Romînia Liberă, septembrie 1957 (Anul 15, nr. 4010-4034)

1957-09-01 / nr. 4010

Pag. 2-a TEXTE ŞI DOCUMENTE B. P. Haşdeu, preşedintele primei „Societăţi a presei române* Acum, cînd se comemorează 50 de ani de la moartea lui Bogdan Petricescu Haşdeu, e locul de amintit că, pe lingă atîteaopere literare valoroase, el a lăsat în urma lui şi o bogată activitate ziaristică. In 1882 — deci acum trei sferturi de secol — s-au pus la Bucureşti bazele primei societăţi de presă romînească. Iar cu acest prilej s-a produs un episod puţin cunoscut privind pe B. P. Haşdeu care-1 vom relata aci. Intr-un scurt studiu despre „Ziaristica romînă din zilele noastre“ al lui Const. Bacalbaşa, publicat în 1922 — ca o completare a lucrării „Istoria presei romîneşti“ de N. Iorga (pe care acesta o semnase cu menţiunea „Ziarist“) — se arată că în amintitul an 1882 începuse să se agite în rîndurile ziariştilor problema organizării lor într-o asociaţie profesională Presa, adaugă Bacalbaşa, ajunsese într-o fază destul de înaintată, ca slujitorii ei să se poată gîndi la o asemenea organizaţie. Promotorul acestei iniţiative, a fost Mina Minovici, directorul publicaţiei „Curierul financiar“. Adunarea de constituire a proiectatei asociaţii de presă a avut loc chiar în localul redacţiei acestei reviste. „Curierul financiar“ a şi anunţat că sîmbătă 29 ianuarie 1883 „redactori ai diferitelor ziare din ţară au ţinut o întrunire cu scop de a pune bazele unei societăţi a presei, aşa cum există în toate ţările din Europa. In această primă întrunire s-a numit o comisie compusă din d-nii N. Xenopol, D. Aug. Laurian, Barbu Constantinescu, Mina Minovici şi D. Roco, care să elaboreze statutele societăţii". Pe Mina Minovici, preconizează Bacalbaşa, il preocupa în deosebi să se poată asigura o pensie ziariştilor la retragerea lor din presă.Poate e interesant de notat că acest Mina Minovici a fost tatăl celor trei cunoscuţi fraţi medici: Mina, Nicolaie şi Ştefan Minovici, primul, organizatorul Institutului Medico-Legal, al doilea, organizatorul „Salvării“ şi al treilea, chimist). Printre ziariştii prezenţi la adunare se numărau : I. Gh. Bibicescu, Barbu Delavrancea, Mihail Eminescu, Nicolaie Ghiţescu, I. Valentineanu, Zamfir Arbore, D. Racoviţă, Const. Bacalbaşa, ş.a. Toate au mers bine, pînă s-a pus problema alegerii unui preşedinte. Cei prezenţi se împărţiră în două tabere, unii susţinînd că „adevărat ziarist de profesie" era C. A. Rosetti, pe cînd Haşdeu nu era considerat „decît ziarist diletant". Şi totuşi, a fost ales Haşdeu ! Pe Haşdeu l-a bucurat mult această alegere. In adevăr, C. Manolache, autorul lucrării „Scînteietoarea viaţă a Iuliei Haşdeu“, povesteşte (în pag. 167-168) că „savantul profesor şi scriitor le anunţă (pe soţia şi fiica lui, care se aflau Paris n.n.) şi o veste bună, că ziariştii de la cotidianele şi periodicile Capitalei, Românul, Romînia liberă, Timpul, Telegraful, Războiul, etc., fondînd „Societatea presei române", l-au ales cu majoritate de voturi preşedinte, pe dînsul, în concurenţa lui C. A. Rosetti, care a căzut". (In cele din urmă, Haşdeu a renunţat la preşedenţie şi a demisionat în favoarea lui C. A. Rosetti). Incidentul amintit aci, n-a dăunat însă bunelor relaţii dintre Haşdeu şi C. A. Rosetti. Ziarul Romînulu condus de C. A. Rosetti publica discursuri de-ale lui Haşdeu şi felurite note privitoare la fostul lui „rival“ la conducerea primei societăţi a