă nava lui sunt multe şalupe, crucişătoare, vase de transport, şalupe de coastă, vase de călători, vase fluviale. Azi sunt de lemn, mâine pe şantierele navale aceşti constructori vor înălţa scheletele de fier ale navelor. Migo Calomfireanu, Doina Henjic, Gheorghe Vaieriu, stau aplecaţi pe mesele de lucru. Mâine, marea, fluviile, canalele ce ne vor brăzda ţara, vor purta pe apele lor navele micilor constructori de azi. Şi Ilie Constantin va scrie poate isprăvile lor. Cu un etaj mai jos, într'o sală cu miros de humă umedă, lucrează micii sculptori. Sub mâinile lor pricepute huma prinde viaţă. Ioana Bucelea şi-a terminat lucrarea. Sub glugi de sac umede, aşteaptă turnarea şi grip opere terminate. Alături însăilează versuri Ilie Constantin- o! călătoreşte acum departe. Şi creionul îi aşterne pe hârtie gândurile. ...Un sat din Coreea sfârtecată de bombele americanilor. Un băieţandru, un mic partizan, priveşte un pod. Pe aici vor trece călăii mâine în zori, aruncând pipartea mai departe. Nu! Nu trebue să treacă, gândeşte Q u-Hai. In zori, la capul podului, un om cu armă, păzea. Mina era aşezată, sfoara o ţinea în mână. Pe pod au intrat duşmanii cu tancurile lor. ...Şi chiar atunci soldatul, smuci de sfoara roţii. Un tunet se aude. Duşmanii pier cu toţii. Dar şi Ciu-Hai muri, căci el era soldatul. Muri slujindu-şi ţara, muri slujindu-şi statist. Aceasta a fost viaţa tghariflui partizan Ciu-Hai, ostaşul curajos al Coreei martire. Inima lui Ilie Constantin e alături de eroul lui şi de ţara greu încercată. Ilie Constantin, micul poet, vrea să cânte victoria patriei lui Ciu-Hai. Şi o va cânta. Poezia lui va apare în revista Palatului „Mlădiţe literare”. O vor cunoaşte prietenii lui, sculptori, pictori, actori, pianişti, naturalişti, constructori de aero-modele. Prietenii lui, alături de care va trăi timpuri minunate. Prin parc se cântă doine şi marşuri vesele. Fiecare grup, cântecul preferat. Deodată un acordeon începe o melodie cunoscută tuturor şi glasurile se înalţă toate. Sunt vorbe prea puţine în grai Şi flori sunt prea puţine pe plai... E cântecul închinat marelui Stalin, către care se îndreaptă totdeauna pionierii şi tinerii patriei noastre. Aşa trăesc şi cresc copiii patriei noastre. Ilie Constantin va merge la liceu. Trebue să înveţe ca să fie demn ucenic al lui Maiacovschi, despre care a ţinut la şcoală conferinţe. Un unchi l-a îndemnat spre meseria de inginer. — „I-am promis că inginer mă fac. Dar inginer de suflete“, mi-a spus el clipind ştrengăreşte. Inginer de suflete! Acesta este drumul lui, pregătit de partid. Şcoală, bursă, cărţi, vacanţe fericite, comorile artei poporului nostru, toate-i sunt la îndemână. Cu cât patria noastră înfloreşte în primăvara socialismului, cu atât mai neted, mai luminos este drumul lui Ilie Constantin, drumul lui şi al generaţiei sale, viitorul de aur al patriei. OLGA ILIEȘ Elevul Sava Marin, fiu de țărani muncitori dintr'un sat de pe la pian, Bărăgan, exersează Pentru toţi copiii lumii va răsări soarele vieţii noi . „Mămica, nu există oare în lume vreo ţară fără cer? Acolo nu ar putea să sboare avioanele cu bombe..." Cu obrajii traşi şi palizi, cu vocea gâtuită de spaimă, aşa a vorbit mamei sale un copilaş american care se întorcea acasă după unul din exerciţiile antiaeriene organizate pentru copii de autorităţile militare din S.U.A. Astfel de exerciţii fac parte din metodele de educaţie a copiilor în ţara imperialismului cel mai agresiv, învăţătorii şi profesorii sunt siliţi acolo să dea copiilor o educaţie în care brutalitatea, asasinatul, să fie prezentate ca stări fireşti. Această educaţie are ca scop să obişnuiască tineretul cu ideia inevitabilităţii războiului. Prea mulţi copii în