Romînia Liberă, martie 1959 (Anul 17, nr. 4474-4499)
1959-03-01 / nr. 4474
Pag. 2-0 Filarmonicile şi educaţia muzicală a oamenilor muncii Cînd acum cîteva săptămîni Filarmonica „George Enescu" din Capitală, a prezentat primul său concert popular, acesta a fost privit ca un eveniment al stagiunii muzicale şi nu mai puţin ca o surpriză a ei. Departe de noi de a subaprecia această realizare a primei Filarmonici a ţării şi de a nu felicita pe iniţiatorii ei, dar trebuie să recunoaştem că ea s-a lăsat destul de îndelung aşteptată de marele public. Căci, munca orchestrelor simfonice, îndreptată înspre formarea şi educarea muzicală a noului public, a publicului format din oameni ai muncii, care în trecut nu au avut posibilitatea audierii concertelor, trebuie să fie, ni se pare nouă, unul din obiectivele principale ale acestor instituţii muzicale şi deci şi ai Filarmonicii „George Enescu“. Avem astăzi în ţară un număr impresionant de filarmonici — 17, avem instrumentişti buni în mai toate aceste orchestre şi un mare număr de dirijori talentaţi. Publicul care audiază concertele simfonice, este însă în raport cu numărul orchestrelor, cu posibilităţile lor, încă destul de redus. Şi deşi, prin însăşi înfiinţarea acestui impresionant număr de filarmonici ca şi prin multe din acţiunile lor, s-au făcut însemnaţi paşi înainte în formarea şi educarea noului public de oameni ai muncii, aceasta este încă prea puţin faţă de marile cerinţe de culturalizare a maselor, faţă de afluxul a milioane de oameni spre literatură, spre teatru, spre muzică. Nu este un lucru nou că dintre toate artele, muzica are cele mai mari posibilităţi de răspindire în mase prin concerte, prin radio, prin filme, staţii de radioficare, orchestre de amatori şi altele şi că din această cauză ea poate deveni mai uşor accesibilă marelui public. Desigur că muzica simfonică este în general mai greu de înţeles, că pentru o mai largă răspândire a ei este nevoie de o educaţie muzicală mai îndelungată. Or, tocmai de această educaţie muzicală trebuie să se ocupe în mod consecvent şi nu sporadic ca pînă acum, filarmonicile, educaţie care poate şi trebuie făcută cu ajutorul concertelor populare, a concertelor-lecţii, a deplasărilor unor formaţii muzicale şi a unor solişti în întreprinderi etc. In acest sens filarmonicile din ţară au într-o măsură un avans însemnat faţă de Filarmonica „George Enescu", cea din Timişoara prezentind pînă la 15 ianuarie patru concerte populare, cea din Iaşi trei, şi cea din Cluj unul la care s-au cîntat valsuri de Strauss, Waldteufel, sonate de Beethoven, concerte de Ceaikovschi, „Preludii“ de Liszt etc. Am spus într-o măsură, pentru că dacă filarmonicile din regiuni s-au preocupat intr-adevăr cu seriozitate şi eficienţă de organizarea unor concerte populare ele nu s-au ocupat aproape deloc de ţinerea unor concerte-lecţii, care în experienţa Filarmonicii „George Enescu", s-au dovedit deosebit de utile, în ciuda faptului că uneori ele s-au adresat unui public restrins de specialişti. Problema formării şi educării muzicale a marelui public este deci mult mai largă decit ar părea la prima vedere, ea incepind cu organizarea concertelor populare la sediu, a deplasărilor în întreprinderi, instituţii, a concertelorlecţii ş.a.m.d. şi terminind cu programul lor. In această ultimă direcţie programul