presei. C. A. Rosetti a rămas preşedinte de onoare al primei societăţi a presei din Romînia pînă a murit, în aprilie 1885. Tot atunci şi-a încetat activitatea ,şi Societatea presei care n-avea la bază o concepţie profesională socială, în activitatea ei — aşa cum rezultă din presa timpului — a fost de înregistrat doar constituirea de comitete de ziarişti pentru colectare de fonduri de ajutorare a unor sinistraţi din Huşi sau a unor actori cărora le-a ars circul... Nimic Care să reflecte interese economice şi sociale ale salariaţilor din presă. Ziariştii slujeau interesele oamenilor politici, iar aceştia se dezinteresau complet de soarta simbriaşilor lor. S. ALBU Romínia libera Pădurarul la mare Privea de-o noapte marea, uimit şi-nglndurat Ca un stejar, deodată, ivit pe lingă mare, Şi cerul, ce-n pădure, prin ram l-a învăţat I s-a întins, ca-n basme, albastru la picioare. De-atîta-ntins şi pace — privirile ameţite Au pregetat deasupra, înaltul să-l găsească. Lipsit de sprijinirea ele ramuri răsucite i se părea că-i gata întinsul să-l strivească. Atîta gol In juru-i l-a apăsat povară Şi-a stat pe malul mării, ca un copac stingher Gonit în zori, din deasa pădure seculară, Doar el, şi doru-i aprig, intre pămint şi aer. Dar marea deodată s-a-nvolburat de furii, Mii de-armăsari, în zare deslînţuind din hamuri. Şi-a regăsit atuncea, şi freamătul pădurii Şi sbaterea în vinturi a miilor de ramuri. VICTOR MAŞEK Mitologia de carton a Hollywood-ului In ultimele săptămîni, Hollywood-ul a devenit ţinta preferată a pelerinajului trimişilor speciali ai celor mai răspîndite ziare şi săptămînale ilustrate din întreaga lume capitalistă Nu este vorba, aşa cum ar putea crede cineva, despre unul din numeroasele festivaluri în cursul cărora se împarte premiul OSCAR, sau se alege vreo „Miss porumb“. Mecca cinematografiei se află în centrul unui nou scandal, după ce pianistul Valentino Liberare şi artista Maureen O’Hara au decis să intenteze un proces de „daune morale şi materiale“ revistei „Confidenţial“ pentru o sumă ce se ridică la 45 milioane de dolari. Revista publicase două articole în care se descriau cu de-amănuntul bravurile galante ale pianistului şi ciudata manieră în care artista s-a comportat în timpul proiecţiei unui film intr-un cinematograf din Los Angeles. In apărare, ca martori, au fost citaţi o întreagă pleiadă de actori, printre care Gary Cooper, Walter Pidgeon, Clark Gable, Elizabeth Taylor şi Lana Turner, precum şi cei mai mari directori ai unor celebre case cinematografice americane. Aceştia din urmă au încărcat un compromis : mare parte din acuzările împotriva „Confidenţial“-ului ar fi retrase cu condiţia ca şi apărarea să renunţe la înfăţişarea în tribunale a celor mai importanţi martori ai săi, despre care revista a publicat articole picante în legătură cu viaţa lor privată şi a metodelor folosite pentru a-şi croi un drum în jungla şarlatanilor care roiesc în capitala celuloidului american. Dar ce s-a petrecut oare la Hollywood? Aşa numita „presă de informaţie“ din Franţa, Italia, Germania lui Adenauer, Anglia şi Statele Unite, ne-a descris mereu Hollywood-ul drept raiul pămîntesc „non plus ultra“ al lumii capitaliste. Lumea mănîncă în automobil (drive — in restaurants), se vizionează spectacole în automobil (drive — in theaters), intri în hotel cu automobilul (motel), mergi chiar la biserică în automobil (drive — in churches). „Eu, dacă ar trebui să dau