lume — scrie americanul William Vogt, neo-teoreticianul malthusianist. "Lumea e suprapopulată de copii, deaceea ea nu poate să prospere — spune acest „filosof” al pruncuciderilor. „Foamea lumii”, cum este intitulată criminala lucrare a lui Vogt, pune omenirea în faţa alternativei: să aleagă între război — „care este o lege biologică” şi între scăderea natalităţii; între bomba atomică şi asasinarea în massă a copiilor. La Paris, o tânără de 20 de ani, sugrumată de mizerie, şi-a luat pruncul în vârstă de două luni şi i-a sfărâmat ţeasta fragedă de caldarâm. Intr'un oraş din Italia, tatăl şomer şi-a legat de braţe şi de spate cei trei copilaşi de 2, 4 şi 7 ani şi s’a aruncat cu ei într’un bazin cu apă. „Teoriile” lui Vogt găsesc aderenţi în toate ţările capitaliste. Sugrumate de crize şi înăbuşite de şomaj. Aceste „teorii” sunt traduse în viaţă în proporţii înspăimântătoare în ţările coloniale şi dependente, unde taie şii spânzură imperialismul necruţător. In Egipt, mortalitatea infantilă atinge proporţia îngrozitoare fie 630 copii la mie. Mortalitatea infantila are proporţii la fel de înspăimântătoare în India, unde mizeria masselor este de nedescris, unde într’o încăpere mică trăesc câte 15—19 persoane, adulţi şi copii. Mor copiii cu sutele de mii în Spania franchistă, unde o recentă statistică a dezvăluit că 75 la sută din şcolari sunt bolnavi de tuberculoză Mor copiii, fără să apuce să se bucure de cerul generos al patriei lor, în Grecia monarho-fascistă, unde războiul a lăsat 360.000 de copii orfani (care rătăcesc pe străzi goi şi flămânzi), unde 15.000 de adolescenţi sunt internaţi în lagăre de concentrare, iar mii de copii, de cea mai fragedă vârstă, zac în închisori pentru singura vină de a se fi păscut. 330 de copii schingiuiţi cu bestialitate în lagărul de la Makronisos, au scris: „Spuneţi întregului popor grec, lumii întregi, tuturor părinţilor şi oamenilor cu simţăminte omeneşti, cât suferim noi; întrebaţi-i care lege şi care dreptate permite să fie schingiuiţi copiii?“ Care lege şi care dreptate justifică crimele bandiţilor titoişti? In Iugoslavia, 85 la sută din şcoli n’au fost încălzite în iarna anului 1951. Mortalitatea infantilă este acolo în continuă creştere, în timp ce bugetul ţării a fost destinat în proporţie de 75 la sută pregătirilor de război- Adenauer sărută mâna ocupantului american pentru semnarea „tratatului general” de înrobire a poporului Germaniei Occidentale, în timp ce tuberculoza loveşte 22,6 la sută din copiii germani sub 6 ani. In Franţa, unde guvernanţii trădători, ascultând orbeşte ordinele generalului-călău Ridgway, îl arestează pe fiul iubit al poporului francez Jacques puciqs, numărul copiilor tuberculoşi creşte în fiecare an cu 60.000. Cu 8 până la 30 de dolari poate fi cumpărat un copil în Japonia. Această cruntă formă a sclaviei se întinde ca un flagel şi în alte ţări din Orientul îndepărtat şi din Orientul Mijlociu, unde domnesc monopolurile imperialiste. Prea mulţi copii, — de aceea copiii trebue să moară. De foame, de mizerie, de boli. Prea mulţi copii, — imperialismul nu va învesti nicio centimă pentru hrănirea lor, pentru educarea lor. Copiii pot fi doar exploataţi, atâta timp cât se mai cramponează de viaţă Copiii din Iran sunt folosiţi de la vârsta de 8 ani la ţesutul covoarelor. Pentru aceasta ei nu trebue să ştie nici să scrie, nici să citească. Nu este, aşadar, de mirare că jumătate din copiii lumii capitaliste sunt analfabeţi. In 40.000 de sate din Tupola nu poate fi găsit un singur ştiutor de carte. 