România Liberă, noiembrie 1952 (Anul 10, nr. 2516-2540)

1952-11-01 / nr. 2516

e (Continuare tot numărul viitor) (Urmare din numărul trecut) NEW YORK 31 (Agerpres). — TASS transmite continuarea cuvântării rostite de A. I. Vîşinski în şedinţa din 29 oc­tombrie a­ Comitetului Politic al Adunării Generale a O. N. U.. Pe fapt, însă, de ce trece dl. Acheson peste declaraţiile diametral opuse şi vădit războinic© ale Iul Li Sin Man şi ale altor conducători politici din Coreea de Sud ? Priviţi ce au declarat aceşti domni cu puţin înainte de atacul pe care l-au organizat împotriva Coreei de Nord. In raportul Co­misiei pe anul 1949, prezentat celei de a V-a sesiuni a Adunării Generale se pot citi în legătură cu aceasta cele ce urmea­ză. ,.Comisia a subliniat însă că, din când în când, preşedintele, ministrul afacerilor externe şi alţi oameni politici de vază şi influenţi făceau declaraţii în care era ex­primată ideia că nu este departe timpul când, din disperare, va trebui să se recurgă la unificarea prin forţă, ca ultimă soluţi©“. Astfel, de pildă, cu prilejul primei aniver­sări a recunoaşterii guvernului Republicii Coreene de către Adunarea Generală, mi­nistrul afacerilor externe şi-a exprimat ,­speranţa că populaţia va depune toate eforturile pentru a desfiinţa graniţa de pe paralela 38, spre a realiza pân­ă la 12 De­cembrie, anul viitor, unificarea întregii Coree. Poporul trebue să fie ferm hotărît în vederea acestui scop şi să fi© gata să-şi verse sângele în numele acestui scop“. Preşedintele Li Sin Man a declarat dease­­menea la conferinţa de presă din 30 De­cembrie 1949: ,,In anul care vine trebue să obţinem unificarea şi cred că o putem obţine... Am stat cu răbdare pe poziţia ductată de dorinţa de a colabora cu Orga­nizaţia Naţiunilor Unite. Ne vom continua eforturile în vederea obţinerii unificării printr-o înţelegere între coreeni. Când va sosi însă momentul inevitabil, probabil că nu vom putea evita vărsarea de sânge şi războiul civil. Dacă, din păcate, nu vom reuşi să obţinem unificarea în cursul ace­stui an, vom fi nevoiţi să unificăm întreg teritoriul nostru prin propriile noastre eforturi“. In Februarie 1950, căpitanul Sin Sen Mo, ministrul apărării al Coreei de Sud, a declarat făţiş: ,,Dacă Organizaţia Naţiuni­lor Unite nu va reuşi să scoată acest ,,pumnal" din trupul Coreei — lucru pe care nu l-a făcut până acum — poporul coreean va trebui să facă el însuşi acest efort şi să recurgă la forţă pentru a realiza acest lucru“. Dacă dl. Acheson nu a avut până în pre­zent timp să se ocupe aşa cum trebue de raportul Comisiei pentru Coreea, poate că acum va găsi câteva ore pentru a lua cuno­ştinţă de aceste revelaţii şi pentru a me­dita asupra semnificaţiei lor. Aceasta va ajuta la lămurirea problemei — cum şi de ce n-au petrecut evenimentele de la 25 iunie 1950. Dl. Acheson a consacrat un capitol spe­cial al discursului său încercării de a de­monstra că agresiunea din Coreea a fost pregătită şi săvârşită ,,de Coreea de Nord“, Dl. Acheson a prezentat lucrurile ca şi cum această acţiune a fost întreprinsă la câteva săptămâni după ce, aşa cum susţine Acheson, guvernul sudcoreean a zdrobit pe comuniştii care s-au strecurat din Nord, a înăbuşit revolta din ţara sa şi a obţinut ca toate uneltirile celor din Nord să su­fere un eşec total, datorită politicii guver­nului h­stumanist, prezentată de Acheson ca înţeleaptă. Dl. Acheson şti© exact nu­mărul tinerilor nordcoreeni care studiau în Siberia, el ştie că la sfârşitul verii anului 1949 Partidul Muncii din Coreea a fost supus, spune el, epurării şi ,,a înghiţit în mod secret Partidul Muncii din Coreea de Sud“, că în Coreea de Nord — îl citez pe dl. Acheson — a fost creată o „armată mare“, că „ea a fost educată, instruită şi bine echipată“ şi că guvernul sovietic i-a dat sfaturi „de ordin strategic şi tac­tic“, şi, în sfârşit, că întreaga populaţie ci­vilă din Coreea de Nord a primit o instruc­ţie militară de bază. Toate acestea, dl. Acheson le ştie in mod cert, după cum a recunoscut-o el însuşi, de la informatori de felul dezertorilor şi al personalului O.N.U. aflat In Coreea de Nord. Dar ce s’a întreprins în acest timp In Coreea de Sud pe plan militar? Despre a­ ceasta dl. Acheson nu ştie nimic, In afară de faptul că armata sudcoreeană nu era de­loc pregătită pentru operaţiuni ofensive şl că ea fusese dislocată pe bază defensivă. Aceasta nu coincide însă deloc cu infor­maţii mai demne de crezare decât informa­ţiile primite de la dezertori, întrucât au fost comunicat© de oameni destul de competenţi în această chestiune. II voi numi doar pe Johnson, şeful secţiei pentru Coreea al Departamentului pentru colaborarea econo­mică al S.U.A., care a declarat la 19 Mai 1950 în Comisia pentru alocaţii a Camerei Reprezentanţilor din Congresul american, că armata de 100.000 de oameni a Coreei de Sud, înzestrată cu armament american şi instruită de ofiţeri americani, şi-a termi­nat pregătirile sub conducerea misiunii mi­litare americane din Seul şi poate începe războiul în orice