o definiţie a Hollywood-ului — se poate citi în revista EUROPEO, revistă italiană de „mare tiraj“ care apare la Milano, — aşi spune că este locul unde totul este posibil, în afară de a trage asupra iepurilor din tramvai, de a priza tabac, de a spăla doi copii în aceiaşi cadă de baie, de a confecţiona acrituri în cartierele centrale şi a vinde şerpi pe stradă“. O definiţie în complet acord cu atmosfera care s-a încercat a se crea în jurul marelui centru cinematografic, prin orice mijloc. Considerînd cinematograful un fapt artistic şi cultural desprins de ceea ce reprezintă viaţa intimă a celor care interpretează şi realizează filmele, relevările scandaloase ale revistei „Confidenţial“ şi procesul care s-a iscat în urmă ar putea să nici nu ne intereseze. Cronica acestui proces va afla desigur, largă ospitalitate în revistele „de mare tiraj“ şi în presa „independentă“ care invadează piaţa occidentală, constituind un material de scandal de prim ordin, capabil să aţîţe curiozitatea morbidă a cititorilor educaţi în direcţia senzaţiilor ieftine. Revista incriminată a trecut de la 151.000 de exemplare în 1952 la mai bine de 3.500.000 în 1957, datorită publicării unor amănunte asupra vieţii private a răsfăţaţilor publicului cinematografic. Totuşi nu putem să ne dispensăm de cîteva consideraţii în legătură cu aceasta : consideraţii logice, cauzate mai cu seamă de faptul că este vorba de ştiri privind episoade deconcertante întîmplate într-un oraş ca Hollywood-ul, dominat de maccartişti, care impuseseră faimosul proces celor „zece“ pentru a propaga o „politică morală“ a lor, de articolele din Codicele Hays şi de epigonii cardinalului Spellman mereu în goană după „roşu“ tinzînd chiar şi ei să „moralizeze“ în felul lor un centru în care, mai mult decît cultura, se desvoltă scandalurile şi o viaţă ruşinoasă. Hollywood-ul s-a transformat cu totul, datorită unor abile agenţii de presă, într-o serafică „buen— retiro“, cu artiste mame — soţii model, şi artişti taţi — de familie — exemplari, paşnici şi binevoitori, înconjuraţi în zeci de fotografii de doi sau trei descendenţi, dornici de joacă. Astfel fusese inventat la Hollywood, omul de familie, amator de vînătoare şi bun gospodar. Zeitatea ajungea astfel să-şi asume o nouă formă mitologică , o zeitate care se potrivea mai cu seamă tinerelor căsătorite cu frigorifere în bucătărie şi televizor în salon, sau fetelor de măritat care visau un „cottage“ ca cel al unei faimoase artiste din Beverley Hills, sau copii frumoşi, asemănători copiilor unui foarte frumos actor din Culver City. Dar, evident, aceasta nu este epoca miturilor, şi, dacă cineva ar fi tentat să nu ne creadă, un anume Robert Harrison — o specie de aventurier în ziaristică, director al revistei citate — şi-a luat sarcina, din cu totul alte motive, să ne demonstreze aceasta. Scandalurile sunt o mână pentru puţin scrupuloşii redactori ai ziarelor americane: scandal înseamnă mărirea tirajului, mărirea tirajului înseamnă mii de dolari care măresc contul la bancă. Harnicii informatori de la „Confidenţial“, poliţişti privaţi, femeiuşti vesele, intelectuali faliţi, plătiţi din belşug s-au asvîrlit cu capul în jos în acea specie de fîntînă hollywoodiană din San Patrizio, scoţînd apă cu găleţile pline. Repetăm, puţin interesează să ştim ce preocupări are Liberale ; cum se comportă Maureen O’Hara la cinematografele din Los Angeles; că Robert Mitchum obişnuieşte