România Liberă, noiembrie 1952 (Anul 10, nr. 2516-2540)
1952-11-01 / nr. 2516
e (Continuare tot numărul viitor) (Urmare din numărul trecut) NEW YORK 31 (Agerpres). — TASS transmite continuarea cuvântării rostite de A. I. Vîşinski în şedinţa din 29 octombrie a Comitetului Politic al Adunării Generale a O. N. U.. Pe fapt, însă, de ce trece dl. Acheson peste declaraţiile diametral opuse şi vădit războinic© ale Iul Li Sin Man şi ale altor conducători politici din Coreea de Sud ? Priviţi ce au declarat aceşti domni cu puţin înainte de atacul pe care l-au organizat împotriva Coreei de Nord. In raportul Comisiei pe anul 1949, prezentat celei de a V-a sesiuni a Adunării Generale se pot citi în legătură cu aceasta cele ce urmează. ,.Comisia a subliniat însă că, din când în când, preşedintele, ministrul afacerilor externe şi alţi oameni politici de vază şi influenţi făceau declaraţii în care era exprimată ideia că nu este departe timpul când, din disperare, va trebui să se recurgă la unificarea prin forţă, ca ultimă soluţi©“. Astfel, de pildă, cu prilejul primei aniversări a recunoaşterii guvernului Republicii Coreene de către Adunarea Generală, ministrul afacerilor externe şi-a exprimat ,speranţa că populaţia va depune toate eforturile pentru a desfiinţa graniţa de pe paralela 38, spre a realiza până la 12 Decembrie, anul viitor, unificarea întregii Coree. Poporul trebue să fie ferm hotărît în vederea acestui scop şi să fi© gata să-şi verse sângele în numele acestui scop“. Preşedintele Li Sin Man a declarat deasemenea la conferinţa de presă din 30 Decembrie 1949: ,,In anul care vine trebue să obţinem unificarea şi cred că o putem obţine... Am stat cu răbdare pe poziţia ductată de dorinţa de a colabora cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Ne vom continua eforturile în vederea obţinerii unificării printr-o înţelegere între coreeni. Când va sosi însă momentul inevitabil, probabil că nu vom putea evita vărsarea de sânge şi războiul civil. Dacă, din păcate, nu vom reuşi să obţinem unificarea în cursul acestui an, vom fi nevoiţi să unificăm întreg teritoriul nostru prin propriile noastre eforturi“. In Februarie 1950, căpitanul Sin Sen Mo, ministrul apărării al Coreei de Sud, a declarat făţiş: ,,Dacă Organizaţia Naţiunilor Unite nu va reuşi să scoată acest ,,pumnal" din trupul Coreei — lucru pe care nu l-a făcut până acum — poporul coreean va trebui să facă el însuşi acest efort şi să recurgă la forţă pentru a realiza acest lucru“. Dacă dl. Acheson nu a avut până în prezent timp să se ocupe aşa cum trebue de raportul Comisiei pentru Coreea, poate că acum va găsi câteva ore pentru a lua cunoştinţă de aceste revelaţii şi pentru a medita asupra semnificaţiei lor. Aceasta va ajuta la lămurirea problemei — cum şi de ce n-au petrecut evenimentele de la 25 iunie 1950. Dl. Acheson a consacrat un capitol special al discursului său încercării de a demonstra că agresiunea din Coreea a fost pregătită şi săvârşită ,,de Coreea de Nord“, Dl. Acheson a prezentat lucrurile ca şi cum această acţiune a fost întreprinsă la câteva săptămâni după ce, aşa cum susţine Acheson, guvernul sudcoreean a zdrobit pe comuniştii care s-au strecurat din Nord, a înăbuşit revolta din ţara sa şi a obţinut ca toate uneltirile celor din Nord să sufere un eşec total, datorită politicii guvernului hstumanist, prezentată de Acheson ca înţeleaptă. Dl. Acheson şti© exact numărul tinerilor nordcoreeni care studiau în Siberia, el ştie că la sfârşitul verii anului 1949 Partidul Muncii din Coreea a fost supus, spune el, epurării şi ,,a înghiţit în mod secret Partidul Muncii din Coreea de Sud“, că în Coreea de Nord — îl citez pe dl. Acheson — a fost creată o „armată mare“, că „ea a fost educată, instruită şi bine echipată“ şi că guvernul sovietic i-a dat sfaturi „de ordin strategic şi tactic“, şi, în sfârşit, că întreaga populaţie civilă din Coreea de Nord a primit o instrucţie militară de bază. Toate acestea, dl. Acheson le ştie in mod cert, după cum a recunoscut-o el însuşi, de la informatori de felul dezertorilor şi al personalului O.N.U. aflat In Coreea de Nord. Dar ce s’a întreprins în acest timp In Coreea de Sud pe plan militar? Despre a ceasta dl. Acheson nu ştie nimic, In afară de faptul că armata sudcoreeană nu era deloc pregătită pentru operaţiuni ofensive şl că ea fusese dislocată pe bază defensivă. Aceasta nu coincide însă deloc cu informaţii mai demne de crezare decât informaţiile primite de la dezertori, întrucât au fost comunicat© de oameni destul de competenţi în această chestiune. II voi numi doar pe Johnson, şeful secţiei pentru Coreea al Departamentului pentru colaborarea economică al S.U.A., care a declarat la 19 Mai 1950 în Comisia pentru alocaţii a Camerei Reprezentanţilor din Congresul american, că armata de 100.000 de oameni a Coreei de Sud, înzestrată cu armament american şi instruită de ofiţeri americani, şi-a terminat pregătirile sub conducerea misiunii militare americane din Seul şi