concertelor organizate pînă acum ni se pare destul de judicios alcătuit în ceea ce priveşte accesibilitatea lucrărilor programate şi a scopului urmărit şi anume obişnuirea publicului încă neformat cu muzica simfonică. Totuşi am sugera filarmonicilor noastre studierea unei forme şi mai accesibile a concertelor populare şi anume concertele simfonice de estradă, dacă putem numi astfel concerte alcătuite din valsuri, lieduri, muzică de balet, uverturi şi pînă la concerte pentru pian şi orchestră, vioară şi orchestră etc. cu alte cuvinte, concerte care cuprinzînd muzică simfonică de la lucrările cele mai accesibile şi mai răspîndite ca gen şi pînă la cele ceva mai grele să cuprindă o sumă de trepte intermediare între cele două extreme. Acestea ar fi unele aspecte ale muncii de formare şi educare muzicală a noului public. Dar mai există unul, poate la fel de important şi în nici un caz de neglijat şi anume repertoriul orchestrelor simfonice, care fără a fi alcătuit din concerte populare, să fie totuşi destul de accesibil maselor largi de iubitori de muzică. Din acest punct de vedere este vorba în primul rînd de o echilibrare judicioasă a repertoriului în general și a fiecărui concert în special. Astfel ni se pare foarte important să existe o proporţionare între lucrările clasice şi cele contemporane romîneşti şi străine şi în acelaşi timp ca alegerea acestor lucrări să nu depăşească nici posibilităţile orchestrei, nici cele ale publicului (aşa cum era cît pe ce să se întimple la Filarmonica din Botoşani cu o lucrare de Cezar Franck) O privire generală aruncată asupra repertoriului executat pînă acum de unele orchestre din ţară ne arată că echilibrul de care vorbeam mai sus există, mai mult chiar, că filarmonicile din regiuni au făcut în această stagiune serioşi paşi înainte în executarea şi popularizarea unor lucrări simfonice romîneşti (Filarmonica din Timişoara de pildă a cîntat astfel numai pînă la 15 ianuarie 23 de lucrări de compozitori romîni). Este nevoie însă ca acest echilibru să se menţină şi pe viitor ca un element de seamă în acţiunea de formare şi educare a acelui public nou, de care vorbeam la începutul acestui articol, acţiune care nu prezintă numai o mare importanţă în desăvârşirea revoluţiei noastre culturale, dar care poate oferi satisfacţii nebănuite organizatorilor ei, aşa cum au dovedit-o atît concertele populare din ţară cît şi primul concert popular al Filarmonicii „George Enescu" din Bucureşti şi aşa cum desigur o va dovedi marţi şi cel de-al doilea concert de acest fel al aceleiaşi instituţii muzicale. MARIANA PÎRVULESCU ACTUALITĂŢI Marţi 3 martie va începe să ruleze pe ecranele cinematografelor „Patria" şi ,,Bucureşti“ noul film romînesc în culori „Date carnavalului" în care rolurile principale sunt deţinute de Gr. Vasiliu-Birlic, Al. Giugiaru, Ion Lucian, Vasilica Tastaman şi Jana Gorea. Spectacolul de gală va avea loc mîine seară la ora 20:30 în sala cinematografului „Patria“. ★ In cadrul acordului cultural dintre R.P.R. și R. Cehoslovacă, artistul emerit N Stroe va pleca astă seară la Praga. .Cu prilejul acestei călătorii N. Stroe va viziona o serie de spectacole de estradă şi va lua contact cu reprezentanţii acestui gen de spectacole. ★ Viitoarea premieră a Circului de Stat va avea loc marţi 2 martie ora 20:30. Programul este alcătuit