România Liberă, iulie 1966 (Anul 24, nr. 6751-6777)
1966-07-24 / nr. 6771
ASCULTĂTORII AU CUVINTUL La ancheta noastră privind muzica uşoară, al cărei participanţi au fost pină acum, compozitori, autori de versuri, regizori şi interpreţi, o serie de ascultători, cititori ai ziarului nostru au răspuns In ultimul timp■ nie verbal, fie In scris, problemei ridicată de George Grigoriu în numărul din 3 iulie : „Ne acceptă publicul oricum ?". Acestor răspunsuri încercăm să le facem loc astăzi In coloanele ziarului, considerlnd că ele pot aduce o reală contribuţie In discuţia despre problemele muzicii uşoare şi mai ales că ele pot da aut compozitorilor, autorilor de versuri, cit şi interpreţilor o imagine a celor ce cere astăzi publicul de la muzica uşoară. „ Între „prea uşor şi „prea greu „Uneori, spune dramaturgul DAN TĂRCHILA, solicitat să răspundă anchetei noastre, am impresia că muzica uşoară e „prea uşoară". Să ne înţelegem bine : nu pretind muzicii uşoare virtuţi simfonice şi nici orchestraţii complicate şi pretenţioase. Dar mi se pare că în unele lucrări transmise la radio, la televiziune sau de pe scenele teatrelor de estradă, lucrurile sunt luate prea uşor. Nu odată, ritmul la modă înlocuieşte melodia. Or, după părerea mea, ritmul se învaţă, pe cînd melodia trebuie creată. Cu alte cuvinte munca de creaţie în muzica uşoară se înlocuieşte uneori cu o muncă mecanică, de însuşire şi transcriere a unui ritm sau altul. Cred că e foarte important să ţinem pasul cu ritmurile moderne — dar e şi mai important ca, pe aceste ritmuri să grefăm o linie melodică a noastră, specifică. O melodie care să facă pe de o parte cîntecul accesibil, pe de alta să fie uşor de recunoscut ca o melodie aparţinînd şcolii româneşti de muzică uşoară“. In legătură cu aceeaşi problemă a accesibilităţii muzicii uşoare, prof. VALERIU C. NEŞTIAN din Huşi, ne scrie : „Genul acesta muzical este accesibil prin înseşi caracteristicile lui unanim recunoscute. Deci nu pot fi receptate melodiile „complexe", chinuite, în care poţi studia compoziţia, orchestraţia, intrările diverselor grupuri instrumentale, „subtextul“ compozitorului, dar trebuie să munceşti mult ca să descifrezi firul melodic ascuns sub vălul unor virtuozităţi „simfonistice" (de acest păcat au suferit multe piese prezentate la anterioarele festivaluri de la Mamaia). Ascultătorul doreşte melodii pe care le poate prelua fără dificultăţi, melodii pe care şi el să le poată, dacă nu cînta, măcar fredona. Altfel, din cauza caracterului plicticos al unor lucrări ce se intitulează „profunde“, „de înaltă ţinută componistică“, se pot căpăta dureri de cap. Opinez apoi, pentru o muzică vie, dansantă, bine ritmată, pe măsura dinamismului epocii moderne şi a vieţii contemporane. Evident, creaţiile lente, lirice, de bună calitate au şi vor avea succes, dar abuzul de elemente languroase din multe melodii de muzică uşoară românească, cu iz de bocet erotic, nu-l pot înţelege. De bună seamă, dacă melodia incepe cu acorduri prelungite, tărăgănate, efectul dezarmant pentru publicul auditor este aproape sigur. Nu poate fi admisă însă nici exacerbarea ritmică ce biciuie simţurile şi atrofiază bunul gust". Cu alte cuvinte, prof. Valeriu Neştian opinează pentru măsura, pentru echilibrul, care să ferească muzica noastră uşoară de plictiseală, dar şi de exagerări ritmate. IGOR DOCH din Bucureşti, deşi confundă părerile unor participanţi la anchetă cu acelea ale redactorului care a realizat ancheta, ne scrie printre altele : „Cred că e bine ca unei melodii respinsă de o comisie de achiziţionare (de la Radio, televiziune, Electrecord etc. n.n.) să i se permită totuşi confruntarea cu publicul. Dacă va fi o melodie slabă va sucomba repede, dacă însă va avea succes ar fi păcat ca ea să nu ajungă la public“. Desigur, se poate întîmpla ca o comisie de achiziţionare