poate începe războiul în orice moment. Această declaraţie contrazice afirmaţia d-lui Acheson că armata de 100.000 de oameni a Coreei de Sud, despre care a vorbit în discursul său, nu era înarmată pentru operaţiuni ofensive. La dovezile citate în sprijinul afirmaţiei că „agresiunea” a fost comisă de Coreea de Nord, dl. Acheson a adăugat şi nişte documente, printre care şi un plan de invadare a Coreei de Sud care ar fi căzut în mâinile trupelor O.N.U. şi care s-ar afla în prezent în păstrarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Această chestiune merită să fie examinată în amănunt. Toate incidentele armate care au avut foc în regiunea paralelei 38 au fost provocate de sudcoreeni. Dacă până în iunie 1949 majoritatea acestor incidente constau în deschiderea focului asupra teritoriului Coreei de Nord, din Iunie sudcoreenii au început să violeze paralela 38 trimiţând subunităţi întregi pentrur a cuceri poziţii pe teritoriul Coreei de Nord, ceea ce ducea la ciocniri armate. Principalele regiuni violate de sudcoreeni în perioada Iunie-August 1949 au fost Osin (Ongdin), Kaidzio (Kaisung), Dzidlo (Iaiang). In regiunea Osin, poliţia sudcoreeană a violat în repetate rânduri paralela 38, acaparând din când în când unele cote de pe teritoriul Coreei de Nord. In iunie 1949, aducând circa şapte bata , liane de infanterie cu aruncătoare de mine şi un divizion de artilerie grea, sudcoreenii au început o ofensivă pentru a cuceri poziţii avantajoase pe teritoriul Coreei de Nord. Luptele nu continuat, cu mici întreruperi timp de două luni. La 27 Iunie, un batalion de sudcoreeni a ocupat cota 288,0, iar la 19 Iulie sudcoreenii au acaparat cotele 112,0, 131,7 şi 123,0 (la circa un kilometru Nord de paralela 38). La 4 August, nordcoreenii au recucerit poziţiile pierdute şi au izgonit cu totul pe inamic de pe teritoriul Coreei de Nord. In regiunea Kaidzio s’au dus lupte între 22 Iulie şi 1 August 1949. La 25 Iulie, după o intensă pregătire de artilerie, un batalion de sudcoreeni a atacat şi cucerit cota 488,2 (la Nord de paralela 38). Ca urmare a luptelor care au continuat de la 28 Iulie până la 1 August 1949, unităţile sudcoreene au fost izgonite de pe teritoriul Coreei de Nord. In cursul ofensivei din regiunea Kaidzio, sudcoreenii au folosit numeroase piese de artilerie și aruncătoare de mine. Numai in cursul zilei de 28 iulie, sudcoreenii au lansat peste 3.500 de obuze grele și peste 1.000 de mine. In afară de aceasta, sudcoreenii au violat paralela 38 și în alte regiuni, ca de pildă în regiunea Dzido (litoralul de Est). La 28 iunie, în această regiune, sudcoreenii au trimis dincolo de paralela 38 două detașamente de diversioniști cu lin efectiv de 156 de oameni, pentru a tăia căile de retragere ale nordcoreenilor în sectorul Genzan (Wonsan)—Dzido; la 5 şi 6 iulie, forţe sudcoreene cu un efectiv de circa un batalion de infanterie au ocupat Eitocuri şi Cooudenii, pătrunzând la Nord de paralela 38, pe o distanţă de 4,5 km., iar aproximativ un batalion de sudcoreeni au ocupat cote în regiunea Kidomonri (la 1 km. de paralela 38). Trebue să amintesc că problema agresiunii în Coreea a figurat şi pe agenda celei de a V-a sesiuni a Adunării Generale, în 1950, când delegaţia americană a încercat să tăgăduiască agresiunea americană în Coreea cu participarea guvernului lsîumanist. încă de atunci, această încercare a eşuat complet. Dovezile prezentate de delegaţia sovietică au demascat în întregime această manevră mincinoasă a Statelor Unite care, prin acuzarea guvernului Coreei de Nord de comitere a agresiunii, urmăreau să camufleze propria lor agresiune, încă de atunci am arătat, prezentând dovezi incontestabile și care nici nu au fost contestate până azi, cum au pregătit guvernul lui Li Sin Man şi prietenii săi americani agresiunea împotriva Coreei de Nord. In această pregătire, Li Sin Man a avut un rol important, după cum reiese din scrisoarea pe care a adresat-o la 30 Septembrie 1949 profesorului american Oliver. Am citat această scrisoare atunci. Profesorul Oliver a confirmat primirea scrisorii în care Li Sîn Man demonstra că „acum (încă în Septembrie 1949) este momentul psihologic cel mai prielnic pentru a întreprinde acţiuni agresive şi pentru a ne uni cu acea parte a armatei comuniste din Nord care ne este credincioasă, spre a lichida cealaltă parte a ei“. „Noi, tiecria Li Sin Man lui Oliver, vom împinge o parte dintre oamenii lui Kim Ir Sen înspre regiunile muntoase şi acolo îl vom face să moară de foame“. Li Sîn Man îl asigura pe dr. Oliver că el şi prietenii săi trebue să lucreze în linişte la Washington şi New York, iar el, Li Sîn Man, va lucra la Seul şi Tokio, urmărind acelaş ţel — „să cureţe ţara şi să-şi facă ordine în casă“. In aceeaşi direcţie a acţionat şi ambasadorul Coreei de Sud în S.U.A., Cio Bion Oc, care îi scria lui Li Sîn Man în Octombrie 1949 că a citit cu multă atenţie şi interes scrisoarea acestuia către dr. Oliver în legătură cu „lichidarea regimului