din numere realizate de un grup de artişti din R. Cehoslovacă şi din ţara noastră ★ Noua sală a Teatrului „C Nottara“ din str C. Miile 16 va fi inaugurată duminică 8 martie cu care prilej va avea loc premiera piesei „Hagi Tudose". * Mîine, la ora 18, la Teatrul Evreesc de Stat din Capitală va avea loc o festivitate închinată împlinirii a 100 de ani de la nașterea scriitorului Salom Alehem. Un mare scriitor, Şalom Alehem S-au împlinit o sută de ani de la naşterea scriitorului de limbă idiş Şalom Alehem. Născut în Ucraina în 1859 şi mort la New-York în 1916, Şalom Alehem a trăit în anii aşa zise: „înfloriri capitaliste" toată viermuiala şi mizeria ghettourilor fie ucrainiene, din Rusia ţaristă, fie americane. A trecut printr-un şir lung de profesiuni încercate din care a cules cu darul de observaţie al scriitorului înăscut un vast material uman pentru opera pe care avea să o realizeze. Lumea mijlocie a tîrgurilor evreieşti a fost modelul lui Şalom Alehem, lume surprinsă în mizeria, nervozitatea şi lăcomia ei, dar şi în dezvăluita mohoreală a unei existenţe blestemate, constrînsă la zbatere şi chin de aşezările capitalismului. Astfel, scoasă la suprafaţă din noroaiele şi murdăriile sufocante ale ghettourilor, lumea lui Şalom Alehem ar fi fost de spaimă dacă n-ar fi fost umanizată pentru posibilitatea propriei sale existenţe şi mai ales pentru contactul cu cititorul, de acel umor care sub mina lui Şalom Alehem este esenţa de viaţă surprinsă în vioiciunea şi făgăduială ei. Omul descris de Şalom Alehem sparge specificul limbii, aşezării şi moravurilor sale, căpătînd o generalizare desprinsă din realitatea însăşi a condiţiilor de viaţă a acestui om — evreul mizer şi mijlociu, risipit pretutindeni, din Ucraina de atunci pînă în America. In el, Şalom Alehem a descoperit cu adîncime şi fineţe valori şi nuanţe permanente. Şalom Alehem e un realist sobru în arta sa. El ştie să redea cu o simplitate din care nu e lipsită candoarea prin care crează atmosfera atrăgătoare a scrisului său, Ion Marin Sadoveanu încadrarea omului pe care ni-l prezintă. Şi cum omul său este acelaş pretutindeni şi cadrul va fi permanent acelaş oriunde. Iată o Londră descrisă de Şalom Alehem : „...chiar Londra e un iarmaroc. Pocneşte şi sună şi fluieră şi trozneşte, şi oamenii ca furnicile de mulţi ce sunt“. Şi mai departe : „Şi încă în uliţa evreiască „Watşepel“ îi zice — unde se vinde peşte, carne, cărţi de rugăciune, miere, cvas, turtă dulce, zaharicale, bucăţi de scrumbie, talesuri, lămîi, ouă, pahare, oale, galoşi, tăieţei, mături, piper, triunghii — întocmai ca la noi“. „Ca la noi“ acesta nu înseamnă numai, ca la noi în tîrgurile şi ghettourile ucrainiene ci, ca la noi pretutindeni. Cadrul se crează după măsura omului, cu harababura aceasta specifică materială, în care lucrările de valoare morală sau religioasă sînt amestecate talmeş-balmeş cu modestele lucruri necesare vieţii. Şi lipsa aceasta de structurare, de scriere rigidă se resfrînge şi în alcătuirea sufletească a omului, înăbuşit de toate poverile aglomerate dacă n-ar fi prin umorul de care vorbeam o largă fereastră deschisă spre optimism. Umorul acesta al lui Şalom Alehem are nu numai funcţia de a descreţi frunţile ci de a crea o atmosferă stenică, vitală în toate întîmplările povestirilor sale. Scriind despre oameni mărunţi şi