să se prezinte în costumul lui Adam în toiul recepţiilor, afirmînd că este un „cîrnat“; că Lana Turner obligă pe proprii săi amanţi la un post forţat şi prelungit, din sadica plăcere de a-l vedea slăbind, că Kim Novac, la începutul carierei sale cinematografice făcea oferte la „preţuri cit se poate de convenabile“ pentru a interpreta filme pornografice, etc. Nu, nu interesează nimic din toate acestea. Doar consemnăm această grotescă autodistrugere, această zgomotoasă dărîmare a unei mitologii de carton. D. P. De curînd, s-a deschis în sălile Muzeului de artă din Cluj retrospectiva Sándor Ziffer In cadrul expoziţiei — care urmează celei deschise în luna mai la Muzeul regional din Baia Mare — talentatul pictor băimărean înfăţişează iubitorilor de artă 50 de lucrări dintre cele mai reprezentative ale creaţiei sale care se întinde pe mai bine de jumătate de veac. Cele mai multe dintre picturile expuse au fost inspirate de oamenii şi peisajele locurilor natale. In clişeu: „Fetiţa cu păpuşe" (1917). AMATORI PE SCENA E dimineaţă. Timişorenii se îndreaptă ca de obicei în diferite direcţii ale oraşului, către locurile lor de muncă. Dar, atenţie : printre ei, veţi întîlni la această oră matinală şi pe Iovanca Paşici, Milan Luchin, Gordana Selejanovici, Laza Cnejevici, Adela Musunea, Milorad Lazin... Nu-i pot enumera pe toţi, sînt 92 la număr. Sînt membrii tînărului ansamblu sîrb de jocuri şi dansuri populare din Timişoara. Sosind la sediul ansamblului activitatea lor începe numaidecît Melodiile armonioase ale cîntecelor executate de orchestra de tamburaşi care se aud pînă departe, zgomotul sacadat şi puternic al paşilor vioi şi siguri ai dansatorilor, atrag atenţia trecătorilor. Iţi inspiră respect această instituţie în care se lucrează cu atîta entuziasm. Alteori, cînd treci pe-aici nu se mai aude nimic, afară de încercările unei soliste sau unui solist care studiază vreun cîntec nou. Ce s-a întîmplat cu ceilalţi ? Au obosit ? Nu. Abia acum începe o muncă grea pentru membrii ansamblului. Artiştii s-au transformat în elevi silitori, într-o sală se audiază cursurile de teorie a muzicii, în cealaltă sală se studiază solfegii de canto. Dansatorii participă la cursuri teoretice privind dansurile populare, iar membrii orchestrei studiază sistematic notele. Aceasta este munca zilnică a ansamblului în urma căreia a obţinut succese, reuşind să-şi formeze un repertoriu bogat în cintece şi jocuri populare sîrbeşti şi romîneşti din Banat. Pentru aceasta, specialiştii ansamblului lucrează neobosit cercetînd folclorul bănăţean. încă de la început au fost formate echipe care se ocupă de culegerea dansurilor şi cîntecelor populare din diferite comune şi sate sîrbeşti de pe malul Dunării, din comuna Moldova Nouă, Moldova Veche, Cenei, Sânmartinul Sîrbesc, Vaxiaş, Cenad şi din alte comune. Dar nu trebuie uitat că o bogată sursă de culegere a folclorului este însăşi componenţa ansamblului. Aproape toţi membrii d la început 57 iar în prezent 92 — sînt veniţi din diferite colţuri ale Banatului, din cele mai îndepărtate comune sîrbeşti, aducînd cu ei o bogăţie de nepreţuit, cunoştinţe practice însuşite de la părinţii şi bunicii lor, talent şi o dorinţă arzătoare de muncă. Aşa a început acum trei ani munca ansamblului. Acum el are constituite trei compartimente artistice în continuă dezvoltare : cor, orchestră de tamburaşi şi echipă de dansuri. Recent, în sala Operei de Stat