sau alta să respingă o melodie bună. De cele mai multe ori însă, o melodie respinsă de una, două sau trei asemenea comisii şi ajunsă totuşi în faţa publicului printr-o a patra, mai puţin pretenţioasă dă ea însăşi dreptate celor dintîi. Şi lucrurile sînt cu atît mai regretabile atunci cînd e vorba de melodia unui compozitor consacrat, cu renume, şi nu de melodiile tinerilor. In sfîrşit, pentru că e vorba de melodie, am mai adăuga că din 50 de amatori de muzică uşoară din Bacău, Oradea, Craiova, Bucureşti, Constanţa, întrebaţi de noi dacă preferă melodiile lente sau pe cele ritmate, 30 au răspuns că preferă cîntecele melodioase şi numai 20 au precizat lente sau ritmate. Actriţa CRISTINA MINCULESCU de la Teatrul de Stat din Constanţa ne spunea : „Doresc în primul rînd ca melodia să fie melodie şi nu „gălăgie“, aşa zis modernă. Cred că la fel ca în orice artă, şi în muzica uşoară trebuie să existe o emoţie autentică pe care compozitorul să ştie s-o transmită auditorilor“. Pe această linie, melodioasă ca să-i spunem astfel, din aceiaşi 50 de amatori de muzică uşoară, mai tineri sau mai în vîrstă, de profesii şi pregătiri diferite, 29 au declarat că dintre melodiile lansate în anul 1966, melodia lor preferată este „Prieten drag“ de Radu Şerban, pe versuri de M. Maximilian. Despre această melodie, CONSTANTIN DINCA, de la D.N M. Constanţa, spunea: „Apreciez bucata „Prieten drag“, pentru că atît muzica cit şi textul sînt armonioase, plac de la prima audiţie. Dovadă : Mulţi dintre noi o fredonează zilnic“. Restul de douăzeci şi unu de ascultători şi-au împărţit preferinţele între „Nu-ţi fie teamă de un sărut“ şi „Amintiri, amintiri“ de Camelia Dăscălescu, „Gabriela“ şi „Dorule“ de Temistocle Popa, „De ce nu eşti ca în prima zi“ de V. Veselovschi. Cînd nu copiază unul sau mai mulţi interpreţi străini, se copiază unul pe altul. Nu ştiu, dacă e nevoie de o şcoală de cîntăreţi de muzică uşoară, dar ni se pare că selecţia muzicală a tovarăşilor de la Radio, de la televiziune, de la teatrele de estradă sau de la Electrecord, ar trebui să funcţioneze mai prompt şi să respingă tot ce e imitaţie. Nu mă îndoiesc că cei mai mulţi dintre tinerii interpreţi au şi destulă voce şi destulă personalitate pentru a-şi crea un stil propriu de interpretare şi a nu prelua cu sau fără spirit critic ceea ce alţii au creat înaintea lor. Dar şi în acest domeniu, lucrurile se iau deocamdată prea uşor. In momentul de faţă, în rîndul interpreţilor avem de-a face cu mulţi tocilari conştiincioşi, dar cu mai puţini creatori. Şi dacă admitem că interpretarea unei melodii e artă, şi este, atunci creaţia este o condiţie fără de care nu există interpretare". Studentul GEORGE SEBASTIAN LAZARESCU din Bucureşti, ne scrie cu privire la problema interpretării : „Pentru calităţile lor vocale, ţinuta scenică, cultura muzicală, apreciez întru totul cîntăreţi ca Gică Petrescu, Doina Badea, Constantin Drăghici, Pompilia Stoian, Lili Bulacsi şi mulţi alţii. Dar de la o vreme Teatrul Satiric Muzical „Constantin Tănase". Radio-ul". Televiziunea, Electrecordul chiar încearcă să impună aşa-zişi „debutanţi", mulţi cu totul lipsiţi de calităţile necesare adevăraţilor interpreţi. Cred că a sosit momentul ca în muzica uşoară să nu mai fie lansat oricine şi oricum". De o altă părere este IGOR DOCIU : „Ar trebui continuată acţiunea de a se lansa mereu elemente noi, dintre care unii vor rezista şi vor progresa, înlocuindu-i pe cei care nu pot oferi nimic publicului. Poartă larg deschisă oricui vrea să se afirme, aceasta asigură promovarea talentelor“. In ceea ce priveşte „poarta larg deschisă“, noi am propune, o schimbare de formulă şi deci şi de conţinut — nu poartă largă deschisă „oricui vrea să se afirme“ ci „oricui are calităţile necesare pentru a se afirma“. In această direcţie, nu putem decit să ne declarăm de