România Liberă, iulie 1966 (Anul 24, nr. 6751-6777)

1966-07-24 / nr. 6771

ASCULTĂTORII AU CUVINTUL La ancheta noastră privind muzica uşoară, al cărei parti­cipanţi au fost pină acum, compozitori, autori de versuri, regizori şi interpreţi, o serie de ascultători, cititori ai ziarului nostru au răspuns In ultimul timp■ nie verbal, fie In scris, pro­blemei ridicată de George Grigoriu în numărul din 3 iulie : „Ne acceptă publicul oricum ?". Acestor răspunsuri încercăm să le facem loc astăzi In co­loanele ziarului, considerlnd că ele pot aduce o reală contri­buţie In discuţia despre problemele muzicii uşoare şi mai ales că ele pot da au­t compozitorilor, autorilor de versuri, cit şi interpreţilor o imagine a celor ce cere astăzi publicul de la muzica uşoară. „ Între „prea uşor şi „prea greu „Uneori, spune dramaturgul DAN TĂRCHILA, solicitat să răspundă anchetei noastre, am impresia că muzica uşoară e „prea uşoară". Să ne înţelegem bine : nu pretind muzicii uşoa­re virtuţi simfonice şi nici or­chestraţii complicate şi preten­ţioase. Dar mi se pare că în unele lucrări transmise la ra­dio, la televiziune sau de pe sce­nele teatrelor de estradă, lu­crurile sunt luate prea uşor. Nu odată, ritmul la modă înlocu­ieşte melodia. Or, după părerea mea, ritmul se învaţă, pe cînd melodia trebuie creată. Cu alte cuvinte munca de creaţie în muzica uşoară se înlocuieşte u­­neori cu o muncă mecanică, de însuşire şi transcriere a unui ritm sau altul. Cred că e foar­te important să ţinem pasul cu ritmurile moderne — dar e şi mai important ca, pe aceste rit­muri să grefăm o linie melodi­că a noastră, specifică. O melo­die care să facă pe de o parte cîntecul accesibil, pe de alta să fie uşor de recunoscut ca o me­lodie aparţinînd şcolii româ­neşti de muzică uşoară“. In legătură cu aceeaşi pro­blemă a accesibilităţii muzicii uşoare, prof. VALERIU C. NEŞ­­TIAN din Huşi, ne scrie : „Ge­nul acesta muzical este accesi­bil prin înseşi caracteristicile lui unanim recunoscute. Deci nu pot fi receptate melodiile „com­plexe", chinuite, în care poţi studia compoziţia, orchestraţia, intrările diverselor grupuri instrumentale, „subtextul“ com­pozitorului, dar trebuie să mun­ceşti mult ca să descifrezi firul melodic ascuns sub vălul unor virtuozităţi „simfonistice" (de acest păcat au suferit multe piese prezentate la anterioarele festivaluri de la Mamaia). As­cultătorul doreşte melodii pe care le poate prelua fără dificul­tăţi, melodii pe care şi el să le poată, dacă nu cînta, măcar fredona. Altfel, din cau­za caracterului plicticos al unor lucrări ce se intitulează „pro­funde“, „de înaltă ţinută com­ponistică“, se pot căpăta dureri de cap. Opinez apoi, pentru o muzică vie, dansantă, bine ritmată, pe măsura dinamismului epocii moderne şi a vieţii contempo­rane. Evident, creaţiile lente, lirice, de bună calitate au şi vor avea succes, dar abuzul de elemente languroase din multe melodii de muzică uşoară româ­nească, cu iz de bocet erotic, nu-l pot înţelege. De bună sea­mă, dacă melodia incepe cu a­­corduri prelungite, tărăgănate, efectul dezarmant pentru pu­blicul auditor este aproape si­gur. Nu poate fi admisă însă nici exacerbarea ritmică ce biciuie simţurile şi atrofiază bunul gust". Cu alte cuvinte, prof. Valeriu Neştian opinează pentru măsu­ra, pentru echilibrul, care să fe­rească muzica noastră uşoară de plictiseală, dar şi de exage­rări ritmate. IGOR DOCH­ din Bucureşti, deşi