membrii ansamblului sîrb au dat primul lor spectacol la Timişoara. Fiecare şi-a putut verifica cu satisfacţie rezultatul muncii sale. Suita de jocuri sîrbeşti din Banat, jocuri sîrbeşti din Voivodina, suita de dansuri romîneşti din Banat, precum şi cîntecele dalmatine, executate de sextetul feminin şi cvartetul de bărbaţi au cucerit inimile spectatorilor. Soliştii Gordana Selejanovici, Adela Musunea, Golub Grubomov, au fost viu aplaudaţi. Publicul timişorean a văzut pentru prima dată ansamblul pe scenă, dar artiştii ansamblului nu trăiesc prima oară aceste emoţii. Timp de trei ani ei au dat 196 spectacole în comunele din Banat, precum şi în staţiunile balneare Herculane şi Buziaş. Acum, pregătesc repertoriul pentru o călătorie mai lungă. Peste puţină vreme vor pleca intr-un turneu de o lună în regiunile Cluj, Baia Mare, Stalin, Hunedoara şi Craiova unde vor arăta priceperea lor în arta populară bănăţeană şi, mai ales, a populaţiei sîrbe. M. HERODEK INTILNIRE CU MUZICA SI DANSUL POPULAR SLOVAC Auzisem de mult despre bogăţia şi frumuseţea creaţiei folclorice slovace, şi acum, cînd am admirat melopeele nostalgice ori ritmurile puternic accentuate ale cîntecelor şi dansurilor prezentate de ansamblul care ne vizitează, mi-am dat seama că intonaţiile lor sunt familiare tuturor acelora ce cunosc anumite pagini de Bartók. Pentru că ilustrul compozitor şi folclorist maghiar, care a studiat cu un egal interes muzica popoarelor din tot sud-estul Europei şi care consideră cîntecul slovac ca pe unul din cele mai interesante, l-a folosit cu multă dragoste în lucrările sale, ca şi pe cel romînesc şi bulgar, făcîndu-l cunoscut în lumea întreagă. Slovacia, învecinată cu Ucraina subcarpatică, Moravia şi cîmpia Panonică este o regiune a cărei frumuseţe naturală a făcut să vibreze sensibilitatea artistică a locuitorilor acestor meleaguri. Dar cîntecele vechi ale slovacilor poartă însemnul vremurilor grele pe care le-au trăit în trecut. Secolele de asuprire străină se simt în melancolia multora dintre melodiile lor, și această notă caracteristică, de altfel atît de duioasă şi fermecătoare, s-a păstrat, nealterată, pînă astăzi. Particularităţile folclorului muzical slovac sînt prea puţin cunoscute şi n-au fost adesea prezentate în lumina adevărată. La o cercetare superficială, anumite formule ritmice pot fi confundate cu cele maghiare, după cum armonia cîntecului pe mai multe voci, ne aduce aminte de cea ucraineană. Fără îndoială că folclorul popoarelor învecinate a exercitat o influenţă asupra celui slovac, nu mai puţin însă, acesta se distinge prin calităţi specifice pline de interes. Textele cîntecelor slovace ne oferă o oglindă fidelă a sufletului poporului care le-a creat, popor optimist, care a ştiut să treacă cu capul sus prin cele mai grele încercări. De aceea, în ele tristeţea e mai întotdeauna trecătoare, alternînd cu un umor şi o vioiciune cuceritoare. Aşa cum se întîmplă în piesele prezentate de cîntăreața Vierka Vanska, — din satul Vajet, regiunea Podtatranska, — mai întotdeauna unei melodii tînguitoare, asemănătoare celei a doinelor noastre, îi urmează alta veselă, jucăușă. Schimbarea capricioasă de atmosferă, trecerea bruscă, dar extrem de naturală, de la o stare sufletească la alta, e întîlnită în multe dintre cîntecele slojoace. Bătrînul păstor, care simte ca se află „cu un picior în groapă“, se întristează o clipă, dar apoi își scutură gîndurile negre, cu