99 la sută din populaţia Somaliei este analfabetă, iar Algeria — colonie a imperialismului francez — are 85 la sută din locuitorii ei analfabeţi. Situaţia aceasta caracterizează şi ţările capitaliste cele mai avansate. In Statele Unite, bunăoară, 4 milioane de copii de vârstă şcolară nu primesc niciun fel de instruire, iar în Italia 2 milioane de copii au rămas în afara şcolii în anul 1950. Nu sunt bani pentru şcoli, pentru spitale, pentru sanatorii. Ţările capitaliste reduc an de an buge- tele lor sociale, pentru a le spori pe cel© de război. Cu cinism, fostul prim ministru francez Preven a declarat în parlament, cu prilejul discuţiilor asupra bugetului ţării: „Este evident ca tot ce am dat în plus pentru apărare, noi am dat în dauna investiţiilor şi reconstrucţiei*’. Toate ţările blocului agresiv al Atlanticului de Nord au sporit şi mai mult, în 1952, bugetele lor războinice. In Statele Unite cheltuelile de înarmare înglobează 85 la sută din totalul bugetului. In Franţa, cheltuelile de înarmare sunt aproape de două ori mai mari în 1952 decât în 1950. In lumea descompusă a capitalismului muribund, copiii sunt împinşi pe calea imoralităţii şi a crimei de către o propagandă bestială, — propaganda demoralizatoare a radiului, a filmelor şi a cărţilor otrăvite. Copiii sunt crescuţi în legea desnădejdii, a lipsei de încredere în viitor. Copiii, florile cele mai frumoase ale vieţii, sunt împinşi în ghiarele spaimei. Nefericitul copil din ţările capitaliste nu are în faţa lui decât spectrul negru al războiului. Un ziar francez a întreprins o anchetă pe tema : „Ce ar dori copiii de azi?" Copiii au răspuns: ,,Să avem o bătrâneţe". Frica de moarte înainte de vreme, frica de moarte care nu le va da putinţa să se bucure de bucuriile vieţii, îi împinge pe aceşti copii spre delicte şi spre crime. In S.U.A., in Germania Occidentală, în ţările Americii Latine şi în multe alte ţări capitaliste, copiii se dedau stupefiantelor. In Statele Unite 275.000 de copii apar în fiecare an în faţa tribunalelor de minori, pentru delicte care merg până la atacurile gangstereşti. In Germania Occidentală, criminalitatea la copii a crescut cu 87 la suta, în timp ce la oamenii maturi a crescut cu 33 la sută. In toate aceste ţări delictele copiilor sunt comise sub influenţa filmelor americane şi a aşa zisei literaturi pentru copii. In aceste filme, în aceste cărţi, se proslăvesc militarismul şi ura de rasă. Filmele, carţele, radioul, urmăresc acelaş scop: să-i convingă pe copii că războiul nu poate fi înlăturat. Ele propagă violenţa, ura şi corupţia. Ele vor să formeze acea generaţie de tineri care să execute cu cruzime orori ca cele comise astăzi în Coreea de bandele de mercenari. Pentru susţinerea moralului trupelor invazioniste din Coreea, studiourile din Hollywood fabrică în serie filme ca „Forţa brutală", „Puşca nebună”, „Colt 45", „Windchester 76“, „Sărută de adio ziua de mâine", filme care propagă violenţa, filme pline de sânge şi sadism. Aceste filme sunt prezentate copiilor pe toate ecranele ţărilor capitalist© şi dependente. Cerul şi pământul nu se deosebesc mai mult decât este deosebirea dintre viaţa copiilor în ţările capitaliste şi viaţa copiilor sovietici, viaţa copiilor din lumea socialismului şi a păcii. Tovarăşul Stalin a spus că copiii trebue crescuţi cu grije şi atenţie, aşa cum un grădinar îşi creşte pomul preferat. Această învăţătură stalinistă este o călăuză pentru regimul sovietic, în lupta lui pentru bunăstarea copilului. In ţările speratismului şi cu deosebire în Uniunea Sovietică, grija pentru copii este privită ca o problemă de stat primordială. Această grije se reflectă în legislaţia privind ocrotirea mamei şi a copilului. „Copiii sunt florile vieţii“, se spune în Uniunea Sovietică. Aceste flori creesc în plină lumină, înconjurate de dragostea întregului popor. In 1951 statul sovietic a cheltuit 121 de miliarde ruble pentru asistenţa toakisi şi a copilului. In U.R.S.S. nu există copii de vârstă şcolară în afara vreunei forme de învăţământ. Zece milioane de copii sovietici au fost anul trecut în taberele şi coloniile de vară. Realizările in folosul creşterii şi educării copilului sunt caracteristice şi ţarilor democraţiei populare. 