marionetă din Coreea de Nord“. „Am discutat această chestiune, scria Cio Bion Oc, cu ambasadorul Tian şi cu dr. Oliver și am ajuns în unanimitate la concluzia că ea trebue considerată principalul plan al guvernului nostru, care trebue să fie înfăptuit când vom fi gata și când va sosi clipa prielnică". In Noembrie 1949, Cio Bion Oc sublinia într'o scrisoare adresată lui Li Sîn Man că „unificarea Coreei poate fi realizată numai prin folosirea puterii suverane a guvernului nostru“ și că principala sarcină a guvernului lisînmanist constă în intensificarea pregătirii Coreei de Sud din punct de vedere militar și economic. La 30 Decembrie 1949, Li Sîn Man a declarat deschis că est© hotărît ca în anul ce vine (adică în 1950) să redobândească teritoriul pierdut — referindu-se prin aceasta la cotropirea Coreei de Nord. El a avertizat fără ocol că, pe viitor, sudcoreenii nu vor duce o politică de pace, că ei trebue să ţină minte că „în noul an, în legătură cu schimbarea situaţiei internaţionale, noi (adică hsmmaniştii) trebue să ne unim prin propriile noastre forţe Coreea de Sud cu cea de Nord“. Se înţelege de la sine că Li Sîn Man şi acoliţii săi nu ar fi îndrăznit să vorbească atât de făţiş despre planurile lor de atacare a Coreei de Nord dacă aceste intenţii agresive ale lor nu ar fi fost sprijinite de cercurile guvernante din S.U.A. In această perioadă au sosit în Extremul Orient ministrul apărării al S.U.A., Johnson, şeful statului major general al armatei americane, Bradley şi consilierul Departamentului de Stat, John Foster Dulles, care au conferit în secret în Coreea cu generalul McArthur. Dulles, după cum se ştie, a vizitat Coreea de Sud şi s-a deplasat pe linia dealungul căreia se presupunea că va fi frontul, în tranşee, cu 11 zile înainte de 25 iunie, data la care forţele armate sudcoreene au atacat Coreea de Nord. In discursul pe care l-a rostit la 19 iunie în faţa Adunării Naţionale a Coreei de Sud, Dulles, aprobând planurile listumaniste cu privire la aventura armată din Coreea de Nord, a declarat că Statele Unite vor acorda Coreei de Sud tot ajutorul moral şi material necesar pentru lupta împotriva comunismului. La 20 iunie 1950, cu cinci zile înainte de atacarea Coreei de Nord, Dulles îi scria Iui Li Sîn Man : „Acord o mare importanţă rolului decisiv pe care ţara voastră îl poate juca în marea dramă ce se desfăşoară astăzi“. Până în prezent noi nu am auzit de la Dulles nicio explicaţie despre semnificaţia acestei fraze. Am prezentat pe atunci această frază a lui Dulles ca justificând grava acuzaţie de aţâţare la război în Coreea. Această acuzaţie a rămas nedesminţită. Pe atunci, dl. Achesonitu s’a pronunţat în această privinţă. Acum, el s’a hotărît să facă declaraţii, căutând, se vede, să apară cu obrazul curat în faţa alegătorilor. Dar el ne-a dat prilejul ca, în legătură cu raportul Comisiei O.N.U. pentru unificarea şi refacerea Coreei, să ne referim la toate aceste probleme importante, a căror examinare aruncă lumină deplină asupra evenimentelor din Coreea. încă din ianuarie 1950, dând instrucţiuni miniştrilor lsîumanişti, generalul Roberts a declarat că „planul campaniei împotriva Coreei de Nord este lucru hotărît“. Roberts i-a avertizat că deşi ei vor fi aceia care vor începe agresiunea, trebue găsit totuşi un pretext pentru a avea un motiv just şi că acest lucru poate fi făcut de o comisie a Organizaţiei Naţiunilor Unite care să prezinte la momentul oportun O.N.U. un raport corespunzător. In acel moment, planul de atacare a Coreei de Nord era gata. Există numeroase alte dovezi cu tot atâta autoritate, ale pregătirilor făcute de armata hstnnianistă pentru atacarea Coreei de Nord. Printre aceste dovezi este de o mare importanţă harta strategică luată din arhiva secretă a guvernului hstumanist şi care se află actualmente în posesia guvernului nordcoreean. La a V-a sesiune, am expus amănunţit conţinutul acestei hărţi din care se poate vedea planul ofensivei armatei sudcoreene împotriva Coreei de Nord, de la litoralul Mării Galbene până la localitatea Coranpo şi dela Coranpo până la litoralul de Est. Pe hartă este indicată direcţia principalelor lovituri. Sunt însemnate punctele de debarcare a trupelor navale din Indon, împotriva Phenianului şi este indicată direcţia ofensivei pornind din regiunile Tonducen, Ciuncen, Manei etc. Acestea sunt fapte incontestabile, dovezi incontestabile ale agresiunii concepute şi organizate dinainte împotriva Coreei de Nord de către Coreea de Sud, tutelată de Statele Unite ale Americii, dovezi ale agresiunii pregătite şi ulterior sprijinite de forţele armate ale Statelor Unite. Tot ce a spus aci dl. Acheson în legătură cu agresiunea din Nord nu merită nicio atenţie. Niciunul din faptele care stabilesc în mod incontestabil agresiunea din Sud nu a fost desminţit. Departamentul de Stat nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul versiunii sale. Singurul lucru pe care îl pot prezenta în legătură cu aceasta domnii din