refrenul vesel „Hej, dziny, dziny, dajdon, iar cuvintele altui cîntec spun : „Voi muri, voi muri... dar nu ştiu cînd“ (şi pînă atunci pot desigur să mă veselesc). Umorul e prezent mereu în cintecul slovac, şi un demn reprezentant al lui este Milan Chvastec, laureat al Festivalului de la Moscova , fie singur, doar în compania acordeonului pe care îl mînuieşc cu îndemînare, cînd Îşi ride de flăcăul păcălit în căsnicie, fie cînd primeşte împunsăturile pline de cochetărie feminină ale trioului de fete, are o figură plină de haz, şi cîntecul lui, are naturaleţea originară , nimic „făcut“ sau fals. De altfel aceasta e şi calitatea principală a întregului ansamblu slovac, alcătuit din echipa de dansuri a Institutului tehnic şi o formaţie instrumentală populară din Bratislava. Soliştii — cîntăreţi şi dansatori — sunt originari din satul Nijna nad Oravou (Slovacia de nord), din regiunea Poprad şi Bratislava. In majoritate, sunt oameni care nu şi-au făcut din muzică sau dans o meserie, artişti amatori, care, dacă nu au finisajul şi rutina profesioniştilor, au în schimb multă prospeţime şi sinceritate. Emisiunea vocală a soliştilor cîntăreţi are savoarea specifică, ţărănească, şi în felul cum „spun“ melodiile — multe din ele în stilul „parlando“ derivat din chiar intonaţia cuvintelor — se simte o fuziune intimă cu textul poetic popular. Cîntecele slovace pot fi clasificate în numeroase categorii, în legătură cu tematica lor : cintece istorice, balade, cintece de nuntă şi de dans, cîntecele haiducilor şi multe altele. între toate acestea, cele haiduceşti au o semnificaţie deosebită. Slovacii au un simţ deosebit al dreptăţii; în trecut, cînd asuprirea devenea prea crîncenă, ei îşi lăsau deoparte blindeţea şi firea paşnică şi plecau în munţi să-şi facă singuri dreptate, iar melopeele melancolice se schimbau în cintece aspre şi dîrze, de revoltă. In secolul al 18-lea, în centrul inspiraţiei creatorilor de cintece haiduceşti s-a aflat figura haiducului Ianosik — un Iancu Jianu sau Robin Hood slovac — tipul luptătorului pentru dreptatea socială. In spectacolul ansamblului oaspe, Ianosik a fost prezent printr-un dans — Intîlnirea haiducului cu iubita sa — interpretat de soţii Gabor, laureaţi ai Festivalului tineretului de la Varşovia. Aci, ca şi în „Dansul glumeţ“ din Slovacia de sud cei doi solişti au apărut la un nivel coregrafic ridicat, oarecum detaşat de restul ansamblului. Din punct de vedere al autenticităţii folclorice însă au fost poate mai interesante dansurile „Alegerea flăcăului" şi mai ales „Petrecerea ciobanilor de Sf. Dumitru“, adevărate mici scenete de viaţă populară. Intr-o epocă mai îndepărtată,,cîntecul slovac era întemeiat pe repetarea, de multe ori identică, a unui mic număr de formule melodice scurte. Cum era însă şi firesc, artiştii populari au tins către o îmbogăţire, o ornamentare a acestor motive ; şi astfel, tehnica variaţiunii a devenit unul din procedeele de bază ale muzicii slovace. Am întîlnit-o şi în piesele executate de formaţia instrumentală a ansamblului slovac, ca de pildă în „Variaţia cîntecelor din Slovacia de est“. Aci, ca şi într-un „Ceardaş din Slovacia de apus“, am putut remarca virtuozitatea şi muzicalitatea de bună calitate a soliştilor: Ştefan Cikoş — ţambal şi Eugen Disvary — clarinet. Condus de Pavel Tonkovici şi Cybril Zalesak, ansamblul de cintece şi dansuri care ne vizitează are marele merit de a fi primul sol al creaţiei folclorice slovace. II salutăm cu prietenie, dorind să aflăm şi pe viitor printre noi pe reprezentanţii artei acestui talentat popor. ALFRED HOFFMAN 5 $*KSttSMCXXSC3CXKXXSeXX$ttCXKXX3tSCXXXXKX$CSeKKXSC3K(SX%X)(S*X^^ S*^S**S**VOíV<V>C*?