confundă părerile unor participanţi la anchetă cu ace­lea ale redactorului care a rea­lizat ancheta, ne scrie printre altele : „Cred că e bine ca unei melodii respinsă de o comisie de achiziţionare (de la Radio, televiziune, Electrecord etc. n.n.) să i se permită totuşi con­fruntarea cu publicul. Dacă va fi o melodie slabă va sucomba repede, dacă însă va avea suc­ces ar fi păcat ca ea să nu a­­jungă la public“. Desigur, se poate întîmpla ca o comisie de achiziţionare sau alta să respingă o melodie bună. De­ cele mai multe ori însă, o melodie respinsă de una, două sau trei asemenea comisii şi a­­junsă totuşi în faţa publicului printr-o a patra, mai puţin pre­tenţioasă dă ea însăşi dreptate celor dintîi. Şi lucrurile sînt cu atît mai regretabile atunci cînd e vorba de melodia unui com­pozitor consacrat, cu renume, şi nu de melodiile tinerilor. In sfîrşit, pentru că e vorba de melodie, am mai adăuga că din 50 de amatori de muzică uşoa­ră din Bacău, Oradea, Craiova­, Bucureşti, Constanţa, întrebaţi de noi dacă preferă melodiile lente sau pe cele ritmate, 30 au răspuns că preferă cîntecele melodioase şi numai 20 au pre­cizat lente sau ritmate. Actriţa CRISTINA MINCULESCU de la Teatrul de Stat din Constan­ţa ne spunea : „Doresc în pri­mul rînd ca melodia să fie me­lodie şi nu „gălăgie“, aşa zis modernă. Cred că la fel ca în orice artă, şi în muzica uşoară trebuie să existe o emoţie au­tentică pe care compozitorul să ştie s-o transmită auditorilor“. Pe această linie, melodioasă ca să-i spunem astfel, din ace­iaşi 50 de amatori de muzică uşoară, mai tineri sau mai în vîrstă, de profesii şi pregătiri diferite, 29 au declarat că din­tre melodiile lansate în anul 1966, melodia lor preferată este „Prieten drag“ de Radu Şerban, pe versuri de M. Maximilian. Despre această melodie, CON­STANTIN DINCA, de la D.N M. Constanţa, spunea: „Apreciez bucata „Prieten drag“, pentru că atît muzica cit şi textul sînt ar­monioase, plac de la prima au­diţie. Dovadă : Mulţi dintre noi o fredonează zilnic“. Restul de douăzeci şi unu de ascultători şi-au împărţit preferinţele între „Nu-ţi fie teamă de un sărut“ şi „Amintiri, amintiri“ de Ca­melia Dăscălescu, „Gabriela“ şi „Dorule“ de Temistocle Popa, „De ce nu eşti ca în prima zi“ de V. Veselovschi. Cînd nu copiază unul sau mai mulţi interpreţi străini, se co­piază unul pe altul. Nu ştiu, dacă e nevoie de o şcoală de cîntăreţi de muzică uşoară, dar ni se pare că selecţia muzicală a tovarăşilor de la Radio, de la televiziune, de la teatrele de estradă sau de la Electrecord, ar trebui să funcţioneze mai prompt şi să respingă tot ce e imitaţie. Nu mă îndoiesc că cei mai mulţi dintre tinerii inter­preţi au şi destulă voce şi des­tulă personalitate pentru a-şi crea un stil propriu de inter­pretare şi a nu prelua cu sau fără spirit critic ceea ce alţii au creat înaintea lor. Dar şi în acest domeniu, lucrurile se iau deocamdată prea uşor. In mo­mentul de faţă, în rîndul inter­preţilor avem de-a face cu mulţi tocilari conştiincioşi, dar cu mai puţini creatori. Şi dacă admitem că interpretarea unei melodii e artă, şi este, atunci creaţia este o condiţie fără de care nu exis­tă interpretare". Studentul GEORGE SEBAS­TIAN LAZARESCU din Bucu­reşti, ne scrie cu privire la pro­blema interpretării : „Pentru calităţile lor vocale, ţinuta sce­nică, cultura muzicală, apreciez întru totul cîntăreţi ca Gică Pe­­trescu, Doina Badea, Constantin