Departamentul de Stat sunt declamaţii lipsite de orice valoare, alcătuite din fraze răsuflate. S-ar părea că ei se consideră deslegaţi de orice obligaţie de a demonstra ceva. Repetând în mod automat una şi aceeaşi frază despre agresiunea din Coreea de Nord, ei se referă la hotărîrea Consiliului de Securitate din 25 iunie, care a proclamat fără drept de apel că trupele din Coreea de Nord au săvârşit un atac armat împotriva Coreei de Sud. Problema originii acestei hotărîri trebue examinată mai amănunţit. Intr’adevăr, pe baza căror date a adoptat Consiliul de Securitate această hotărîre? Cum s’au petrecut în realitate lucrurile în ziua de 25 Iunie? Ce siguranţă puteau avea membrii Consiliului de Securitate în privinţa autenticităţii faptelor pe car© le-au pus într’un mod atât de categoric la baza hotărîrii lor? Se ştie că prima sursă de informare a Consiliului de Securitate în legătură cu evenimentele de la frontiera dintre Coreea de Nord şi cea de Sud a fost guvernul sudcoreean, care a comunicat că forţele armate nordcoreene ar fi atacat unele puncte din peninsula Ongdin şi ar fi debarcat trupe la Nord şi la Sud de Gannon, înaintând în direcţia Seul. Este semnificativ faptul că expunând în şedinţa din 25 iunie evenimentele, în spiritul comunicării guvernului hstumanist, Trygve Lie s-a referit la un raport primit de el şi la rapoarte din alte surse coreene care ar fi arătat în mod limpede că operaţiunile militare au fost începute de trupele Coreei de Nord. Dar cablograma din 25 iunie 1950 adresată de Comisia O.N.U. pentru Coreea secretariatului general cuprindea numai susmenţionata comunicare a guvernului hsîumanist, întocmită într’o formă tendenţioasă şi duşmănoasă guvernului nordcoreean. Comisia O.N.U. ea însăşi nu avea pe atunci altă informaţie despre evenimentele dela frontiera dintre Coreea de Nord şi de Sud decât cele comunicate în cablograma guvernului sudcoreean, prezentată de reprezentantul american la O.N.U., Crase, şi primită de acesta dela Muccio, ambasadorul american în Coreea, care primise informaţiile de la guvernul listumanist. In afară de aceasta, observatorii Comisiei s’au înapoiat la Seul la 23 Iunie 1950, din călătoria la frontieră, iar conţinutul raportului lor cu privire la această călătorie a fost expus Comisiei într’o şedinţă care a avut loc la Seul abia la 26 Iunie 1950. Comisia a adresat o telegramă O.N.U. abia după aceasta. După cum reiese din raportul Comisiei, ea a fost informată despre evenimentele petrecute dealungul paralelei 38 de ministrul sudcoreean al afacerilor interne și de ambasadorul S.U.A. în Coreea de Sud, Muccio, același Muccio care la o consfătuire din a doua jumătate a lunii Iulie 1949, cu generalul Roberts, cu Page şi cu miniştri sudcoreeni Sin Sen Mo, Kvon Sin Er şi Kim I Sec le-a dat Instrucţiuni în sensul că „în perioada Iulie-August trebue să facă mari pregătiri în vederea campaniei împotriva Nordului“. In ceea ce îi priveşte pe observatorii Comisiei, în momentul începerii evenimentelor, ei nu se găseau laparalela 38 şi toate observaţiile lor asupra situaţiei dealungul paralelei 38 se referă laultima ziîn care au fost în regiunea paralelei 38 —ziua de 22 iunie — adică cu trei zile înainte de începerea operaţiunilor militare. Nu este întâmplător faptul că unul din membrii Consiliului de Securitate a arătat că datele existente nu sunt suficient de clare, că ele sunt contradictorii şi că nu se poate adopta nicio hotărîre în mod unilateral, fără a se asculta explicaţiile guvernului Coreei de Nord. Acest delegat este cunoscut prin atitudinea sa duşmănoasă faţă de Republica Populară Democrată Coreeană, dar, cu toate acestea, el a fost nevoit să constate faptele aşa cum sunt, să constate faptele aşa cum au fost. Aceste fapte sunt suficiente pentru a considera stabilit fără putinţă de tăgadă că Consiliul de Securitate nu dispunea de nicio informaţie obiectivă provenitădin surse nepărtinitoare despre cele ce s’au petrecut în zorii zilei de 25 Iunie 1950 in Corcea, şi că din această cauză Consiliul de Securitate nu avea niciun drept să afirme că forţele armate ale Coreei de Nord ar fi atacat primele Coreea de Sud şi să adopte o rezoluţie în această chestiune. Totuşi, Consiliul de Securitate, sub presiunea mai ales a Statelor Unite, s-a pripit să adopte o rezoluţie pe care încearcă acum să o prezinte drept o rezoluţie răspunzând în mod just la întrebarea : cine a început agresiunea în Coreea şi cine a fost adevăratul agresor ? Dar adevărul iese la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Tot mai ferm şi mai hotărît răsună acum glasurile care d-ssvălu© fără cruţare falsitatea rezoluţiei Consiliului de Securitate din 25 iunie 1950, tot mai hotărît ies la iveală noi şi noi întrebări la care trebue să se răspundă şi la care dată nu răspunzi nu te mai poţi aştepta să induci în eroare opinia publică nepedepsit. In lumina tuturor acestor fapte, devine ridicolă declaraţia melodramatică a d-lui Acheson asupra verdictului pronunţat de Comisia O.N.U., despre care a spus că a fost tot atât de just atunci cât este de just şi acum. Ei nu zău ! Acheson a spus: „Verdict just”. Există oare verdicte juste pronunţate fără temeiuri suficiente ? Există oare verdicte juste pronunţate împotriva unui acuzat oarecare fără a-l fi ascultat pe acuzat, fără a fi ascultat explicaţiile lui ? Iată ce numiţi voi „verdict just !