acord cu părerile profesorului Valeriu Nestian şi ale dramaturgului Dan Tărchilă, sintetizate cu atîta concizie în scrisoarea lui George Sebastian Lăzărescu : „A sosit momentul ca în muzica uşoară să nu mai fie lansat oricine şi oricum“. Suntem deci de părere că în muzica uşoară (fie că e vorba de compozitori, de autorii textelor sau de interpreţi) ca şi în orice altă artă, calitatea primează. De aceasta se leagă şi exigenţele publicului nostru faţă de muzica uşoară şi interpreţii ei şi, implicit, necesitatea studiului pentru aceştia din urmă. De altfel, ni se pare simptomatic că la întrebarea „care este interpretul dv. preferat“, din cei 50 de amatori de muzică uşoară întrebaţi, treisprezece sunt pentru Constantin Drăghici, şapte pentru Doina Badea, şapte pentru Pompilia Stoian, deci majoritatea preferinţelor s-au îndreptat înspre interpreţi cu personalitate proprie, cu reale calităţi vocale, cu o ţinută scenică demnă şi nu spre „copiile copiei“ şi nici spre acei interpreţi, despre care Slobodan Pasculovici, metodist la Casa regională a creaţiei populare Oradea, spunea că „abuzează de o gesticulaţie sau mai corect de o bîţîială, de-a dreptul disgraţioasă“. Şi Ancheta noastră privind muzica uşoară Nu textul e de vină „Cred, scrie prof. VALERIU NEŞTIAN, din Huşi în aceeaşi scrisoare în care răspunde la ancheta noastră, că muzica uşoară solicită un text... uşor, contabil, fără performanţe stilistice excepţionale". „Fără îndoială, ne spune dramaturgul DAN TĂRCHILA, căruia i-am comunicat părerea profesorului din Huşi, că textul unui cîntec nu trebuie să fie o poezie filozofică. în acelaşi timp însă, e neapărat necesar ca acest texte să spună ceva, să aibă o idee, să comunice un sentiment. Iar contabilitatea textului, nu cred că contrazice performanţele stilistice excepţionale. Rămîn la părerea că „A ruginit frunza din vii“ e una din cele mai frumoase romanţe ale noastre. Iar textul, poezia lui Eminescu, întruneşte, orice am spune, performanţe stilistice excepţionale“. Totuşi, prof. NEŞTIAN e de părere că „Nu textul e de vină dacă unele piese nu primesc asentimentul maselor (în primul rînd) ci melodia. Faptul acesta e dovedit şi de realitatea că unele melodii străine acceptate de publicul nostru sînt gustate, făcînd abstracţie de cuvinte, care pentru cei mai mulţi nu spun nimic. Dacă se cîntă mai mult „Amo solo te" de exemplu, decit „Doar noi doi", vă asigur că nu textul primului e vinovat“. Aici trebuie să-i dăm dreptate corespondentului nostru de la Huşi Nu textul e de vină în primul rînd — dar să rămînem înţeleşi — şi textul e de vină. Sînt melodii bune, frumoase, care cu un text lipsit de idei, sărac, meşteşugăresc, pierd mult şi deabea atunci începi să le apreciezi cînd le auzi „fără cuvinte“, cum spunea în ancheta noastră trecută, artista emerită Marcela Rusu. Dacă un compozitor scrie o melodie pe care a conceput-o cu text, atunci textul acesta trebuie neapărat să spună ceva, să completeze melodia, s-o explice în cuvinte. Oare de ce se reţin cuvintele la multe din vechile melodii ale lui Vasilescu ? Numai fiindcă muzica era bună ? Atunci am fredona numai melodia. Dar faptul că după atîta vreme cuvintele nu se pot despărţi de melodie, dovedeşte că melodia şi textul se completau una pe alta, se cereau una pe alta. Copia, copiei şi interpretul preferat „Supărător, spune DAN TARCHILA, la mulţi dintre interpreţii noştri de muzică uşoară este lipsa lor de personalitate. Aici se întrerupe, deocamdată „Ancheta noastră privind muzica uşoară* Tradiţionalul festival de muzică uşoară care se va desfăşura Intre 8—14 august la Mamaia, şi in cadrul căruia se vor prezenta nu mai puţin de 54 de melodii, va avea un cuvint greu de spus in stabilirea progreselor înregistrate de muzica noastră uşoară in ultimi an. In speranţa că ascultorii vor avea motive să fie satisfăcuţi de