copleşiţi de viaţă, Şalom Alehem izbuteşte să lege o operă care afirmă viaţa — ca în întîmplările lui Tevie Lăptarul al său, ale lui Motl sau atîţia alţii. Pe fondul acesta adînc uman, ceea ce face din el un mare scriitor, Şalom Alehem construieşte o operă deosebit de atrăgătoare prin forma, stilul său atît de legat de însuşi conţinutul lucrărilor. Scriitorul foloseşte mai ales stilul vorbit. E o vioiciune de bun dialog de teatru în toată opera sa, mergînd pînă la a înviora în acest fel chiar stilul epistolar. Vorbind despre viaţa confinată de tîrgoveţi, natura joacă un rol foarte redus în opera lui Şalom Alehem, lăsînd să răsară cu toate slăbiciunile dar şi cu toate nădejdile lui, purtate şi luminate de glumă, omul pe care scriitorul îl cunoaşte bine, îl urmăreşte şi — in ciuda unei impresii de detaşare — 11 iubeşte. Romínia libera Şi-a văzut Ioana ceafa Mai zilele trecute, după ce ies de la adunare, îmi fac socoteală că mai am timp să trec prin circumscripţia mea. încă de cînd am fost aleasă deputată, mi am pus în gînd să nu mă dau bătută pînă nu lămuresc întreaga circumscripţie. Dar cum să izbuteşti cu o femeie ca Ioana Vulpe ? Cu toate că am copilărit împreună, acum nu ne mai înţelegem. „Am să mă trec la grămadă, cînd mi-oi vedea ceafa! o auzi vorbind. Cît oi trăi eu, nici bărbatu-miu, nici copiii, ba nici vecinele şi nici neamurile nu s-or trece !“ strigă ea peste tot. E femeie aprigă Ioana Vulpe. Oricine aude despre ea, crede că-i Muma Pădurii. Dar nu-i adevărat. E cea mai chipeşă din sat. Şi acuma, după ce a născut două fete, a rămas încă destul de frumoasă. Are trup zdravăn, zvelt, păr negru, lung, ochi focoşi şi buze cărnoase, roşii, dar cînd încep ele să melite, să te ferească sfîntul! Nu te mai poţi împotrivi. Nu-i de mirare că femeile se iau după vorba Ioanei Vulpe ; şi după ele şi bărbaţii lor. Am încercat eu s-o înduplec în fel şi chip dar n-a fost cu putinţă. Nu vrea să stea de vorbă cu mine şi cu asta isprăveşte. Ei, dar nici eu nu-s femeie să mă dau bătută. N-oi fi avînd eu ochi focoşi ca ai Ioanei Vulpe, şi poate nici trup atît de mlădiu, dar mi a dăruit mama o lecuţă de agerime. Şi dacă-ţi mai dă şi inima ghes, apoi prinzi îndemînare în treburile satului şi ale colectivei. Şi cum spusei, după adunare pornesc din nou pe uliţa Ioanei, cu toate că de atîtea ori am trezit bolovanii ori am stîrnit praful în zadar. Intru eu la casă, la două, pînă ajung în dreptul casei Ioanei Vulpe. Mă pregătesc să intru, dar numai ce aud uşa scîrţîind la polăţică şi o văd pe Ioana mea cum se furişează la vecină-sa, pitulată prin spatele casei. Mă întorc, și intru fără să mai bat. Dau de ea : — Ce brodeală ! Bine că te găsesc aci, Ioană ! mă bucur eu. — Nu-ți mai răd gura de pomană, că nu mă trec ! spre ea. O iau altfel : — Tovarășă... — Geaba! Că nici la întovărășire nu mă trec. Doar cînd mi-oi vedea ceafa ! Auzi, cînd mi-oi vedea ceafa ! — Aşteaptă, soro ! De altceva e vorba, o iau eu cu binişorul. Cine nu poate, pace bună ! Noi nu tragem pe nimenea de mînecă. Omul trăieşte cum i se pare lui că-i mai înlesnit. Eu venisem la voi cu o rugăminte. Am de tors nişte cînepă, bat o s-o bată ! Cum sînt eu, neînlesnită, m-am gîndit la o clacă. Şi claca fără tine, Ioană, care ştii să faci glume şi să cînţi atît de frumos, n-are nici un haz. Cînd aude Ioana aşa, numaidecît se