moment. Această declaraţie contrazice afirmaţia d-lui Acheson că armata de 100.000 de oameni a Coreei de Sud, despre care a vor­bit în discursul său, nu era înarmată pen­tru operaţiuni ofensive. La dovezile citate în sprijinul afirmaţiei că „agresiunea” a fost comisă de Coreea de Nord, dl. Acheson a adăugat şi nişte documente, printre care şi un plan de in­vadare a Coreei de Sud care ar fi căzut în mâinile trupelor O.N.U. şi care s-ar afla în prezent în păstrarea Organizaţiei Naţiuni­lor Unite. Această chestiune merită să fie examinată în amănunt. Toate incidentele armate care au avut foc în regiunea paralelei 38 au fost pro­vocate de sudcoreeni. Dacă până în iunie 1949 majoritatea acestor incidente constau în deschiderea focului asupra teritoriului Coreei de Nord, din Iunie sudcoreenii au început să violeze paralela 38 trimiţând subunităţi întregi pentrur a cuceri poziţii pe teritoriul Coreei de Nord, ceea ce ducea la ciocniri armate. Principalele regiuni violate de sudco­reeni în­ perioada Iunie-August 1949 au fost Osin (Ongdin), Kaidzio (Kaisung), Dzidlo (Iaiang). In regiunea Osin, poliţia sudcoreeană a violat în repetate rânduri paralela 38, aca­parând din când în când unele c­ote de pe teritoriul Coreei de Nord. In iunie 1949, aducând circa şapte bata­ , li­ane de infanterie cu aruncătoare de mine­­ şi un divizion de artilerie grea, su­dcoreenii au început o ofensivă pentru a cuceri po­ziţii avantajoase pe teritoriul Coreei de Nord. Luptele nu continuat, cu mici între­ruperi timp de două luni. La 27 Iunie, un batalion de sudcoreeni a ocupat cota 288,0, iar la 19 Iulie sud­coreenii au acaparat cotele 112,0, 131,7 şi 123,0 (la circa un kilometru Nord de pa­ralela 38). La 4 August, nordcoreenii au recucerit poziţiile pierdute şi au izgonit cu totul pe inamic de pe teritoriul Coreei de Nord. In regiunea Kaidzio s’au dus lupte între 22 Iulie şi 1 August 1949. La 25 Iulie, după o intensă pregătire de artilerie, un batalion de sudcoreeni a atacat şi cuce­rit cota 488,2 (la Nord de paralela 38). Ca urmare a luptelor care au continuat de la 28 Iulie până la 1 August 1949, uni­tăţile sudcoreene au fost izgonite de pe te­ritoriul Coreei de Nord. In cursul ofensivei din regiunea Kaidzio, sudcoreenii au folosit numeroase piese de artilerie și aruncătoare de mine. Numai in cursul zilei de 28 iulie, sudcoreenii au lan­sat peste 3.500 de obuze grele și peste 1.000 de mine. In afară de aceasta, sudcoreenii au violat paralela 38 și în alte regiuni, ca de pildă în regiunea Dzid­o (litoralul de Est). La 28 iunie, în această regiune,­ sudcoreenii au trimis dincolo de paralela 38 două detașa­mente de diversioniști cu lin efectiv de 156 de oameni, pentru a tăia căile de retra­gere ale nordcoreenilor în sectorul Genzan (Wonsan)—Dzid­o; la 5 şi 6 iulie, forţe sud­­coreene cu un efectiv de circa un bata­­lion de infanterie au ocupat Eitocuri şi Cooudenii, pătrunzând la Nord de paralela 38, pe o distanţă de 4,5 km., iar aproxi­mativ un batalion de sudcoreeni au ocupat cote în regiunea Kidomonri (la 1 km. de paralela 38). Trebue să amintesc că problema agre­siunii în Coreea a figurat şi pe agenda celei de a V-a sesiuni a Adunării Generale, în 1950, când delegaţia americană a în­cercat să tăgăduiască agresiunea americană în Coreea cu participarea guvernului l­sîu­manist. încă de atunci, această încercare a eşuat complet. Dovezile prezentate de de­legaţia sovietică au demascat în întregime această manevră mincinoasă a Statelor Unite care, prin acuzarea guvernului Co­reei de Nord de comitere a agresiunii, ur­măreau să camufleze propria lor agresiune, încă de atunci am arătat, prezentând dovezi incontestabile și care nici nu au fost con­testate până azi, cum au pregătit guvernul lui Li Sin Man şi prietenii săi americani agresiunea împotriva Coreei de Nord. In această pregătire, Li Sin Man a avut un rol important, după cum reiese din scri­soarea pe care a adresat-o la 30 Septem­brie 1949 profesorului american Oliver. Am citat această scrisoare atunci. Profeso­rul Oliver a confirmat primirea scrisorii în care Li Sîn Man demonstra că „acum (încă în Septembrie 1949) este momentul psihologic cel mai prielnic pentru a între­prinde acţiuni agresive şi pentru a ne uni cu acea parte a armatei comuniste din Nord care ne este credincioasă, spre a lichida cealaltă parte a ei“. „Noi, ti­ecria Li Sin Man lui Oliver, vom împinge o parte dintre oamenii lui Kim Ir Se­n înspre regiunile muntoase şi acolo îl vom face să moară de foame“. Li Sîn Man îl asigura pe dr. Oliver că el şi prietenii săi trebue să lucreze în linişte la Washington şi New York, iar el, Li Sîn Man, va lucra la Seul şi Tokio, urmărind acelaş ţel — „să cureţe ţara şi să-şi facă ordine în casă“. In aceeaşi direcţie a acţionat şi ambasa­dorul Coreei de Sud în S.U.A., Cio Bion Oc, care îi scria lui Li Sîn Man în Oc­tombrie 1949 că a citit cu multă atenţie şi interes scrisoarea acestuia către dr. Oliver în legătură cu „lichidarea regimului ma­rionetă din Coreea de Nord“. „Am discutat această