pe urma melodiilor lansate In festival, ne vom îngădui să continuăm discuţia şi să tragem concluziile în urma şi pe baza materialului pe care ni-1 va furniza acest eveniment artistic. Invităm, aşadar, pe cititorii noştri să ne scrie părerile lor după ce vor fi audiat melodiile festivalului. MARIANA PIRVULESCU VERA MARCU „Ţesătoare“ DORIO LAZAR „Mihai Eminescu“ „CUIBUL TEMERARILOR“ O nouă colecţie literară pentru tineret Editura tineretului scoate o nouă colecţie cuprinzînd literatură de aventuri. Pentru a cunoaşte ce-şi propune colecţia „Clubul temerarilor“ ne-am adresat editurii spre a ne furniza date mai detailate în legătură cu profilul şi programul ei de apariţii. „Clubul temerarilor“ va cuprinde lucrări însumînd 40-50 de pagini, la preţ redus (22,50 lei) Subiectul acestor lucrări se axează pe fapte de eroism din trecutul poporului nostru precun şi din prezent, avînd ca scop educarea sentimentelor copiilor, cultivarea îndrăznelii, a curajului Tirajul titlurilor apărute în colecţie va fi între 60-80 000 exemplare. Editura a atras spre colecţia „Clubul temerarilor" scriitori consacraţi ai genului. Pină la sfîrşitul anului vor apare : „Piratul de fier“ de G. Anania, „Taina tezaurului tracic“ de C. Beda, „Potirul de aur“ de Victor Eftimiu, „Simbamuenienii“ de Romulus Bărbulescu, „Gheara de pisică“ de Leonida Neamţu, „Idolul de sticlă“ de Radu Nor, „O aventură in lumea albastră“ de Mircea Şerbănescu, „Misiune specială“ de I. M. Ştefan. cf. 6771 - 24.vii.is66 — pag. 3-a „România liberă? PE ECRANE „Misiune extraordinara“ Filmul „Misiune extraordinară" îşi găseşte puternice resurse în perioada frămîntată a luptei Sovietelor împotriva contrarevoluţionarilor albi. Evocarea figurii bolşevicului Kamo se conturează sub influenţa personalităţii genialului conducător al Revoluţiei , chiar dacă V. I. Lenin nu este prezent efectiv în film, el este forţa motrice, care însufleţeşte şi dirijează întreaga acţiune. Fiecare întîmplare periculoasă depăşită îl apropie pe revoluţionarul Kamo de ţelul misiunii sale extraordinare şi, în acelaşi timp, relevă cu pregnanţă o altă latură a caracterului său complex. Scenaristul Isaev a reuşit să îmbine construirea gradată a portretului personajului principal cu realizarea unui tablou variat al epocii, populat de siluete reprezentative. Corecta întruchipare cinematografică realizată de regizorul Stepan Kevorkov urmăreşte acţiunile pline de îndrăzneală ale generosului şi inventivului comunist, capacitatea sa de pătrundere şi entuziasmul abnegaţiei sale. Uneori, insă filmul insistă asupra pitorescului unor aspecte prezentate (episodul anarhiştilor), estompînd astfel, trăsăturile esenţiale ale fenomenelor redate. Tematica majoră abordată şi reliefată prin activitatea concretă a militantului revoluţionar, conferă greutate şi valoare filmului „Misiune extraordinară". „Băieţii de la ionomat“ Vizibil încurcaţi de atîtea vedete ale „muzicii ritmate“, producătorii filmului „Băieţii de la tonomat“, au făcut tot posibilul pentru a organiza un fel de concert în care fiecare să evite cît mai mult şi să fie cît mai bine văzut de spectatori. Ca la orice concert, şi aici există pauze, în acest răstimp cei trei scenarişti (Piero Vivarelli, Vittorio Vighi şi Lucio Fuli) însăilează cu greu o acţiune debilă, dar cu pretenţi de vervă comică. Dacă din cînd în cînd ne aducem aminte că suntem la un film, asta se datorează şi faptului că pe generic ni se semnalează prezenţa unui regizor — Lucio Fulci. Timorat, el îndrăzneşte totuşi, să strice uneori, puritatea deosebit de eficace a cadrului cu microfonul bine centrat, deasupra căruia apare zîmbitor capul cîntăreţului, prin intenţia sa de abia schiţată de a contura o acţiune, e drept, foarte stîngace. Nu trebuie să ne neliniştim, nici atunci cînd, aparatul de luat vederi începe să se mişte, pentru că temerara