schimbă, îşi saltă pieptul şi dă răspuns cam peste umăr : — Apăi, aşa spune, surată. Asta-i altă poveste. Ai trebuinţă de ajutorul meu, de-al Gherghiţei, al Ştefaniei, al Mioarei, Voichiţei,-----------------Floricăi, Uţii şi care s-or mai găsi, apoi nu te-om lăsa. Că de cînd îţi pierzi vremea pe acolo, cam ştim noi cum stau treburile îţi tîrla ta. In sfîrşit, nu te judecăm. Venim,, să ştii ! — Vă mulţumesc, Ioană, mă arăt eu bucuroasă. Cum se-nserează, numai ce văd femeile că se-ndreaptă grăbite spre casa mea, în frunte-i Ioana. La subsoară ţin beţele furcilor de tors. Eu le întîmpin bucuroasă, aşa cum se cuvine unei gazde. Deschid larg uşile, cu un scop : — Poftiţi pe aici — le îndemn eu în odăile cele noi care le-am zidit în toamnă. — Ori ți-ai lărgit odăile ? Pe cine ai prădat ? mă urzică Ioana Vulpe, cum pune piciorul în prag. — Apăi, le-a lărgit femeia, că-n toamnă s-a umplut de bani de la colectivă, se vîră n vorbă Ștefania, aducîndu-și pe semne aminte că numai din pricina Ioanei Vulpe nu s-a înscris. De aceea nu scapă prilejul s-o necăjească ori de cîte ori îi vine la-ndemînă. Dar eu n-o las. — Ștefanie, de ce mă superi ? fac eu pe încruntata. Acuma nu sînt nici deputată, nici colectivistă. Sînt prietena voastră din copilărie. Să lăsăm în pace colectiva și să ne gîndim la tinerețea noastră. Apoi mă întorc către Ibaha : — Surioară, ia zi-i tu una veselă! — Văd că ți-ai pus dușumea. Te-a costat mult ? răspunde ea în loc să ne cînte. — Mult, zic eu. Dar nu-mi pare rău. Vorb aia : omul face banul. Atunci, zi-i una de inimă albastră ! — He ! Frumoasă mobilă ai! Mă-ntreb, cînd ţi-o luaşi ? se semeţeşte Ioana. Eu caut să schimb vorba, dar Ştefania de colo : — Tot acuma. Că-n toamnă, uiteaşa... doldora ! arată ea la buzunare. — Stefanie, cum ne-a fost vorba ? mă încrunt și mai rău. — Păi ce, am rostit eu ceva de la locul lui ? Am zis „colectivă“ ? — De ce nu eşti dreaptă, Iordană ? N-a zis femeia, o apără Ioana. — Să-şi ţie gura, că vreau să ne simţim bine în seara asta ! hotărăsc eu, supărată, cu toate că inima-mi rîde. — Aşa-i, încuviinţează Ioana. Lasă, c-o să vie şi frate-miu cu fluierul. Că altă dată daca se făcea cu lăutari,mă împunge ea din nou bătînd des din genele-i întoarse în cîrligaşe. Eu ies și mă întorc numaidecît cu o tavă vîrfuită cu plăcinte, pregătită anume. Mă reped încă o dată și aduc carafa plină cu vin. — E dulce, ca pentru noi, dragele mele, arăt spre pahare. Gustaţi, beţi le îndemn din toată inima. — Tot de la... încearcă limbuţa de Ştefania, dar n-apucă să termine, că se aude cîntecul: „Mă sun pe dealul Cernii, La mîndră cu ochii negri..." — Lăutarii ! Cîntecul tău, Ioană, sare Gherghiţa. Cheamă să-i cînte la ureche, c-aşa-i place ei! Ioana rămîne o clipă cu gîndul dus departe, în trecut. Cu ochii niţel înceţoşaţi, cată spre mine. Cînd îşi deschide ea inima, pare un copil. — Să mă ierţi surioară. Nu bănuiam că ai radio. Cîntă tare frumos... Ștefania se ridică numaidecît și-mi şoptește : — Rămîne între noi. Numai spunemi, totîîî... arată ea la aparat. — Tot! Şi mai ţine-ţi gura ! mă necăjesc eu cu voce tare, să se astîmpere odată Ştefania. (Ce-i de glumit cu răbdarea unor fe■ ■ mei cărora nu le trebuie colectivă ?). Ştefania nu se lasă. Se apleacă cînd în dreapta, cînd în stînga, pe la urechile femeilor. Ioanei îi merge mina pe fus mai