chestiune, scria Cio Bion Oc, cu ambasadorul Tian şi cu dr. Oliver și am ajuns în unanimitate la concluzia că ea trebue considerată principalul plan al gu­vernului nostru, care trebue să fie înfăp­tuit când vom fi gata și când va sosi clipa prielnică". In Noembrie 1949, Cio Bion Oc subli­nia într'o scrisoare adresată lui Li Sîn Man că „unificarea Coreei poate fi realizată nu­mai prin folosirea puterii suverane a gu­vernului nostru“ și că principala sarcină a guvernului lisînmanist constă în intensifi­carea pregătirii Coreei de Sud din punct de vedere militar și economic. La 30 Decembrie 1949, Li Sîn Man a declarat deschis că est© hotărît ca în anul ce vine (adică în 1950) să redobândească teritoriul pierdut — referindu-se prin acea­sta la cotropirea Coreei de Nord. El a aver­tizat fără ocol că, pe viitor, sudcoreenii nu vor duce o politică de pace, că ei trebue să ţină minte că „în noul an, în legătură cu schimbarea situaţiei internaţionale, noi (adică h­smmaniştii) trebue să ne unim prin propriile noastre forţe Coreea de Sud cu cea de Nord“. Se înţelege de la sine că Li Sîn Man şi acoliţii săi nu ar fi îndrăznit să vorbească atât de făţiş despre planurile lor­ de atacare a Coreei de Nord dacă aceste in­tenţii agresive ale lor nu ar fi fost spri­jinite de cercurile guvernante din S.U.A. In această perioadă au sosit în Extre­mul Orient ministrul apărării al S.U.A., Johnson, şeful statului major general al armatei americane, Bradley şi consilierul Departamentului de Stat, John Foster Dulles, care au conferit în secret în Co­reea cu generalul McArthur. Dulles, după cum se ştie, a vizitat Coreea de Sud şi s-a deplasat pe linia dealungul căreia se pre­supunea că va fi frontul, în tranşee, cu 11 zile înainte de 25 iunie, data la care for­ţele armate sudcoreene au atacat Coreea de Nord. In discursul pe care l-a rostit la 19 iunie în faţa Adunării Naţionale a Coreei de Sud, Dulles, aprobând planurile listumaniste cu privire la aventura armată din Coreea de Nord, a declarat că Statele Unite vor acorda Coreei de Sud tot ajuto­rul moral şi material necesar pentru lupta împotriva comunismului. La 20 iunie 1950, cu cinci zile înainte de atacarea Coreei de Nord, Dulles îi scria Iui Li Sîn Man : „Acord o mare im­portanţă rolului decisiv pe care ţara voastră îl poate juca în marea dramă ce se desfăşoară astăzi“. Până în prezent noi nu am auzit de la Dulles nicio explicaţie despre semnificaţia acestei fraze. Am pre­zentat pe atunci această frază a lui Dulles ca justificând grava acuzaţie de aţâţare la război în Coreea. Această acuzaţie a rămas nedesminţită. Pe atunci, dl. Acheson­itu s’a pronunţat în această privinţă. Acum, el s’a hotărît să facă declaraţii, căutând, se vede, să apară cu obrazul curat în faţa alegători­lor. Dar el ne-a dat prilejul ca, în legătură cu raportul Comisiei O.N.U. pentru unifi­carea şi refacerea Coreei, să ne referim la toate aceste probleme importante, a căror examinare aruncă lumină deplină asupra evenimentelor din Coreea. încă din ianuarie 1950, dând instrucţiuni miniştri­lor l­sîumanişti, generalul Roberts a de­clarat că „planul campaniei împotriva Coreei de Nord­ este lucru hotărît“. Ro­berts i-a avertizat că deşi ei vor fi aceia care vor începe agresiunea, trebue găsit totuşi un pretext pentru a avea un motiv just şi că acest lucru poate fi făcut de o comisie a Organizaţiei Naţiunilor Unite care să prezinte la momentul oportun O.N.U. un raport corespunzător. In acel moment, planul de atacare a Coreei de Nord era gata. Există numeroase alte dovezi cu tot atâta autoritate, ale pregătirilor făcute de armata h­stnnianistă pentru atacarea Coreei de Nord. Printre aceste dovezi este de o mare im­portanţă harta strategică luată din arhiva secretă a guvernului h­stumanist şi care se află actualmente în posesia guvernului nordcoreean. La a V-a sesiune, am expus amănunţit conţinutul acestei hărţi din care se poate vedea planul ofensivei armatei sudcoreene împotriva Coreei de Nord, de la litoralul Mării Galbene până l­a localitatea Coranpo şi dela Coranpo până la litoralul de Est. Pe hartă este indicată direcţia principale­lor lovituri. Sunt însemnate punctele de debarcare a trupelor navale d­in Ind­on, împotriva Phenianului şi este indicată di­recţia ofensivei pornind din regiunile Ton­­ducen, Ciuncen, Manei etc. Acestea sunt fapte incontestabile, dovezi incontestabile ale agresiunii concepute şi organizate dinainte împotriva Coreei de Nord de că­tre Coreea de Sud, tutelată de Statele Unite ale Americii, dovezi ale agresiunii pregătite şi ulterior sprijinite de forţele armate ale Statelor Unite. Tot ce a spus aci dl. Acheson în legă­tură cu agresiunea din Nord nu merită nicio atenţie. Niciunul din faptele care stabilesc în mod incontestabil agresiunea din Sud nu a fost desminţit. Departamentul de Stat nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul versiunii sale. Singurul lucru pe care îl pot prezenta în legătură cu aceasta domnii din Departa­mentul de Stat sunt declamaţii lipsite de orice