31 la sută din bugetul R. Polone este destinat actunilor social-culturale şi în folosul copilului. In Cehoslovacia cheltuelile pentru sănătatea copilului, au fost de 15 ori mai mari în 1951 decât în 1939, înainte de a fi cotropită vremelnic de barbarii secolului nostru,—• imperialiştii americani şi englezi — Republica Populară Democrată Coreeană reuşise realizări uriaşe în opera de ocrotire a copilului.Nu exista sat fără centru medical, iar imensa majoritate a copiilor de vârstă şcolară erau încadraţi în forme de învăţământ. Astăzi, în urma distrugerilor barbare ale aviaţiei americane, 300.000 de copii coreeni au rămas fără adăpost. Lupta pentru apărarea copilului trebue, nu, rărită, căci lupta pentru apărarea copilului este lupta pentru apărarea păcii. Popoarela lumii, încadrându-se cu tot mai puternică hotărîre în lupta pentru apărarea păcii, împotriva aţâţătorilor la război imperialiştii americano-englezi, vor şti să salveze viaţa copiilor. Incheindu-şi cuvântarea rostită la conferinţa Internaţională pentru apărarea copilului, care s’a ţinut în Aprilie 1952 la Viena, un delegat a amintit despre un foarte frumos proverb chinezesc : ,,Dăcă toate popoarele tropăe, pământul iricepe să tremure, şi dacă toate popoarela suflă împreună, atunci va fi furtună." Iar apoi a adăugat: „Să chemăm, să suflăm ca să se producă această furtună. Ea va curăţa cerul de toţi norii răufăcători. Şi atunci când va fi trecut furtuna, un , soare bun îşi va revărsa căldura şi lumina asupra tuturor copiilor”. Pentru toţi copiii lumii va "răsări soarele" vieţii noi. V. IONESCU * O zi întreagă era petrecut în sovhozul „Nahalyenschi” din raionul Batum. Ac°l° am discutat cu oamenii sovietici. Cu prietenie ne-au povestit ei despre ţara şi viaţa lor fericită. Vladimir Nichiforovici Lomannadze directorul sovhozului ne povestise multe. Despre sovhoz, despre recoltele îmbelşugate, despre plantaţiile de ceai. Ne-a vorbit Vladimir Nichiforovici şi despre zilele grele din anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Şi acum gândea la ziua aceea... Au trecut mulţi ani de atunci, dar el n’o uită. Tot aşa era: vară, cald şi la sovhoz se muncea cu multă râvnă. In acel an primul lui băiat, — Helix — împlinise 4 ani, iar Ana Ilicina, soţia, adusese o nouă bucurie familiei: doi băieţi deodată: Lorea şi Anzen. Erau fericiţi... Dar războiul venit pe neaşteptate a sguduit viaţa oamenilor. Ca şi ceilalţi oameni sovietici Vladimir Nichiforovici a plecat pe front. A trebuit să lase căminul fericit, soţia şi copiii mici. A trebuit să lase sovhozul şi să plece. Milioane de oameni au plecat. Patria era în pericol. „După victorie când am venit acasă, îl văd pe Helix în grădină, la masă. Băiat mare, îşi făcea lecţiile. Ceilalţi doi se opriră din joacă, lăsară căluţul jos şi mă priviră miraţi .