abitir ca celorlalte, dar veselă n-arată de loc. — De ce nu guşti un pic de vin, surioară ? o îndemn cu paharul. Atunci să-ţi aduc nişte miere. Ştiu că iubeşti albinele şi stupăritul. Ies şi mă întorc cu miere, tot anume pregătită. Se-nfruptă mai întîi limbuţa de Ştefania. — Tot... de-acolo ? arată ea cu mîna departe, dar cu coada ochiului trage la Ioana. Drept răspuns, mă-ncrunt la ea, ca de obicei. In sfîrșit, gustă și Ioana. — E bună. Dar păcat că-i amestecată: cea de salcim, cu tei, cu flori de cîmp... Eu o am separată. Fiecare cu gustul ei — Ai dreptate, îi ţin eu isonul. Ce folos că avem ştiubeie sistematice, că facem multă miere, dacă nu ne pricepem s-o alegem ? Să fie stupii ăştia pe mîini pricepute ca ale tale, ar da aur. Am să-ţi mărturisesc un secret, dar să rămînă între noi. Moş Oancea a tot dat de multe ori tîrcoale pe lîngă ograda ta, doar ți-o afla secretul. Cred că mare lucru n-a priceput. Dacă ai vrea să-i mai destupi capul, cînd l-ai întîlni vreodată, apoi ți-ar rămîne tare îndatorat bătrînul. Dar rămîne între noi, cum am spus. — Ai toată încrederea, surioară. Numai de l-aș întîlni. — Se-nțelege, nu eşti datoare să umbli după el. Ei, dar Ioana Vulpe nu-i din cele care stau liniştite. Şi apoi nici Ştefania nu se lasă. Aflu că a doua zi trec amîndouă cu capra de curmei prin faţa colectivei. O duc la păscut. Nu le e drumul pe acolo, dar ce, nu e slobod omul să treacă pe unde îi place ? Ba bine că nu ! Dar nu se ştie cum se face că Ioana scapă capra, împieliţata drept la şurile colectivei nimereşte. Şi cît de strîns a ţinut o biata femeie. Este ea, Ioana Vulpe, femeie voinică dar te poţi pune cu o capră ? Haida de ! Ioana aleargă după împieliţata. O caută prin şoproanele cu unelte de tot felul ale colectivei, se vîră în remizele cu maşini agricole, intră în vorbă cu mecanicul, dar capra nicăieri. Se urcă apoi la hambare, roagă pe paznic să-i deschidă uşile, vîntură în mînă boabe măscate, dar capra parcă a înghiţit-o pămîntul ! Cere îngrijitorului să-i descuie maternitatea scroafelor, mîngîie purceluşii trandafirii pe bot, dar de capră nici picior. Cînd să intre în ferma păsărilor, dă cu ochii de preşedinte . — Nu-mi găsesc capra ! se plînge ea. — La şuirile cu nutreţ ai căutat-o ? zîmbeşte preşedintele cu înţeles. — Aoleu ? ! Adică să fi ajuns pînă acolo ? se îndoiește Ioana de obrăznicia caprei. Dacă-i așa, v-a făcut multă pagubă! — Nu se cunoaște chiar dac-ar mînca mereu de-aci-nainte răspunde președintele. Pe semne că-n femei a intrat de-a binelea neliniștea, pentru că în ziua următoare pornesc împreună spre mine. Eu mă aflu prin grădină, așa că le zăresc mai de departe. Cînd se mai apropie, o aud pe Ioana : — Sînt nerăbdătoare să văd și la eil lumina zilei cum îi arată gospodăria. Ne facem că-i cerem rășpoitorul. Mergînd ele alături, iată că o întîlnesc pe baba Dobrița, odihnindu-se. Niţel mai înainte, bătrîna plecase de la mine. — Ce ai în sac, mătuşă ? întreabă Ioana. — Cînepă, maică. A făcut Iordana Munte o clacă și mi-a tors o, da-i-ar domnul sănătate, cu cine i-a ajutat, că tare-i săritoare. Dar să rămînă-ntre noi, că mi-a spus să nu spui. — Ai văzut şireata ? Ne-a prostit pe toate, o droaie de femei. Ai să vezi ce-i fac ! scrîşnește Ioana. — Vezi-ţi de treabă ! Mai bine ne-ntoarcem... îngînă Ştefania. — Vai de mine, tocmai acuma ? Eu