valoare, alcătuite din fraze răsuflate. S-ar părea că ei se consideră deslegaţi de orice obligaţie de a demonstra ceva. Repe­tând în mod automat una şi aceeaşi frază despre agresiunea din Coreea de Nord, ei se referă la hotărîrea Consiliului de Secu­ritate din 25 iunie, care a proclamat fără drept de apel că trupele din Coreea de Nord au săvârşit un atac armat împotriva Coreei de Sud. Problema originii acestei hotărîri tre­­bue examinată mai amănunţit. Intr’adevăr, pe baza căror date a adoptat Consiliul de Securitate această hotărîre? Cum s’au pe­trecut în realitate lucrurile în ziua de 25 Iunie? Ce siguranţă puteau avea membrii Consiliului de Securitate în privinţa auten­ticităţii faptelor pe car© le-au pus într’un mod atât de categoric la baza hotărîrii lor? Se ştie că prima sursă de informare a Consiliului de Securitate în legătură cu evenimentele de la frontiera dintre Coreea de Nord şi cea de Sud a fost guvernul sudcoreean, care a comunicat că forţele armate nordcoreene ar fi atacat unele puncte din peninsula Ongdin şi ar fi de­barcat trupe la Nord şi la Sud de Gannon, înaintând în direcţia Seul. Este semnificativ faptul că expunând în şedinţa din 25 iunie evenimentele, în spi­ritul comunicării guvernului h­stumanist, Trygve Lie s-a referit la un raport primit de el şi la rapoarte din alte surse coreene care ar fi arătat în mod limpede că ope­raţiunile militare au fost începute de tru­pele Coreei de Nord. Dar cablograma din 25 iunie 1950 adresată de Comisia O.N.U. pentru Coreea secretariatului general cu­prindea numai susmenţionata comunicare a guvernului h­sîumanist, întocmită într’o formă tendenţioasă şi duşmănoasă guver­nului nordcoreean. Comisia O.N.U. ea însăşi nu avea pe atunci altă informaţie despre evenimentele dela frontiera dintre Coreea de Nord şi de Sud decât cele co­municate în cablograma guvernului sudco­­reean, prezentată de reprezentantul ame­rican la O.N.U., Crase, şi primită de acesta dela Muccio, ambasadorul american în Coreea, care primise informaţiile de la gu­vernul listumanist. In afară de aceasta, observatorii Comisiei s’au înapoiat la Seul la 23 Iunie 1950, din călătoria la fron­tieră, iar conţinutul raportului lor cu pri­vire la această călătorie a fost expus Comisiei într’o şedinţă care a avut loc la Seul abia la 26 Iunie 1950. Comisia a a­­dresat o telegramă O.N.U. abia după aceasta. După cum reiese din raportul Comisiei, ea a fost informată despre evenimentele petrecute dealungul paralelei 38 de minis­trul sudcoreean al afacerilor interne și de ambasadorul S.U.A. în Coreea de Sud, M­uccio, același Muccio care la o consfă­tuire din a doua jumătate a lunii Iulie 1949, cu generalul Roberts, cu Page şi cu miniştri sudcoreeni Sin Sen Mo, Kvon Sin Er şi Kim I Sec le-a dat Instrucţiuni în sensul că „în perioada Iulie-August trebue să facă mari pregătiri în vederea campa­niei împotriva Nordului“. In ceea ce îi pri­veşte pe observatorii Comisiei, în momen­tul începerii evenimentelor, ei nu se găseau la­­paralela 38 şi toate observaţiile lor asu­pra situaţiei dealungul paralelei 38 se re­feră la­­ultima zi­­în care au fost în regiu­nea paralelei 38 —­­ziua de 22 iunie — adică cu trei zile înainte de începerea ope­raţiunilor militare. Nu este întâmplător faptul că unul din membrii Consiliului de Securitate a arătat că datele existente nu sunt suficient de clare, că ele sunt contradictorii şi că nu se poate adopta nicio hotărîre în mod unila­teral, fără a se asculta explicaţiile guver­nului Coreei de Nord. Acest delegat este cunoscut prin atitudinea sa duşmănoasă faţă de Republica Populară Democrată Coreeană, dar, cu toate acestea, el a fost nevoit să constate faptele aşa cum sunt, să constate faptel­e aşa cum au fost. Aceste fapte sunt suficiente pentru a considera stabilit fără putinţă de tăgadă că Consi­liul de Securitate nu dispunea de nicio in­formaţie obiectivă provenită­­din surse ne­părtinitoare despre cele ce s’au petrecut în zorii zilei de 25 Iunie 1950 in Corcea, şi că din această cauză Consiliul de Secu­ritate nu avea nic­iun drept să afirme că forţele armate ale Coreei de Nord ar fi atacat primele Coreea de Sud şi să adopte o rezoluţie în această chestiune. Totuşi, Consiliul de Securitate, sub presiunea mai ales a Statelor Unite, s-a pripit să adopte o rezoluţie pe care încearcă acum să o pre­zinte drept o rezoluţie răspunzând în mod just la întrebarea : cine a început agresiu­nea în Coreea şi cine a fost adevăratul agresor ? Dar adevărul iese la iveală ca untde­lemnul deasupra apei. Tot mai ferm şi mai hotărît răsună acum glasurile care d-ss­­vălu© fără cruţare falsitatea rezoluţiei Consiliului de Securitate din 25 iunie 1950, tot mai hotărît ies la iveală noi şi noi întrebări la care trebue să se răspundă şi la care dată nu răspunzi nu te mai poţi aştepta să induci în eroare opinia publică nepedepsit. In lumina tuturor acestor fapte, devine ridicolă declaraţia melodramatică a d-lui Acheson asupra verdictului pronunţat de Comisia O.N.U., despre care a spus că a fost tot atât de just atunci cât este de just şi acum. Ei nu zău ! Acheson a spus: „Verdict just”. Există oare verdicte juste pronunţate fără temeiuri suficiente ? Există oare verdicte juste pronunţate îm­potriva unui acuzat oarecare fără a-l fi ascultat pe acuzat, fără a fi ascultat expli­caţiile lui ? Iată ce numiţi voi „verdict just !