“ Este inadmisibil să profanezi marele cuvânt verdict, prin care se înţelege părerea asesorilor populari, a oamenilor cinstiţi, chemaţi să judece procese. Nu. Nici Comisia O.N.U., nici Consiliul de Securitate nu au pronunţat un verdict just, deoarece un verdict cu adevărat just presupune o cercetare cinstită şi obiectivă, fără care niciun verdict nu poate fi recunoscut just oricât ar ţipa avocăţeii de tot felul. Tot ceea ce s’a petrecut la 25 iunie, la 27 iunie şi la 7 iulie din Consiliul de Securitate nu a fost decât o comedie regizată de Statele Unite care au pregătit desnodământul sângeros din Coreea în decursul unui şir de ani, împiedicând unificarea paşnică a Coreei şi care au încurajat sistematic planurile războinice ale guvernului hsînmanist şi ale lui Li Sîn Man însuşi. După hotărîrea adoptată la 25 iunie de Consiliul de Securitate, a cărui componenţă era de altfel ilegală, placa a început să se învârtească în loc: „Agresiune din partea Coreei de Nord”, „agresiune din partea Coreei de Nord”, „agresiune din partea Coreei de Nord’’... Dar faptele? Consiliul de Securitate nu dispunea de niciun fel de fapte. Consiliul de Securitate a adoptat această hotărîre pe baza unei telegrame primite din partea guvernului sudcoreean, care a denaturat faptele. Dar suntem convinşi că va veni clipa în care va fi desvăluit în întregime, într-o măsură şi mai mare decât este cu putinţă acum, secretul agresiunii Coreei de Sud împotriva Coreei de Nord. Chiar de acum acest secret poate fi numit secretul lui Polichinelle, adică un secret care în realitate a încetat demult să mai fie un secret. In lumina acestor fapte, trebue respinsă cu hotărîre, trebue recunoscută ca fiind lipsită de orice șansă de succes încercarea d-lui Acheson de a reveni din nou, cu o întârziere de doi ani şi jumătate, la întrebarea de, unde a început agresiunea în Coreea. Războiul din Coreea nu este ceva întâmplător. Războiul din Coreea era necesar capitaliştilor americani care observau cu nelinişte şi groază simptomele crizei economice tot mai apropiate şi care-şi puneau mari speranţe într’un nou stimulent corespunzător, pentru un avânt al economiei în declin a Statelor Unite. Şi acest stimulent a apărut sub forma războiului din Coreea, care a adus cu sine nu numai groază şi moarte pentru sute de mii de oameni, ci şi un aflux de comenzi militare şi profituri imense pentru neguţătorii de moarte. Dacă războiul n’ar fi izbucnit în Coreea, el ar fi trebuit să izbucnească în oricare altă parte a lumii , după cum au mărturisit-o, nu odată, inspiratorii şi organizatorii Intervenţiei din Coreea. „Trebuia să se întâmple o Coree, fie aici, fie în oricare altă parte a lumii”, a declarat generalul Van Fleet, comandantul trupelor terestre ale aliaţilor, unei delegaţii de persoane oficiale din Filipine care l-a vizitat. Iată rădăcinile războiului din Coreea, iată sursele originii sale, iată fapte care nu pot fi nimicite de retorica juridicoavocăţească. Acheson a afirmat că unicul ţel al comandamentului american în tratativele de armistiţiu a fost dorinţa de a obţine garanţii maxime împotriva repetării agresiunii. Dar poziţia pe care comandamentul american a adoptat-o în realitate la aceste tratative este în totală contradicţie cu această afirmaţie. Iată faptele. 1. De pildă, Acheson s-a referit la afirmaţia că, în acest scop, nu trebue permisă sporirea efectivului trupelor cu prilejul reînnoirii acestuia. Această propunere nu a provocat nicio obiecţiune din partea comandamentului coreeano-chinez, care a prezentat totuşi cererea, pe deantregul justă, de a se stabili condiţii care să excludă abuzurile în această chestiune, care să excludă posibilitatea ca partea opusă să-şi sporească de fapt efectivul forţelor armate, sub pretextul reînnoirii acestuia. Tocmai aceasta a determinat cererea comandamentului coreeano-chinez ca numărul celor ce urmează a fi înlocuiţi să fie limitat la cel mult 5.000 de oameni, în timp ce comandamentul american a stăruit pentru 75.000 d de oameni. Şi el a cerut acest lucru cu atâta insistenţă, încât comandamentul coreeano-chinez, pentru a evita un impas în această chestiune, a consimţit ca efectivul forţelor armate ale fiecărei părţi ce urmează a fi reînnoit, să fie mărit până la 35.000 de oameni. Prin aceasta, partea Coreei populare a făcut o mare concesie. 