stau niţel şi judec, apoi alerg să le întîmpin. Sînt mai bucuroasă ca nicicînd. Le îmbrăţişez, le sărut, le urez bun sosit... — Am venit să te-ntrebăm dacă nu mai faci vreo dacă, mă înţepă Ioana. — V-aţi întîlnit, pesemne, cu mătuşa Dobriţa. Nu fiţi triste, dragele mele, că i-aţi făcut un bine. Nici nu bănuiţi ce binefacere e asta pentru o femeie bătrînă şi neputincioasă. Mai bine hai înăuntru să gustăm niţică miere. De data asta le poftesc în odaia de la drum, unde-s lucrurile fetei. Rezemată de un perete stă o toaletă nouă cu o oglindă mare la mijloc şi cu încă două mai mici pe părţi. Astea două mai mici poţi să le mişti în aşa fel încît să te vezi din toate părţile. Ioana nu se poate stăpîni să nu-şi privească chipul cum îi place. Eu stau gata c-o vorbă de laudă.— Tot frumoasă ai rămas Ioană. Tu, da, ai de ce te oglindi. Ioana îşi ridică cu amîndouă mîinile păru-i lung, îşi dezveleşte ceafa, şi se priveşte în voie din faţă şi din spate. — Aşa oglinzi mai zic şi eu, zice ea ca pentru sine. Nu mai trebuie să te chinuieşti să le ţii în mînă. Ce bine-i la tine că-ţi vezi chiar şi... Eu o aud . — Ai ceafă frumoasă, draga mea. Tresare. Stă o clipă încruntată. Apoi îmi vorbeşte. — Iordană, tu ştii că femeile zic toate ca mine. Şi cum zic ele mai că tot aşa zic şi bărbaţii lor. Altfel nu poate fi. Aşa că tu, fără vrerea mea, te zbaţi geaba. Acuma, că veni vorba, spune-mi cinstit, care ţi-a fost scopul cînid ne-ai chemat la clacă ? Mă jur că rămîne între noi. — Ca să vadă femeile cum trăieşte o colectivistă. — Eh, dar ştiai că de mine nu se prinde. De ce m-ai poftit ? „Ca să-ţi vezi ceafa“, îi răspund în gînd. Apoi, tare : — Dacă nu vrei, treaba ta... — Nu vreau. Iacă aşa. De mine nu se prinde. Dar... te mai rog ceva. Să nu cumva să treceţi pe alta la albine la Moş Oancea, că foc mă fac ! Că oricare ar fi aia, nu se pricepe ea mai bine ca mine ! VASILE FULGEANU SCHIȚĂ Desen de BECA RIND „CARTEA CU PREMII“ Prima tragere a lozurilor „Cartea cu premii" — organizată de Direcţia difuzării cărţii — s-a bucurat de un succes deosebit. A fost difuzată aproape întreaga emisiune a lozurilor şi s-au extras din urnă 971 de premii în obiecte şi cărţi, scutere, motorete, motociclete, biblioteci cu cărţi, televizoare, frigidere, aparate de radio etc. Posesorii de lozuri necîştigătoare de premii mai pot valorifica lozurile lor in cărţi pînă la 2 martie a.c. în curînd se vor pune în vînzare lozurile pentru tragerea a doua. De data aceasta numărul şi valoarea cîştigurilor va fi de două ori mai mare. Lozurile vor fi numerotate pe serii, iar seriile repartizate pe regiuni, astfel incit atribuirea premiilor să se facă proporţional pe fiecare regiune în parte. Aceasta va determina ca pentru fiecare regiune să se aloce premii valoroase. Duminică 1 martie 1959 — nr.4474 Negru pe alb O cronică—oracol In „Contemporanul“ nr. 7 din 20 februarie 1959 a apărut un articol-croanică intitulat „Reîntîlnire cu Cehov“ — „Pescăruşul“ la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ şi semnat de Emil Mândrie. Pînă aici nimic deosebit, după cum nimic deosebit nu se poate întîlni în suspomenitul articol pînă pe la jumătatea lui. De aici încolo, însă afli lucruri greu de înţeles şi tocmai de aceea demne de relevat la această rubrică. Ca de pildă : „Cu fiecare perisonaj nerealizat se pierde o idee