“ Este inadmisibil să profanezi marele cuvânt verdict, prin care se înţelege pă­rerea asesorilor populari, a oamenilor cin­stiţi, chemaţi să judece procese. Nu. Nici Comisia O.N.U., nici Consiliul de Securi­tate nu au pronunţat un verdict just, de­­oa­rece un verdict cu adevărat just presu­pune o cercetare cinstită şi obiectivă, fără care niciun verdict nu poate fi recu­noscut just oricât ar ţipa avocăţeii de tot felul. Tot ceea ce s’a petrecut la 25 iunie, la 27 iunie şi la 7 iulie din Consiliul de Securitate nu a fost decât o comedie regizată de Statele Unite care au pregătit desnodământul sângeros din Coreea în de­cursul unui şir de ani, împiedicând unifi­carea paşnică a Coreei şi care au încura­jat sistematic planurile războinice ale gu­vernului h­sînmanist şi ale lui Li Sîn Man însuşi. După hotărîrea adoptată la 25 iu­nie de Consiliul de Securitate, a cărui componenţă era de altfel ilegală, placa a început să se învârtească în loc: „Agre­siune din partea Coreei de Nord”, „agre­siune din partea Coreei de Nord”, „agre­siune din partea Coreei de Nord’’... Dar faptele? Consiliul de Securitate nu dispu­nea de niciun fel de fapte. Consiliul de Securitate a adoptat această hotărîre pe baza unei telegrame primite din partea gu­vernului sudcoreean, care a denaturat fap­tele. Dar suntem convinşi că va veni clipa în care va fi desvăluit în întregime, în­tr-o măsură şi mai mare decât este cu pu­tinţă acum, secretul agresiunii Coreei de Sud împotriva Coreei de Nord. Chiar de acum acest secret poate fi numit secretul lui Polichinelle, adică un secret care în realitate a încetat demult să mai fie un secret. In lumina acestor fapte, trebue respinsă cu hotărîre, trebue recunoscută ca fiind lipsită de orice șansă de succes încercarea d-lui Acheson de a reveni din nou, cu o întârziere de doi ani şi jumătate, la între­barea­­ de, unde a început agresiunea în Coreea. Războiul din Coreea nu este ceva în­tâmplător. Războiul din Coreea era necesar capi­taliştilor americani care observau cu ne­linişte şi groază simptomele crizei econo­mice tot mai apropiate şi care-şi puneau mari speranţe într’un nou stimulent cores­punzător, pentru un avânt al economiei în declin a Statelor Unite. Şi acest stimu­lent a apărut sub forma războiului din Co­reea, care a adus cu sine nu numai groază şi moarte pentru sute de mii de oameni, ci şi un aflux de comenzi militare şi pro­fituri imense pentru neguţătorii de moarte. Dacă războiul n’ar fi izbucnit în Co­reea, el ar fi trebuit să izbucnească în ori­care altă parte a lumii , după cum au mărturisit-o, nu odată, inspiratorii şi orga­nizatorii Intervenţiei din Coreea. „Trebuia să se întâmple o Coree, fie aici, fie în oricare altă parte a lumii”, a declarat generalul Van Fleet, comandantul trupelor terestre ale aliaţilor, unei dele­gaţii de persoane oficiale din Filipine care l-a vizitat. Iată rădăcinile războiului din Coreea, iată sursele originii sale, iată fapte care nu pot fi nimicite de retorica juridico­avocăţească. Acheson a afirmat că unicul ţel al co­mandamentului american în tratativele de armistiţiu a fost dorinţa de a obţine ga­ranţii maxime împotriva repetării agre­siunii. Dar poziţia pe care comandamen­tul american a adoptat-o în realitate la aceste tratative este în totală contradicţie cu această afirmaţie. Iată faptele. 1. De pildă, Acheson s-a referit la afirmaţia că, în acest scop, nu trebue per­misă sporirea efectivului trupelor cu pri­lejul reînnoirii acestuia. Această propu­nere nu a provocat nicio obiecţiune din partea comandamentului coreeano-chinez, care a prezentat totuşi cererea, pe dean­­tregul justă, de a se stabili condiţii care să excludă abuzurile în această chestiune, care să excludă posibilitatea ca partea opusă să-şi sporească de fapt efectivul forţelor armate, sub pretextul reînnoirii acestuia. Tocmai aceasta a determinat ce­rerea comandamentului coreeano-chinez ca numărul celor ce urmează a fi înlocuiţi să fie limitat la cel mult 5.000 de oa­meni, în timp ce comandamentul american a stăruit pentru 75.000 d de oameni. Şi el a cerut acest lucru cu atâta insistenţă, în­cât comandamentul coreeano-chinez, pen­tru a evita un impas în această chestiune, a consimţit ca efectivul forţelor armate ale fiecărei părţi ce urmează a fi reînnoit, să fie mărit până la 35.000 de oameni. Prin aceasta, partea Coreei populare a făcut o mare concesie. 2. Comandamentul american a stăruit pentru a obţine dreptul de control asu­pra celor ce se petrec în spatele frontu­lui părţii coreeano-chineze, cu ajutorul unei aşa numite comisii nepărtinitoare. A­­ceasta ar fi constituit un amestec vădit în afacerile interne ale Coreei de Nord — chiar dacă s’ar fi făcut prin intermediul unei aşa zise comisii nepărtinitoare — ceea ce, desigur, nu putea fi considerat ca o garanţie împotriva unei eventuale agre­siuni ci dimpotrivă, putea să contribue nu­mai la ivirea a noi şi noi incidente care ar fi putut da naştere la complicaţii de tot felul. 