^XX%^ Dansul „Alegerea flăcăului" Poezia anotimpurilor „însemnările din deltă" aşternute pe bandă de celuloid de Mirel Ilieşu şi Paul Anghel au rechemat din nu ştiu ce tainice unghere plăceri arai încercate. Poate şi toamna, care în dimineţile răcoroase a început să stropească zorile cu ploaie măruntă, îndeamnă la meditaţie. Sigur însă, peisajul tăcut al Deltei insoţit de melancolia comentatorului răscoleşte statornic în adîncuri de inimi. Farmecul discret al naturii respiră în acest film aroma prieteniei chiar şi atunci cind focul mistuie, intr-o zi de noiembrie, întinderile de stuf cuprinse de gheată. Nu este o sadică răzbunare a vlnătorilor fără noroc Ei își îndeplinesc datoria In fata naturii ajutînd peruca de stuf a deltei să crească mai deasă și mai înaltă. Acum însă, hermina, mistretul, iepurii vor plăti tribut de singe. Culcuşuri ascunse rămin să adăpostească la iarnă animalele rezistente şi agile care au reuşit la examenul vînătorii de toamnă. Dacă ar fi numai aceste imagini şi încă ne-am convinge că refugiul în mijlocul naturii oferă întotdeauna satisfacţia unor inegalabile frumuseţi. Poetul romantic a descoperit aici dintotdeauna minereu de creaţie. Dar cu firea lui solitară şi veşnic nefericită nu se mai împacă omul modern decît, poate, din plictiseală sau extravagantă. Cercind să ne răpească existenţei cotidiene, cineaştii au făcut-o pentru a împărtăşi laolaltă cu ei senzaţia copleşitoare a desăvirşirii. Plimbarea în deltă nu adună în memorie cunoştinţe geografice noi. Mai curînd luăm aminte la inteleapta domnie a legilor naturii. Armonia culorilor, exodul animalelor, ameninţarea frigului şi a vijeliei în prag de iarnă, circumscrie viaţa intr-o sublimă armonie spaţială. Iar noi, spectatorii, care cunoaştem încă din copilărie organizarea ciclică a anotimpurilor ştim că natura nu ne înşeală niciodată : toamnei îi ocupă locul iarna, după iarnă ne aşteaptă bucuriile primăverii. De aceea, speranţa înobilează chiar şi cel mai dezolant peisaj. Lotcile, mijloace tradiţionale de locomoţie in deltă il înfruntă, in chip de ciudate sănii cu pînzele umflate in vini O minte biruitoare ca a omului stăpineşte natura oricind in aşteptarea zilelor călduroase. Este neîndoielnic, un adevăr banal, dar de aici se naşte şi basmul Scufiţei Roşii, repovestit de cineaşti într-o nouă versiune: la semnul ei soarele urcă pe cer, gheţurile se topesc, reflexe vii înveşmintează orizontul... Dintotdeauna, ne-a plăcut să credem că totul in natură a fost creat pentru om. „însemnările din deltă” ne trezesc nu numai voluptatea contemplaţiei ci şi acest simţămint pe care mulţi il trăiesc cu deplinătate abia astăzi. Lumini şi umbre De bună seamă că nu puţini au fost aceia care, răsfoind intr.o librărie cartea lui Petru Comarnescu despre Rembrandt van Ryn, au cumpărat-o pentru a o citi în tihnă şi a se bucura contemplind reproducerile unora din celebrele opere ale marelui pictor olandez. Plăcerea a durat insă numai pînă la pagina 51, adică acolo unde sfirşeşte expunerea caldă, documentată şi instructivă a vieţii maestrului şi încep a se desfăşura planşele. Odată cu răsfoirea filelor vecine, emoţia deşteptată de primele pagini se