2. Comandamentul american a stăruit pentru a obţine dreptul de control asupra celor ce se petrec în spatele frontului părţii coreeano-chineze, cu ajutorul unei aşa numite comisii nepărtinitoare. Aceasta ar fi constituit un amestec vădit în afacerile interne ale Coreei de Nord — chiar dacă s’ar fi făcut prin intermediul unei aşa zise comisii nepărtinitoare — ceea ce, desigur, nu putea fi considerat ca o garanţie împotriva unei eventuale agresiuni ci dimpotrivă, putea să contribue numai la ivirea a noi şi noi incidente care ar fi putut da naştere la complicaţii de tot felul. 3. Comandamentul american a discutat multă vreme despre linia de demarcaţie, căutând să obţină ca această linie să aibă o direcţie cât mai avantajoasă din punct de vedere strategic pentru americani, străduindu-se să păstreze regiunile pe care le cotropiseră. Comandamentul american a formulat cererea absurdă de a i se ceda, la stabilirea liniei de demarcaţie, o parte însemnată,din teritoriul Coreei de Nord, declarând cu ipocrizie că „delegaţia O.N.U.” insistă asupra propunerii sale nu pentru că ar fi interesată în lărgirea teritoriului controlat de „trupele O.N.U.“, ci pentrucă „comandamentul O.N.U.” are nevoe de poziţii defensive, inexistente în regiunea paralelei 38. In cazul satisfacerii acestei cereri, o suprafaţă de peste 13.000 kilometri pătraţi, sau a douăzecea parte din întregul teritoriu al Coreei ar fi trecut sub controlul comandamentului american. Ei au insistat, între altele, ca pe litoralul de Est al Coreei linia de demarcaţie să treacă pe la Nord de Kaisung, care se află la 8 km. Nord de paralela 38. In ceea ce priveşte partea de Sud a peninsulei Ongdin, ei erau dispuşi să o cedeze R.P.D. Coreene, deoarece, după spusele lui Hoades, membru al delegaţiei americane, le era absolut indiferent cui o cedează, chiar dacă ar f fost vorba de Etiopia sau Australia. 4. Pentru a consimţi să înceteze operaţiunile militare în aer şi pe mare, comandamentul american cerea să i se cedeze, drept compensaţie, o anumită parte din teritoriul Coreei de Nord. Toate aceste cereri americane arată limpede ce ţeluri urmărea în realitate comandamentul american când se tocmea pentru linia de demarcaţie şi de ce a durat această tocmealăaproape o lună. Acheson a trecut sub tăcere faptul că paralel cu desfăşurarea tratativelor de armistiţiu de la Kaisung, în zona neutră Kaisung au avut loc în mod sistematic incidente militare, datorită exclusiv provocărilor soldaţilor sudcoreeni şi americani — bă bombardarea şi mitralierea sistematică de către avioane americane a maşinii delegaţiei coreeano-chineze, cu toate că ea arbora steagul alb, ba mitralierea Panmunjonului, unde erau atacate cu focuri de armă posturile de gardă de la frontiera zonei neutre, ba aruncarea de bidoane cu lichid inflamabil din avioane americane şi bombardarea regiunii în care se afla delegaţia armatei populare coreene şi a voluntarilor chinezi sau mitralierea sediului rezervat pentru tratative. Numai în opt zile (23—30 August 1951) avioanele americane au violat de 12, ori spaţiul aerian al zonei Kaisung, iar la 1 Septembrie au aruncat chiar bombe în apropierea reşedinţei generalului Nam Ir. In prima săptămână a lunii Septembrie, americanii au efectuat 100 de zboruri deasupra zonei neutre Kaisung, mitraliind locul în care se desfăşurau tratativele. Era nevoe de o uriaşă stăpânire de sine pentru a-ţi păstra în asemenea condiţii calmul, dând dovadă că eşti gata să ajungi la un acord asupra diferitelor probleme cărora comandamentul american le dădea intenţionat un caracter acut. Cu toate acestea, partea coreeano-chineză a reuşit să înlăture numeroasele pretexte care împiedicau realizarea unui acord în tratativele de armistiţiu. Tocmai datorită acestei tactici elastice, profund cinstite şi iubitoare de pace a părţii coreeano-chineze, s’a căzut de acord asupra a mai mult de 60 de articole din proiectul de acord de armistiţiul Nu s’a căzut însă de acord asupra unei singure probleme importante, care a luat într’adevăr un caracter extrem de acut — problema schimbului de prizonieri de război. Această problemă este destul de serioasă pentru a merita să ne ocupăm de ea mai amănunţit, cu atât mai mult cu cât delegaţia S.U.A. încearcă şi,de data aceasta, ca şi în alte multe cazuri, să prezinte drept punctul de vedere al Naţiunilor Unite poziţia comandamentului american — poziţie cu totul inacceptabilă, contrară principiilor fundamentale ale dreptului internaţional în această problemă. Problema prizonierilor de război n’a luat deloc prin surprindere partea americană, cum a afirmat aici dl. Acheson. In realitate, această problemă figura de la bun început pe ordinea de zi a tratativelor de armistiţiu de la Kaisung. Fără a intra în amănunte, mă voi ocupa numai de cele mai importante etape ale tratativelor în problema schimbului prizonierilor de război. La 12 Decembrie 1951, partea coreeano-chineză a formulat următoarele propuneri în legătură cu această chestiune: Eliberarea prizonierilor de război aflaţi la fiecare din părţi ; eliberarea şi repatrierea în grupuri, după semnarea acordului de armistiţiu, în termenul cel mai scurt, a tuturor prizonierilor de război aflaţi la fiecare din părţi şi în primul rând eliberarea