Drăghici, Pompilia Stoian, Lili Bulacsi şi mulţi alţii. Dar de la o vreme Teatrul Satiric Muzi­cal „Constantin Tănase". Ra­­dio-ul". Televiziunea, Electre­­cordul chiar­ încearcă să impu­nă aşa-zişi „debutanţi", mulţi cu totul lipsiţi de calităţile ne­cesare adevăraţilor interpreţi. Cred că a sosit momentul ca în muzica uşoară să nu mai fie lansat oricine şi oricum". De o altă părere este IGOR DOCIU : „Ar trebui continua­tă acţiunea de a se lansa mereu elemente noi, dintre care unii vor rezista şi vor progresa, în­­locuindu-i pe cei care nu pot oferi nimic publicului. Poartă larg deschisă oricui vrea să se afirme, aceasta asigură promo­varea talentelor“. In ceea ce priveşte „poarta larg deschisă“, noi am propune, o schimbare de formulă şi deci şi de conţinut — nu­ poartă largă deschisă „oricui vrea să se afirme“ ci „oricui are cali­tăţile necesare pentru a se afir­ma“. In această direcţie, nu pu­tem decit să ne declarăm de a­­cord cu părerile profesorului Valeriu Nestian şi ale drama­turgului Dan Tărchilă, sinteti­zate cu atîta concizie în scri­soarea lui George Sebastian Lă­­zărescu : „A sosit momentul ca în muzica uşoară să nu mai fie lansat oricine­ şi oricum“. Sun­tem­ deci de părere că în muzi­ca uşoară (fie că e vorba de compozitori, de autorii textelor sau de interpreţi) ca şi în orice altă artă, calitatea primează. De aceasta se leagă şi exigen­ţele publicului nostru faţă de muzica uşoară şi interpreţii ei şi, implicit, necesitatea studiului pentru aceştia din urmă. De altfel, ni se pare simptomatic că la întrebarea „care este in­terpretul dv. preferat“, din cei 50 de amatori de muzică uşoară întrebaţi, treisprezece sunt pen­tru Constantin Drăghici, şapte pentru Doina Badea, şapte pen­tru Pompilia Stoian, deci majo­­ritatea preferinţelor s-au în­dreptat înspre interpreţi cu per­sonalitate proprie, cu reale ca­lităţi vocale, cu o ţinută scenică demnă şi nu spre „copiile co­piei“ şi nici spre acei interpreţi, despre care Slobodan Pasculo­­vici, metodist la Casa regională a creaţiei populare Oradea, spu­nea că „abuzează de o gesticu­laţie sau mai corect de o bîţî­­ială, de-a dreptul disgraţioasă“. Şi Ancheta noastră privind muzica uşoară Nu textul e de vină „Cred, scrie prof. VALERIU NEŞTIAN, din Huşi în aceeaşi scrisoare în care răspunde la ancheta noastră, că muzica u­­şoară solicită un text... uşor, contabil, fără performanţe sti­listice excepţionale". „Fără îndoială, ne spune dra­maturgul DAN TĂRCHILA, că­ruia i-am comunicat părerea profesorului din Huşi, că textul unui cîntec nu trebuie să fie o poezie filozofică. în acelaşi timp însă, e neapărat necesar ca acest texte să spună ceva, să aibă o idee, să comunice un sen­timent. Iar contabilitatea textu­lui, nu cred că contrazice per­formanţele stilistice excepţio­nale. Rămîn la părerea că „A ruginit frunza din vii“ e una din cele mai frumoase romanţe ale noastre. Iar textul, poezia lui Eminescu, întruneşte, orice am spune, performanţe stilistice excepţionale“. Totuşi, prof. NEŞTIAN e de părere că „Nu textul e de vină dacă unele piese nu primesc asentimentul maselor (în primul rînd) ci melodia. Faptul acesta e dovedit şi de realitatea că unele melodii străine acceptate de publicul nostru sînt gustate, făcînd abstracţie de cuvinte, care pentru cei mai mulţi nu spun nimic. Dacă se cîntă mai mult „Amo solo te" de exem­plu, decit „Doar noi doi", vă asigur că nu textul primului e