3. Comandamentul american a discutat multă vreme despre linia de demarcaţie, căutând să obţină ca această linie să aibă o direcţie cât mai avantajoasă din punct de vedere strategic pentru americani, stră­­duindu-se să păstreze regiunile pe care le cotropiseră. Comandamentul american a formulat cererea absurdă de a i se ceda, la stabilirea liniei de demarcaţie, o parte însemnată,din teritoriul Coreei de Nord, de­clarând cu ipocrizie că „delegaţia O.N.U.” insistă asupra propunerii sale nu pentru că ar fi interesată în lărgirea teritoriului con­trolat de „trupele O.N.U.“, ci pentrucă „co­mandamentul O.N.U.” are nevoe de pozi­ţii defensive, inexistente în regiunea pa­ralelei 38. In cazul satisfacerii acestei ce­reri, o suprafaţă de peste 13.000 kilome­tri pătraţi, sau a două­zecea parte din în­tregul teritoriu al Coreei ar fi trecut sub controlul comandamentului american. Ei au insistat, între altele, ca pe litoralul de Est al Coreei linia de demarcaţie să treacă pe la Nord de Kaisung, care se află la 8 km. Nord de paralela 38. In ceea ce priveşte partea de Sud a peninsulei Ongdin, ei erau dispuşi să o cedeze R.P.D. Coreene, deoa­rece, după spusele lui Hoades, membru al delegaţiei americane, le era absolut indife­rent cui o cedează, chiar dacă ar f fost vorba de Etiopia sau Australia. 4. Pentru a consimţi să înceteze opera­ţiunile militare în aer şi pe mare, coman­damentul american cerea să i se cedeze, dre­pt compensaţie, o anumită parte din teritoriul Coreei de Nord. Toate aceste cereri americane arată limpede ce ţeluri urmărea în realitate co­mandamentul american când se tocmea pentru linia de demarcaţie şi de ce a durat această tocmeală­­aproape o lună. Acheson a trecut­ sub tăcere faptul că paralel cu desfăşurarea tratativelor de ar­mistiţiu de la Kaisung, în zona neutră Kai­­sung au avut loc în mod sistematic inci­dente militare, datorită exclusiv provocă­rilor soldaţilor sudcoreeni şi americani — bă bombardarea şi mitralierea sistematică de către avioane americane a maşinii dele­gaţiei coreeano-chineze, cu toate că ea ar­bora steagul alb, ba mitralierea Panmun­­jonului, unde erau atacate cu focuri de armă posturile de gardă de la frontiera zonei neutre, ba aruncarea de bidoane cu lichid inflamabil din avioane americane şi bombardarea regiunii în care se afla de­legaţia armatei populare coreene şi a vo­luntarilor chinezi sau mitralierea sediului rezervat pentru tratative. Numai în opt zile (23—3­0 August 1951) avioanele america­ne au violat de 12, ori spaţiul aerian al zonei Kaisung, iar la 1 Septembrie au aruncat chiar bombe în apropierea reşe­dinţei generalului Nam Ir. In prima săp­tămână a lunii Septem­brie, americanii au efectuat 100 de zboruri deasupra zonei neutre Kaisung, mitraliind locul în care se desfăşurau tratativele. Era nevoe de o uriaşă stăpânire de sine pentru a-ţi păstra în asemenea condiţii calmul, dând dovadă că eşti gata să ajungi la un acord asupra diferitelor probleme cărora comandamen­tul american le dădea intenţionat un ca­racter acut. Cu toate acestea, partea co­reeano-chineză a reuşit să înlăture­ nume­roasele pretexte care împiedicau realiza­rea unui acord în tratativele de armistiţiu. Tocmai datorită acestei tactici elastice, profund cinstite şi iubitoare de pace a păr­ţii coreeano-chineze, s’a căzut de acord asupra a mai mult de 60 de articole din proiectul de acord de armistiţiul Nu s’a căzut însă de acord asupra u­nei singure probleme importante, care a luat într’adevăr un caracter extrem de acut — problema schimbului de prizonieri de răz­boi. Această problemă este destul de se­rioasă pentru a merita să ne ocupăm de ea mai amănunţit, cu atât mai mult cu cât delegaţia S.U.A. încearcă şi,de data a­­ceasta, ca şi în alte multe cazuri, să pre­zinte drept punctul de vedere al Naţiu­nilor Unite poziţia comandamentului a­­merican — poziţie cu totul inacceptabilă, contrară principiilor fundamentale ale dreptului internaţional în această pro­blemă. Problema prizonierilor de război n’a luat deloc prin surprindere partea ame­ricană, cum a afirmat aici dl. Acheson. In realitate, această problemă figura de la bun început pe ordinea de zi a tratativelor de armistiţiu de la Kaisung. Fără a intra în amănunte, mă voi ocupa numai de cele mai importante etape ale tratativelor în problema schimbului prizonierilor de răz­boi. La 12 Decembrie 1951, partea coreea­­no-chinez­ă a formulat următoarele propu­neri în legătură cu această chestiune: Eliberarea prizonierilor de război aflaţi la fiecare din părţi ; eliberarea şi repa­trierea în grupuri, d­upă semnarea acordu­lui de armistiţiu, în termenul cel mai scurt, a tuturor prizonierilor de război aflaţi la fiecare din­ părţi şi în primul rând eliberarea prizonierilor de război grav răniţi şi grav