încercare va eşua în inutil şi va fi abandonată de grabă. Strîns în corsetul rigid al interioarelor, construite pe platou, filmul ca atare devine static şi plictisitor. In schimb avem prilejul să cunoaştem o serie de celebrităţi ale muzicii uşoare — Tonny Dalara, Betty Curtis, Fred Buscaglione, Adriano Celentano. Filmul este realizat însă în epoca „preistorică“ a începuturilor rol-and-roll-ului, astfel incit ne delectăm numai cu şlagăre ştiute şi uitate cu vremea. încă un singur lucru : Gianni Maccia creează un moment amuzant şi plin de ritm — deşi fără legătură cu restul filmului — printr-una din melodiile interpretate — „Urăsc toate femeile bătrîne". IOANA POPESCU PRIMII PAŞI ÎN CREAŢIE De cîteva zile, Clujul adăposteşte o extrem de interesantă manifestare plastică : expoziţia comună a absolvenţilor institutelor de artă „N. Grigorescu“-Bucureşti şi „Ion Andreescu“-Cluj. Echivalînd cu reluarea unei fertile tradiţii , cu ani în urmă s-au mai concretizat asemenea iniţiative — actuala expoziţie cu lucrările de diplomă ale absolvenţilor celor două institute, are şi o bogată semnificaţie didactico-artistică în legătură cu care voi încerca să precizez cîteva aspecte. In primul rînd, este plăcut să poţi remarca, fie şi la o fugară trecere în revistă a lucrărilor expuse, că multitudinea problemelor vieţii noastre contemporane are ecou direct, substanţial, în preocupările tinerilor absolvenţi. De aici, cred, se poate trage o dublă concluzie: procesul de învăţămînt în institutele de artă plastică este fecund legat de concretul existenţei şi apoi absolvenţii înşişi au înţeles structural că arta nu poate dispune de toate dimensiunile ei decît fundamentată pe viaţă. In al doilea rînd, se cere subliniat faptul că expoziţia aceasta nu este o simplă înmănunchiere a unor lucrări de diplomă, adică o reprezentare scolastică a ceea ce au învăţat ca meşteşug foştii studenţi. Atmosfera care se încheagă după ce faci cunoştinţă cu activitatea expozanţilor, este de efervescenţă, de muncă pasionată, susţinută. Alcătuitorii expoziţiei, cît şi profesorii care i-au orientat de-a lungul anilor pe proaspeţii absolvenţi au respectat cu luciditate şi înţelepciune individualităţile acestora. Datorită faptului care nu se releva deosebit de important, dincolo de prezenţa — în lucrări — a unor experienţe neasimilate, pot fi semnalate o serie de particularităţi artistice precis enunţate, chiar dacă limbajul lor nu este încă ferm cristalizat. Felul în care a fost conturată alcătuirea acestei expoziţii a făcut ca multe dintre lucrările prezentate să nu rămînă numai dovezi ale însuşirii meseriei, ci să se apropie implicit de zonele creaţiei autentice. Aş adăuga, la ceea ce mi se pare elocvent pentru actuala expoziţie a absolvenţilor celor două institute de arte plastice, prezenţa deplinei sincerităţi. Nu Expoziţia artişti ce poate fi indiferent modul în care elevii îşi vor însuşi desenul, optica pe care şi-o vor forma asupra artelor plastice. Trebuie să avem certitudinea că vor fi pregătiţi de cadre calificate. Expoziţia pe care am văzut-o ne asigură că între proaspeţii absolvenţi se numără, ca majoritate, individualităţi cu bune posibilităţi de educare a celor mai tineri. Teritoriul cel mai vast de experimentări din expoziţia absolvenţilor promoţiei anului 1965—1966 este cel al picturii. Aici întîlnim cea mai bogată varietate de stiluri şi de limbaj, dar, in acelaşi timp, şi dovada cea mai elocventă că, pină la asimilarea firească a cuceririlor artei moderne, proaspeţii artişti mai au de făcut destui paşi, ca experienţă artistică şi de viaţă. Ar fi dificil, evident, să cuprind analitic întreaga varietate de nume pe care o desfăşoară lucrările de pictură. Fără a subaprecia eforturile celor pe care condeiul nu-i va pomeni acum, reţin nume ca : Gh. Petraşcu („Portret-femeie“) şi Dumitru Gavrileanu („Compoziţie-triptic“), clasa maestrului Corneliu Baba, Lucia Frenţiu („Portret“), clasa profesorului Petre Dumitrescu, tinerilor plastici Mircea Popa („în aşteptarea pescarilor“) şi Florin Maxa („Muzicanţii“) din clasa maestrului clujean Aurel Ciupe. Mai dificil de apreciat mi se par lucrările de sculptură şi grafică. Aici, personalităţile expozanţilor sunt relativ mai neprecizate. Este adevărat, aceste genuri pretind, se pare, un mai larg proces de formare. La lucrările de sculptură mai ales, se relevă netransfigurat momentele de asimilare a meşteşugului. Important ni se pare insă faptul că lucrările expuse sunt concepute pentru a răspunde la o funcţionalitate precisă, clară, adică în ideia fixării lor în pieţe, în aer liber. Printre semnăturile prezente la secţia de grafică reţin nume ca : Elena Jucu (ilustraţii la „Balade populare româneşti“), Stan Baron (ilustraţii la „Robinson Crusoe“), Mihai Stănescu (ilustraţii la „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“), Simona Rucan (ilustraţii la „Istoria hieroglifică“ a lui D. Cantemir), Olga Cizek, (ilustraţii la „Divanul persan“), Mihaela Baraschi (ilustraţii la „Groapa“ lui Eugen Barbu), Marga Bîrsan (ilustraţii la „Dumbrava minunată“), toţi din clasa maestrului Eugen Popa, cît şi prezente ca Renate Mildner pentru afişul la „Ifigenia din Aulis“ şi ilustraţiile la „Proverbe româneşti“, Marcela Bozoşan şi Ion Pop, aceştia trei din urmă făcînd parte din clasa profesorului clujean Andrasy Zoltan. Este demn de semnalat faptul că influenţa plină de prospeţime a folclorului este mai marcant prezentă în lucrările de artă plastică decorativă. Imprimeuri, baticuri, tapiserii — în care culoarea şi motivele pline de originalitate se îmbină cu gust şi înţelegere — împlinesc armonios conturul expoziţiei Sunt de reţinut, pe această linie, nume ca: Spiridonia Dănilă (clasa Olimpia Lascăr), Maria Grigoraş şi Mariana Olaru (clasa Maria Pană), Berta Mrazek, Eleonora Pascu, Maria Lisan Pojar şi Iosif Crainic (clasa Emil Băcilă). Actuala expoziţie comună a absolvenţilor institutelor de artă plastică „N. Grigorescu“ şi „Ion Andreescu“ se înscrie ca un moment deosebit de semnificativ pentru procesul de formare a unor tineri artişti, care au făcut primii paşi spre creaţie, cu o bună cunoaştere a meşteşugului, cu ingenuitate sinceră şi plină de promisiuni. Al. Caprariu VICTORIA VERII Ploi repezi — pămînturi dospite în soare, miresme de vie-nflorită, chemări de turturele sălbatice, şi toate lanurile îmi urcă un somn şi toate privighetorile cheamă-n pădurea din marginea satului. Lună-a solstiţiului, nopţile tale scurte, abia o scăpărare, cit să aprindă macii şi sîngele fetelor ! Trec prin cîmpia mare de cer, în dimineţi atît de limpezi, incit cu un strigăt şi cu ecoul poţi să dai roată cerului, lumii. Dar eu mă duc prin grîu-nflorit care-şi împrăştie polenul în vînt, printre macii aprinşi şi viile ameţite, printre ierburile dospite, lăsînd să mă-nvălue chemări de departe şi ploi care trec, fulgerînd, să se-ntoarcă iar, la amiază, între goarnele soarelui trimbițînd victoria verii-n cîmpie şi-n virsta mea roşie. FLORENŢA ALBU FÎNTÎNI Par forme dulci de plopi bătrini Cu susur blind, cu unde repezi... Cad în genunchi, în zori, fîntini. Pe marmura de-omăt, pe lespezi... Luceafărul de zori ar bea Azur din cupe mari și pline . Fîntini cu amfore în stea, Fîntini frumoase, citadine... Fîntini de seară, populînd, Cu foșnet, muzica din pieţe Ce mare arhitect visind V-a investit cu frumuseţe ?... Şi curg în sus, sfios şi clar, In simetrii armonioase Pe lingă blocuri de cleştar, Fîntini cu trupul de mătase Trec visătorii pe alei, Se-apleacă teii in baladă... Fîntînile de porumbei Par turnuri albe de zăpadă... Şi-n somnul tuturor, tirziu, Peste oraşul cu palate Foşnesc fîntînile. Le ştiu Sînt cîntecele mele toate. SORIN STOIAN