prizonierilor de război grav răniţi şi grav bolnavi; crearea sub controlul comisiei pentru armistiţiul militar a unui comitet de repatriere, format dintr-un număr egal de delegaţi din fiecare parte; schimb de liste de prizonieri de război aflaţi la fiecare din părţi, imediat după ce se va fi ajuns la un acord asupra punctelor precedente. In loc să răspundă în legătură cu fondul acestor propuneri, partea americană a cerut într-o formă ultimativă părţii coreeano-chineze să prezinte informaţii asupra prizonierilor de război şi ca reprezentanţi ai aşa numitului Comitet internaţional de Cruce Roşie să viziteze lagărele de prizonieri de război, refuzând să discute în fond propunerile părţii chino-coreene înainte de prezentarea informaţiilor. Partea coreeano-chineză a prezentat datele cerute pentru 11.559 de prizonieri de război; la rândul ei, delegaţia americană a prezentat, liste cuprinzând 132.474 de prizonieri de război coreeni şi chinezi, deşi predase Comitetului internaţional de Cruce Roşie liste cuprinzând 176.670 de prizonieri de război. Domnul Acheson a declarat că 37.000 de oameni au fost pur şi simplu „reclasificaţi” şi eliberaţi, deoarece s-a dovedit că erau nu prizonieri de război, ci civili. Ulterior, comandamentul american a ,,reclasificat” în acelaşi mod încă 11.000 de oameni. Partea coreeano-chineză a cerut delegaţiei americane să dea informaţii despre soarta celor 1.456 de prizonieri de război care la 18 Decembrie au fost incluşi în numărul total al prizonierilor de război, dar ale căror nume nu au fost indicate în listele ulterioare, precum şi despre soarta celor 44.205 prizonieri de război care au figurat în listele predate de americani prin intermediul Comitetului internaţional de Cruce Roşie, dar care nu au fost incluşi în listele predate la18 Decembrie 1951. Partea americană a declarat că dtatele asupra a 44.000 de prizonieri de război sunt perimate şi că aceşti prizonieri de război au şi fost eliberaţi, iar apoi a fost nevoită să recunoască că ei se află în lagărele americane şi nu au fost incluşi în listele predate la 18 Decembrie sub pretext că ar fi civili, originari din Coreea ele Sud şi mobilizaţi cu forţa în armata populară coreeană. La 31 Decembrie 1951, delegaţia americană a promis că va prezenta până la 2 Ianuarie date complete asupra prizonierilor cn război; la 3 Ianuarie a repetat această promisiune, dar nu a prezentat niciun fel de date; la 12 Ianuarie a declarat că nu este în general necesar să se prezinte date asupra prizonierilor de război înainte de încheierea unui acord de armistiţiu; la 15 Ianuarie a declarat că va prezenta principalele date in schimbul unor date suplimentare prezentate de partea coreeano- chineză asupra prizonierilor de război sudcoreeni, iar la 18 Ianuarie a declarat că aceste date nu sunt datele principale şi că ele nu vor cuprinde informaţii asupra celor 44.205 prizonieri de război. In, sfârşit, la 28 ianuarie 1952, partea americană a prezentat informaţii dar numai pentru 132.474 de prizonieri de război. Acum, dl. Acheson a declarat că în lagărele americane sunt in total numai 121.000 de prizonieri de război coreeni şi chinezi. Nu putem trece cu vederea nici declaraţia făcută la 31 Decembrie 1951 de statul major al lui Ridgway, care a mărturisit că din 140.000 de oameni luaţi prizonieri la începutul războiului, aproximativ 17.000 au murit în largărele americane. Toate acestea nu puteau să nu aibă cea mai negativă înrâurire asupra desfășurării tratativelor. O înrâurire tot atât de negativă au avut și alte cereri formulate de partea americană, ca de pildă cererea de a se efectua schimbul de prizonieri de război, după principiul unu pentru unu sau propunerea americană ca aşa numitul Comitet internaţional de Cruce Roşie să-şi asume sarcina de a stabili dacă hotărîrea prizonierilor şi a civililor de a se repatria nu este rezultatul unei constrângeri. O situaţie direct monstruoasă ! Oamenii spun că vor să se repatrieze, iar aci, o comisie specială este însărcinată să verifice dacă vor cu adevărat să se repatrieze şi dacă aceasta nu este rezultatul unei constrângeri. Acelaşi caracter l-a avut şi propunerea comandamentului american de a considera civili pe acei prizonieri da război coreeni care înainte de 25 iunie 1950 au fost cetăţeni ai părţii de care sunt deţinuţi ca prizonieri. Adoptarea acestei din urmă propuneri ar fi făcut ca peste 60.000 de prizonieri de război coreeni să fie trecuţi automat în categoria civililor. Iată ce viclean este ceea ce am putea numi mecanismul ascuns îndărătul tuturor acestor propuneri ilegale ! Fireşte că partea corepano-chineză a respins cu hotărîre aceste cereri ilegale ale părţii americane, care nu urmăreau altceva decât să reţină 165.000 de militari ai armatei populare coreene şi voluntari chinezi căzuţi prizonieri şi sute de mii de cetăţeni mânaţi cu forţa din Republica Populară Democrată Coreeană cu scopul evident de a-i da pe mâna lui Cian Cai-şi şi Li Sîn Man. Când problema