bolnavi; crearea sub controlul comisiei pentru armistiţiul mili­tar a unui comitet de repatriere, format dintr-un număr egal de delegaţi din fie­care parte; schimb de liste de prizonieri de război aflaţi la fiecare din părţi, ime­diat după ce se va fi ajuns la un acord asupra punctelor precedente. In loc să răspundă în legătură cu fon­dul acestor propuneri, partea americană a cerut într-o formă ultimativă părţii co­­reeano-chineze să prezinte informaţii asu­pra prizonierilor de război şi ca repre­zentanţi ai aşa numitului Comitet interna­ţional de Cruce Roşie să viziteze lagărele de prizonieri d­e război, refuzând să dis­cute în fond propunerile părţii chino-co­­reene înainte de prezentarea informa­ţiilor. Partea coreeano-chineză a prezentat da­tele cerute pentru 11.559 de prizonieri de război; la rândul ei, delegaţia americană a prezentat, liste cuprinzând 132.474 de prizonieri de război coreeni şi chinezi, deşi predase Comitetului internaţional de Cruce Roşie liste cuprinzând 176.670 de prizonieri de război. Domnul Acheson a declarat că 37.000 de oameni au fost pur şi simplu „reclasi­­ficaţi” şi eliberaţi, deoarece s-a dovedit că erau nu prizonieri de război, ci civili. Ul­terior, comandamentul american a ,,re­­clasificat” în acelaşi mod încă 11.000 de oameni. Partea coreeano-chineză a cerut delega­ţiei americane să dea informaţii despre soarta celor 1.456 de prizonieri de război care la 18 Decembrie au fost incluşi în numărul total al prizonierilor de război, dar ale căror nume nu au fost indicate în lis­tele ulterioare, precum şi despre soarta celor 44.205 prizonieri de război care au figurat în listele predate de americani prin intermediul Comitetului internaţional de Cruce Roşie, dar care nu au fost incluşi în listele predate la­­18 Decembrie 1951. Partea americană a declarat că dtatele asu­pra a 44.000 de prizonieri de război sunt perimate şi că aceşti prizonieri de război au şi fost eliberaţi, iar apoi a fost nevoită să recunoască că ei se află în lagărele a­­mericane şi nu au fost incluşi în listele pre­date la 18 Decembrie sub pretext că ar fi civili, originari din Coreea ele Sud şi mo­bilizaţi cu forţa în armata populară co­reeană. La 31 Decembrie 1951, delegaţia ameri­cană a promis că va prezenta până la 2 Ianuarie date complete asupra prizonieri­lor c­n război; la 3 Ianuarie a repetat acea­stă promisiune, dar nu a prezentat niciun fel de date; la 12 Ianuarie a­ declarat că nu este în general necesar să se prezinte date asupra prizonierilor de război înainte de încheierea unui acord de armistiţiu; la 15 Ianuarie a declarat că va prezenta prin­cipalele date in schimbul unor date supli­mentare prezentate de partea coreeano-­ chineză asupra prizonierilor de război sud­coreeni, iar la 18 Ianuarie a declarat că aceste date nu sunt datele principale şi că ele nu vor cuprinde informaţii asupra celor 44.205 prizonieri de război. In, sfârşit, la 28 ianuarie 1952, partea americană a pre­zentat informaţii dar numai pentru 132.474 de prizonieri de război. Acum, dl. Acheson a declarat că în lagărele americane sunt in total numai 121.000 de prizonieri de război coreeni şi chinezi. Nu putem trece cu vederea nici declaraţia făcută la 31 Decembrie 1951 de statul major al lui Ridgway, care a mărturisit că din 140.000 de oameni luaţi prizonieri la începutul răz­boiului, aproximativ 1­7.000 au murit în lar­gărele americane. Toate acestea nu puteau să nu aibă cea mai negativă înrâurire asupra desfășurării tratativelor. O înrâurire tot atât de nega­tivă au avut și alte cereri formulate de partea americană, ca de pildă cererea de a se efectua schimbul de prizonieri de război, după principiul unu pentru unu sau­ propunerea americană ca aşa numitul Co­mitet internaţional de­ Cruce Roşie să-şi asume sarcina de a stabili dacă hotărîrea prizonierilor şi a civililor de a se repatria nu este rezultatul unei constrângeri. O situaţie direct monstruoasă ! Oamenii spun că vor să se repatrieze, iar aci, o co­misie specială este însărcinată să verifice dacă vor cu adevărat să se repatrieze şi dacă aceasta nu­­ este rezultatul unei constrângeri. Acelaşi caracter l-a avut şi propunerea comandamentului american de a­ considera civili pe acei prizonieri da război coreeni care înainte de 25 iunie 1950 au fost cetăţeni ai părţii de care sunt deţinuţi ca prizonieri. Adoptarea acestei din urmă propuneri ar fi făcut ca peste 60.000 de prizonieri de război coreeni­ să fie trecuţi automat în categoria civililor. Iată ce viclean este ceea ce am putea numi mecanismul ascuns îndărătul tuturor acestor propuneri ilegale ! Fireşte că par­tea corepano-chineză a respins cu hotărîre aceste cereri ilegale ale părţii americane, care nu urmăreau altceva decât să reţină 165.000 de militari ai armatei populare coreene şi voluntari chinezi căzuţi prizo­nieri şi sute de mii de cetăţeni­ mânaţi cu forţa din Republica Populară Democrată Coreeană cu scopul evident de a-i da pe mâna lui Cian Cai-şi şi Li Sîn Man. Când problema prizonierilor de război­­a fost