„Un soldat mămico“ ziseră ei. Copiii nu m-au cunoscut. Nici nu aveau de unde. Trecuseră 6 ani. Acum trăim iarăşi fericiţi. Sovhozul creşte mereu şi pe noi ne bucură fiecare succes. Copiii sunt mari şi învaţă la şcoală. Noi vrem să trăim mereu aşa, să muncim să facem viata tot mai frumoasă. De aceea noi oamenii sovietici luptăm cu toata-' hotărîrea pentru pace şi comunism. Vrem cu toţii pace şi luptăm pentru statornicirea ei în toată luimea. Pacea e doar fericirea noastră.” Căldura stărueșt mai puternic pe meleagurile Batuinului, în țara fericirii, cum este numită Georgia Sovietică. După ce am vizitat sovhozul „Nahalienschi”, Vladimir Nichiforovici, ne invită acasă. Să mai stăm de vorbă — ne-a spus el. Copiii intrară și ei sburdalnici în casă. — Astăzi cum a mers? Ce aţi făcut? Se interesează Vladimir Nichiforovici. — La parc tăticule. A fost cald şi noi am făcut repetiție pentru serbare. Vrem să iasă cât mai bine. Suntem doar pionieri — vorbi cu seriozitate Helix, cel mai mare dintre copii. — Astăzi e serbare la noi — ne lămuri Ana Ilicina — și copiii se pregătesc. Au festival la teatrul din Parcul Pionierilor din Batum.... Helix, Lore? Și Anzen, ne priviră mai întâi sfioşi. Ne-ar împrietenit însă repede. Până la urmă ne-au poftit să mergem la Parcul Pionierilor pentru a participa la serbarea lor. Ne-am învoit să mergem şi am plecat împreună. Era în toiul zilei. Peste oraşul Batum frumos ca o grădină, soarele îşi unduia razele aurii. Pe coama orizontului, nori răzleţi se adunau, zidind o culme albicioasă care se ridică spre’naltul văzduhului. Soarele îşi ridică mai sus parcă fruntea, învăluind în razele sale întreg oraşul. Tot drumul copiii ne vorbiră despre munca şi preocupările lor. — Noi suntem tustrei pionieri — se lăudară ei. Activăm in cercul naval. învăţăm să conducem vaporul. Pe strada Rustaveli lume multă, ca de obicei. Copiii în grupuri merg liniştiţi. Păşim in urma lor. Ne îndreptăm cu toţii spre parc. Astăzi e mare sărbătoare în Parcul Pionierilor din Batum. — Cu toţii vin la serbare. O să fie lume multă, spuseră plin de bucurie mieii noştri prieteni. In colţul străzii, intrarea în parc. Un arc de triumf. Sus, cu litere mari scrie: „Parcul Pionierilor din Batum”. Cu litere asemănătoare o lozincă: „Copiii reprezintă viitorul luminos al Patriei noastre”. Ne-am întâlnit deîndată cu mulţi colegi de-ai prietenilor noştri. Erau cu toţii îmbrăcaţi în haine marinăreşti. Purtau berete. — Sunteţi adevăraţi marinari? — întrebăm noi. — Sigur. Altfel nu se poate, facem parte cu toţii din cercul naval. Pe vapor urcăm numai în ţinută marinărească. Prietenii noştri i ne-au făcut cunoştinţă cu Negulici. Un copil puţin mai răsărit. La reverele hainei purta semnul de „căpitan al vaporului”. — Să mergem în partea cealaltă a parcului — ne poftiră ei. Acolo am pus noi în primăvară Poeţi- Mergem cu maşinile noastre ale cercului de mecanică. Ne-am urcat într’o maşină puţin mai mică decât un turism obişnuit. In faţă, incapitanu!’’ iar în spate, alături de mine se urcă „matelotul” Lorea Lomannadze. Când am colborît, copiii nu s-au arătat bucuroşi puieţii pe care i-au sădit în primăvară. Dădeau şi explicaţii despre originea arborilor. . ..... I-am adus aici din grădina botanică. Acolo sunt mulţi, de toate Ţelurile... Parcul Pionierilor din Batum, este foarte frumos. Are un lac mare de vreo 10—15 hectare! Pe lac sunt bărci multe şi un vaporaş. Pe vaporaş pot să rpeargă 28 de oamenii maturi. Am mers şi noi cu el şi am făcut înconjurul lacului. Vaporaşul are aparat de radio. Când merge se aude muzică transmisă de la Moscova, din Tbilisi şi alte locuri. Deasupra vaporului străjuesc steguleţe roşii. Pionierii conduc vaporaşul. In parc este şi teatrul pionierilor. Pe scena teatrului dau reprezentaţii diferite echipe pioniereşti. In cadrul „Casei Pionierilor” care este tot în acest parc, se duce o intensă activitate pe toate tărâmurile. Ansamblul pionierilor din Batum, care activează în cadrul acestei „Case” e compus din 150 elevi. La concursul organizat pe republică a luat premiul 1. In partea dipsope mape a parcului este locul numit „proştii sportivilor”. E stadionul amenajat de pionieri. Pe acest stadion au loc marchuri îrjtre diferite echipe sportive şcolăreşti. In parc