preţioasă, valori sau non-valori care sînt supuse discuţiei“. De vreme ce ideile preţioase se pierd, de vreme ce se pierde ceea ce nu există (non-valori) atunci ce anume mai rămîne de supus discuţiei, şi anume cărei discuţii ? Dar să mergem mai departe ca să aflăm că ,,în interpretarea lui Iulian Necşulescu, Treplev îşi dezvăluie ceva mai greu evoluţia pe această cale, părînd a avea mai curînd angoasele eroilor ibseinieni cu o ereditate dubioasă“. Trebuie să recunoaşteţi că dacă Treplev, în interpretarea lui Necşulescu, îşi dezvăluie „ceva mai greu“ etc., etc., cititorului îi este imposibil să afle cum anume a jucat Iulian Necşulescu, dat fiind că „părînd a avea“ nu este sigur că are şi s-ar putea eventual să nu aibă, totul fiind o părere a cronicarului care se dezvăluie nu „ceva mai greu“ ci greu de tot. Dar Emil Miandric nu numai că se dezvăluie greu, dar este şi discret. Iată : „Trecerile prin scenă ale Marietei Deculescu (Masa) au liniaritate păstrînd taina asupra procesului de conştientă alunecare în gol a personajului“. Autorul rîndurilor de mai sus păstrează după cum se vede şi el o taină : aceea a descifrării cronicii sale. Actualizare! Spectatorii care joi seara au asistat la reprezentaţia piesei „Omul cu mîrţoaga“ de G. Ciprian, pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale““ (sala Studio), au putut afla cu surprindere... sfaturile medicale oferite de actorul Geo Barton. In scena din pestul I cînd Nichita se află în faţa paharului cu vin umplut în cinstea reîntîlnirii sale cu prietenul din copilărie Chirică, Barton (alias Nichita) a exclamat : „Hai să bem, e bun împotriva gripei”. Trebuie să precizăm că „actualiazarea“ lui Barton n-a fost deloc gustată de spectatori. In sală nu s-a rîs. Dovadă că publicul preferă textul lui Ciprian fără adaosuri de circumstanţă. Morală sau etica ? Iată dilema pe care a oferit-o bucureşteanului spre dezlegare, ziarul „Insformaţia Bucureştiului“ marţi după amiaza, chiar în pagina întîia,spre uimirea noastră, tocmai într-un articol interesant, combativ şi foarte judicios). Citim sub semnătura I. Bălan şi P. Irimescu despre „modul nou de viață bazat pe o morală şi o etică, nouă". Pentru a veni în sprijinul autorilor citaţi, care nu găsesc nici o asemănare de sens celor două cuvinte, ne permitem să le indicăm locul unde o pot afla: „Dicționarul limbii române literare contemporane“ (vol II pag. 224). Ei bine, oricît s-ar părea de ciudat, etica nu-i altceva la urma urmei decît... morală ! LECTOR Noi filme romîneşti SUS. — Scenă din filmul „D.ale carnavalului“ după I. L. Caragiale (regia : Gh. Nagy şi Aurel Miheles) în interpretarea lui Al. Giugaru şi Jeana Gorea. STlNGA. — Un cadru din filmul satiric „Musca cu bani", realizat de Ion Popescu- Gopo din care lipseşte numai... musca. De altfel, ea nu este decît pretextul unei naraţiuni cinematografice care demască o concepţie mercantila despre căsătorie. JOS, STlNGA. — Goby Constantinescu, protagonista filmului „Prima melodie" nu a urmat încă Institutul de Teatru şi Cinematografie pentru simplul motiv că are 15 ani și mai este încă elevă. In acest film ea joacă însă tocmai rolul vlrstei sale. JOS, DREAPTA. — Ioan Dragoș Boteanu, interpretul copilului profesorului din „Mingea", film realizat după o povestire de Francisc Munteanu, este un actor mic doar ca.... vîrstă.