transferată spre examinare ofiţerilor de stat major ai celor două părţi şi când aceşti ofiţeri şi-au început activitatea, par­tea americană şi-a repetat propunerea cu­ privire la aşa numita repatriere voluntară şi această cerere a fost repetată in mod invariabil de fiecare dată, de partea a­­mericană şi, după cum au arătat eveni­mentele ulterioare, ea a devenit în mâi­nile delegaţiei americane un mijloc de con­tinuă presiune in vederea realizării scopu­­rilor sale care nu au nimic comun cu rea­lizarea unui acord de armistiţiu. La 21­ Martie, partea coreeano-chineză a făcut o nouă încercare de a se ajunge la un acord în problema prizonierilor de război, pro­punând ca după semnarea acordului de armistiţiu armata populară coreeană şi vo­luntarii chinezi să elibereze şi să repar­trieze pe toţi cei 11.500 de prizonieri pe care îi deţin, iar comandamentul ameri­can să elibereze şi să repatrieze pe toţi cei 132.474 de prizonieri de război pe care îi deţine, ale căror liste ■ vor fi verificate definitiv de către ofiţerii ce­lor două părţi. La 25 Martie delegaţia a­­mericană a declarat că aceste propuneri ale părţii coreeano-chineze, ,,cu reglemen­tările corespunzătoare, pot reprezenta o bază potrivită pentru rezolvarea acestei probleme”. A licărit din nou raza speranţei că tra­tativele de armistiţiu vor ajunge poate la o Încheiere fericită ! Având in vedere asentimentul de princi­piu a! părţii americane, delegaţia coreea­­no-chineză a prezentat propunerea concre­tă ca prizonierii de război de naţionalitate necoreeană, care se află în mâinile orică­reia din părţi, şi prizonierii de război co­reeni, al căror domiciliu nu se află în re­giunile controlate de partea care i-a luat prizonieri, să fie repatriaţi integrat, iar prizonierii de război coreeni al căror do­miciliu se află in regiunile controlate de partea care i-a luat prizonieri, dacă vor să se întoarcă acasă şi să ducă o viaţă paş­nică, să poată face acest lucru fără a mai fi repatriaţi. Discutarea problemei prizo­nierilor de război a­­continuat în Iulie, August şi Septembrie 1952, iar la 4 iulie părţile au căzut de acord şi asupra para­grafelor 51 şi 52 din proiectul de acord de armistiţiu. Se ştie că paragraful 51 prevede eli­berarea şi repatrierea cât mai grabnică a tuturor prizonierilor de război aflaţi la fie­care din părţi în momentul intrării­­în vi­goare a acordului de armistiţiu, pe baza listelor, schimbate, după cum­ se spune în acest paragraf, şi verificate de părţile res­pective înainte de semnarea acordului de armistiţiu. Paragraful 52 spune că nici­­unuia din prizonierii de război nu i se per­mite să ia din nou parte la război şi că toţi prizonierii de război trebue să se în­toarcă la o viaţă paşnică. Ulterior, delegaţia americană a decla­rat că consimte să repatrieze numai 83.000 de prizonieri de război coreeni şi chinezi, ceea ce înseamnă că intenţionează să reţină un mare număr de prizonieri de război co­reeni şi chinezi. Delegaţia coreeano-chineză a declarat atunci că această propunere este contrara principiilor expuse în paragrafele 51 şi 52 din proiectul de acord de armistiţiu asupra căruia s’a ajuns la o înţelegere,­­şi a res­pins propunerea americană. Americanii au declarat atunci că propunerea lor este „fermă, hotărîtă şi imuabilă” şi au refuzat să discute problema in fond. Nu este lipsit de interes faptul că la 5 Februarie 1952, delegaţia americană a formulat paragraful 52 în felul următor: „52. Toţi militarii aflaţi în prizonierat la oricare din părţi, vor fi eliberaţi cât mai curând după intrarea în vigoare a prezen­tului acord de armistiţiu. Toţi prizonierii de război astfel eliberaţi vor fi repatriaţi sau predaţi celeilalte părţi, dar nu se va recurge la repatriere forţată sau la pre­dare forţată”. După cum au arătat-o evenimentele ul­terioare, comandamentul american a luat d­in realitate măsuri având drept scop reţi­nerea forţată a prizonierilor de război. Luni de grânrtul, comandamentul militar american a aplicat în lagărele de prizonieri de război un întreg sistem de măsuri prin care urmărea să terorizeze prizonierii de război şi să le smulgă refuzul de a se re­patria. El a numit în posturi de răspunderea în lagărele de prizonieri de război agenţi ai lui Li Sîn Man şi Cian Cai-şi, care, din or­dinul comandamentului american, s’au de­dat la atrocităţi monstruoase. In această ordine de idei trebue să reamintim că pri­zonierii de război coreeni şi chinezi au fost tatuaţi­­şi siliţi să scrie declaraţii cu sângele lor, iar cei care refuzau erau schin­giuiţi şi omorîţi. Şi toate acestea pentru a­ smulge de la prizonierii de război torturaţi şi schingiuiţi declaraţii în sensul că refuză, ’să se înapoieze acasă. Paralel cu aceasta, în cadrul tratativelor, americanii au conti-­­ nuat să stărue pentru repetarea „interogă­­­rilor” şi a­ „selecţionării” prizonierilor di­ război. *­­ Cuvântarea rostită de A. I. Vişinski în şedința din 29 octombrie a Comitetului Politic al Adunării Generale a O. N. U., în problema coreeană ROMÂNIA LIBERĂ Pag. 3-0

Next