supt chioşcuri cu ziare, reviste şi cărţi. Tqgtg activitatea ce se desfăşoară în Parcul pionierilor din Batum,este condusa de un colectiv lărgit din care fac parte membri ai corpului didactic şi reprezentanţi ai Com- Sitnplului. Colectivul în frunte ,cu tov. Mihailov Ceafcenidze, urmăreşte şi îndrumă îndeaproape activitatea pionierilor. In cadrul diferitelor cercuri, copiii sunt îndrumaţi şi ajutaţi să-şi desvolte aptitudinile lor. Am vizitat tot parcul. Ne-am minunat mult de frumuseţile lui. Este un minunat loc pitoresc unde copiii îşi petrec timpul liber, cresc şi se desvoltă în fericire. Impresii de neuitat ne-a lăsat întâlnirea cu pionierii din Batum. Mult ne-au bucurat copiii aceştia, viitorii constructori ai ţării comunismului. Micuţi, cu feţele bronzate de soarele puternic, ei ne-au înconjurat cu toată prietenia lor copilărească, ne-au povestit de viaţa lor fericită, de preocupările lor şcolăreşti. Am asistat apoi la festivalul dat de ansamblul teatrului pionierilor. A fost deosebit de reuşit. Am ascultat cântece minunate, poezii recitate cu multă însufleţire. Unele se spuneau în limba rusă, altele în limba georgiană. Toate însă aduceau pe scenă suflul tinereţii, oglin-J ~ r __ u.. ucov ici icnea Şi bucuria copiilor de a’ trăi în pace, arătând dragostea lor faţă de toţi copiii din lumea întreagă şi slăveau pe marele învăţător al omenirii muncitoare, prietenul cel mai drag al copiilor — marele Stalin. Mult ne-a emoţionat piesa jucată de echipa teatrală a ansamblului pionieresc. Deşi nu cunoşteam deloc limba georgiană — Vorbită de micuţii artişi! — noi totuşi am înţeles în întregime piesa jucată. Era vorba în piesa „In ţara noastră nimeni nu e singur” despre o fetiţă care venea pentru prima oară la şcoală. Era sfioasă şi se simţea străină. Nu avea pe nimeni. Părinţii i-au murit în război. La şcoală însă fetiţa nu s’a mai simţit singură. Pionierii au înconjurat-o cu dragostea lor, au ajutat-o, au dus-o în parcul lor, au antrenat-o la învăţătură, la cântece şi la jocuri. Astfel în scurt timp, numele Tanjuşei- aşa o chema — era cunoscut nu numai în clasa ei ci în toată şcoala. Pentru munca sa Tania a primit ca răsplată la învăţătură, cravata roşie de pionier — primul vis al fiecărui şcolar sovietic. După terminarea serbării pionierii din Batum ne-au înconjurat din nou. Acum ne puneau întrebări : — V’a plăcut? — E frumos la noi? — O să povestiţi la pionierii voştri cum e poporul nostru? — Da. O să povestim, le-am promis noi — Atunci ne pare bine. Când o să le povestiţi, să spuneţi că noi ne bucurăm că şi pionierii din Republica Populară Română învaţă bine şi au Palat. Noi vă rugăm să le daţi din partea noastră şi porumbelul acesta în semn de prietenie. Vreţi să-l duceţi? — Vrem. De ce nu, Lorea, ne aduse porumbelul alb — o insignă mică. — E porumbelul păcii — zise el. Noi dorim pace ca să învăţăm, să creştem mari! Nu e aşa că şi pionierii voştri vor pace? — Da şi pionierii noştri şi toţi copiii din lumea întreaga ca şi toţi oamenii cinstiţi, vor pace şi luptă pentru apărarea ei. — Atunci va fi pace. Noi o să învăţăm, iar când vom fi mari, vom face trenuri, poduri, drumuri şi case mari, adevărate.... Apoi şi-au luat rămas bun de la noi. Ne-am despărţit ca vechi prieteni. Era seară. Copiii plecară spre case. Soarele scăpară după culme lăsând urme ca de foc nestins. De pe celălalt ţărm luna îşi scoase capul. Amurgul serii umplu grădina parcului de o tainică tăcere, iar adierea uşoară a vântului împrăştia până departe miros de lămâi şi portocali... D. TÅRNAUCEANU NOTE DE CĂLĂTORIE Parcul pionierilor din Batum Membrii studioului de teatru de la Casa Pionierilor din Moscova discută Marsak, scriitorul lor preferat. PAGINA 3-a