risipeşte treptat. Plasticitatea cuvintului s-a dovedit a fi mai puternică decit cea a imaginii reproduse. Nu este firesc acest lucru. De la bun început trebuie să recunoaştem că o planşă in alb-negru nu poate reda (integral) vibranta căldură a culorii, a tonurilor de infinite nuanţe sau senzaţia mişcării sugerată de unele din pinzele marilor maeştri. Dar aspectul, şters, cenuşiu, pe alocuri aproape de negativ fotografic al acestor 20 de planşe, este refractar oricărei justificări. Autorul, descriind portretul lui Hendrike Stoffels, aminteşte despre faldurile mantiei de mătase care nu. Buduie parcă să se simtă materialitatea stofei. In planşă, faldurile vestmintului nici nu se remarcă. Despre ..Autoportretul din tinereţe“ autorul notează . ..Părul bogat umbreşte ochii mari şi porţiunile centrale ale chipului“. Dar reproducerea lasă vag să se bănuie ochii — care par mici — bolnavi... Spaţiul nu permite enumerarea tuturor exemplelor care pot fi date Impresia ultimă a cititorului care a parcurs a doua parte a cârtii este aceea a unor pete de lumină pe un fundal cenuşiu, pe alocuri negru. Este limpede că in felul acesta privitorului ii scapă tocmai ceea ce este esenţial: măestria acelui clar-obscur, ,,taina creaţiei" lui Rembrandt, după cum se exprimă criticul. In felul acesta aspectul reproducerilor nu se deosebeşte prea mult de al celor care apar pe hârtia de gazetă. Precizăm că nu este vorba aci de fidelitatea reproducerilor ca atare, ci de calitatea lor grafică. Că există posibilităţi pentru o mult mai reuşită prezentare grafică a creaţiilor plastice, o dovedeşte colecţia „Maeştrii artei romîneşti“ — care apare la E.S.P.L.A. Planşele reproduse in volumele apărute ptnă acum In această colecţie prilejuiesc cititorului o reală bucurie estetică. Ar fi bine ca Editura Ştiinţifică şi Societatea pentru Răspîndirea Ştiinţei şi Culturii — dacă mai intenţionează să editeze lucrări similare — să urmeze exemplul oferit de E.S.P.L.A LECTOR Duminică 1 septembrie 1957--nr. 4016 ■ "■ Deschiderea stagiunii la teatrul Municipal din Bucureşi Teatrul Municipal îşi deschide stagiunea de toamnă la 15 septembrie cu două premiere originale : „Horia“ de Mihail Davidoglu ce se va reprezenta pe scena sălii „Matei Millo“ şi „Judecata“ de scriitorul Al. I. Ştefănescu, care va fi jucată pe scena Studioului „Filimon Sîrbu“. De asemenea, teatrul Municipal mai are înscris în repertoriul său cîteva lucrări originale dintre care „Ultimul tren“ de Eugen Mirea ,şi Kovaci György, precum şi opere dramatice ale scriitorilor Lucia Demetrius, Ana Novac, Horia Lovinescu şi Alexandru Sever. In ce priveşte dramaturgia universală, în prima parte a stagiunii, spectatorii vor vedea „A douăsprezecea noapte“ de W. Shakespeare, în direcţia de scenă a regizorului Ion Şahighian. De asemenea se vor mai juca pe scenele teatrului Municipal „Cezar şi Cleopatra“ de G. B. Shaw (regizor W. Siegfried) „Cercul de cretă caucaziană de Bertolt Brecht (regia Ion Olteanu), „Livada cu vişini“ de Cehov, piesa „Adevărul numai adevărul“ (Nekrasov)de Jean Paul Sartre şi puternica dramă a scriitoarei poloneze Sofia Nabovska, „Casa femeilor“. In cinstea celei de a 40-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie teatrul Municipal pregăteşte „Uraganul“, opera dramaturgului sovietic Bill Beloţerkovski. In pregătire se mai află celebra operă literară a scriitorului ceh Iaroslav Hasek, — comedia „Bravul soldat Sweik“.