prizonierilor de războia fost transferată spre examinare ofiţerilor de stat major ai celor două părţi şi când aceşti ofiţeri şi-au început activitatea, partea americană şi-a repetat propunerea cu privire la aşa numita repatriere voluntară şi această cerere a fost repetată in mod invariabil de fiecare dată, de partea americană şi, după cum au arătat evenimentele ulterioare, ea a devenit în mâinile delegaţiei americane un mijloc de continuă presiune in vederea realizării scopurilor sale care nu au nimic comun cu realizarea unui acord de armistiţiu. La 21 Martie, partea coreeano-chineză a făcut o nouă încercare de a se ajunge la un acord în problema prizonierilor de război, propunând ca după semnarea acordului de armistiţiu armata populară coreeană şi voluntarii chinezi să elibereze şi să repartrieze pe toţi cei 11.500 de prizonieri pe care îi deţin, iar comandamentul american să elibereze şi să repatrieze pe toţi cei 132.474 de prizonieri de război pe care îi deţine, ale căror liste ■ vor fi verificate definitiv de către ofiţerii celor două părţi. La 25 Martie delegaţia americană a declarat că aceste propuneri ale părţii coreeano-chineze, ,,cu reglementările corespunzătoare, pot reprezenta o bază potrivită pentru rezolvarea acestei probleme”. A licărit din nou raza speranţei că tratativele de armistiţiu vor ajunge poate la o Încheiere fericită ! Având in vedere asentimentul de principiu a! părţii americane, delegaţia coreeano-chineză a prezentat propunerea concretă ca prizonierii de război de naţionalitate necoreeană, care se află în mâinile oricăreia din părţi, şi prizonierii de război coreeni, al căror domiciliu nu se află în regiunile controlate de partea care i-a luat prizonieri, să fie repatriaţi integrat, iar prizonierii de război coreeni al căror domiciliu se află in regiunile controlate de partea care i-a luat prizonieri, dacă vor să se întoarcă acasă şi să ducă o viaţă paşnică, să poată face acest lucru fără a mai fi repatriaţi. Discutarea problemei prizonierilor de război acontinuat în Iulie, August şi Septembrie 1952, iar la 4 iulie părţile au căzut de acord şi asupra paragrafelor 51 şi 52 din proiectul de acord de armistiţiu. Se ştie că paragraful 51 prevede eliberarea şi repatrierea cât mai grabnică a tuturor prizonierilor de război aflaţi la fiecare din părţi în momentul intrăriiîn vigoare a acordului de armistiţiu, pe baza listelor, schimbate, după cum se spune în acest paragraf, şi verificate de părţile respective înainte de semnarea acordului de armistiţiu. Paragraful 52 spune că niciunuia din prizonierii de război nu i se permite să ia din nou parte la război şi că toţi prizonierii de război trebue să se întoarcă la o viaţă paşnică. Ulterior, delegaţia americană a declarat că consimte să repatrieze numai 83.000 de prizonieri de război coreeni şi chinezi, ceea ce înseamnă că intenţionează să reţină un mare număr de prizonieri de război coreeni şi chinezi. Delegaţia coreeano-chineză a declarat atunci că această propunere este contrara principiilor expuse în paragrafele 51 şi 52 din proiectul de acord de armistiţiu asupra căruia s’a ajuns la o înţelegere,şi a respins propunerea americană. Americanii au declarat atunci că propunerea lor este „fermă, hotărîtă şi imuabilă” şi au refuzat să discute problema in fond. Nu este lipsit de interes faptul că la 5 Februarie 1952, delegaţia americană a formulat paragraful 52 în felul următor: „52. Toţi militarii aflaţi în prizonierat la oricare din părţi, vor fi eliberaţi cât mai curând după intrarea în vigoare a prezentului acord de armistiţiu. Toţi prizonierii de război astfel eliberaţi vor fi repatriaţi sau predaţi celeilalte părţi, dar nu se va recurge la repatriere forţată sau la predare forţată”. După cum au arătat-o evenimentele ulterioare, comandamentul american a luat din realitate măsuri având drept scop reţinerea forţată a prizonierilor de război. Luni de grânrtul, comandamentul militar american a aplicat în lagărele de prizonieri de război un întreg sistem de măsuri prin care urmărea să terorizeze prizonierii de război şi să le smulgă refuzul de a se repatria. El a numit în posturi de răspunderea în lagărele de prizonieri de război agenţi ai lui Li Sîn Man şi Cian Cai-şi, care, din ordinul comandamentului american, s’au dedat la atrocităţi monstruoase. In această ordine de idei trebue să reamintim că prizonierii de război coreeni şi chinezi au fost tatuaţişi siliţi să scrie declaraţii cu sângele lor, iar cei care refuzau erau schingiuiţi şi omorîţi. Şi toate acestea pentru a smulge de la prizonierii de război torturaţi şi schingiuiţi declaraţii în sensul că refuză, ’să se înapoieze acasă. Paralel cu aceasta, în cadrul tratativelor, americanii au conti- nuat să stărue pentru repetarea „interogărilor” şi a „selecţionării” prizonierilor di război. * Cuvântarea rostită de A. I. Vişinski în şedința din 29 octombrie a Comitetului Politic al Adunării Generale a O. N. U., în problema coreeană ROMÂNIA LIBERĂ Pag. 3-0