vinovat“. Aici trebuie să-i dăm drep­tate corespondentului nostru de la Huşi Nu textul e de vină în primul rînd — dar să rămînem înţeleşi — şi textul e de vină. Sînt melodii bune, frumoase, care cu un text lipsit de idei, sărac, meşteşugăresc, pierd mult şi deabea atunci începi să le apreciezi cînd le auzi „fără cu­vinte“, cum spunea în ancheta noastră trecută, artista emerită Marcela Rusu. Dacă un compo­zitor scrie o melodie pe care a conceput-o cu text, atunci tex­tul acesta trebuie neapărat să spună ceva, să completeze me­lodia, s-o explice în cuvinte. Oare de ce se reţin cuvintele la multe din vechile melodii ale lui Vasilescu ? Numai fiindcă muzica era bună ? Atunci am fredona numai melodia. Dar faptul că după atîta vreme cu­vintele nu se pot despărţi de melodie, dovedeşte că melodia şi textul se completau una pe alta, se cereau una pe alta. Copia, copiei şi interpretul preferat „Supărător, spune DAN TAR­­CHILA, la mulţi dintre inter­preţii noştri de muzică uşoară este lipsa lor de personalitate. Aici se întrerupe, deocamdată „Ancheta noastră privind mu­zica uşoară* Tradiţionalul festival de muzică uşoară care se va desfăşura Intre 8—14 august la Mamaia, şi in cadrul căruia se vor prezenta nu mai puţin de 54 de melodii, va avea un cuvint greu de spus in stabilirea progreselor înregistrate de muzica noastră uşoară in ultimi­ an. In speranţa că ascultorii vor avea motive să fie satisfăcuţi de pe urma melodiilor lansate In festi­val, ne vom îngădui să continuăm discuţia şi să tragem conclu­ziile în urma şi pe baza materialului pe care ni-1 va fu­rniza acest eveniment artistic. Invităm, aşadar, pe cititorii noştri să ne scrie părerile lor după ce vor fi audiat melodiile festivalului. MARIANA PIRVULESCU VERA MARCU „Ţesătoare“ DORIO LAZAR „Mihai Eminescu“ „CUIBUL TEMERARILOR“ O nouă colecţie literară pentru tineret Editura tineretului scoate o nouă colecţie cuprinzînd litera­tură de aventuri. Pentru a cu­noaşte ce-şi propune colecţia „Clubul temerarilor“ ne-am a­­dresat editurii spre a ne furniza date mai detailate în legătură cu profilul şi programul ei de apariţii. „Clubul temerarilor“ va cu­prinde lucrări însumînd 40-50 de pagini, la preţ redus (2­2,50 lei) Subiectul acestor lucrări se axează pe fapte de eroism din trecutul poporului nostru pre­­cu­n şi din prezent, avînd ca scop educarea sentimentelor copiilor, cultivarea îndrăznelii, a curajului Tirajul titlurilor a­­părute în colecţie va fi între 60-80 000 exemplare. Editura a atras spre colecţia „Clubul temerarilor" scriitori consacraţi ai genului. Pină la sfîrşitul anului vor a­­pare : „Piratul de fier“ de G. Anania, „Taina tezaurului tra­cic“ de C. Beda, „Potirul de aur“ de Victor Eftimiu, „Simba­­muenienii“ de Romulus Bărbu­­lescu, „Gheara de pisică“ de Leonida Neamţu, „Idolul de sticlă“ de Radu Nor, „O aven­tură in lumea albastră“ de Mir­­cea Şerbănescu, „Misiune spe­cială“ de I. M. Ştefan. cf. 6771 - 24.vii.is66 — pag. 3-a „România liberă? PE ECRANE „Misiune extraordinara“ Filmul „Misiune extraordi­nară" îşi găseşte puternice re­surse în perioada frămîntată a luptei Sovietelor împotriva con­trarevoluţionarilor albi. Evo­carea figurii bolşevicului Kamo se conturează sub influenţa personalităţii genialului con­ducător al Revoluţiei , chiar dacă V. I. Lenin nu este pre­zent efectiv în film, el este forţa motrice, care însufleţeşte şi dirijează întreaga acţiune. Fiecare întîmplare periculoa­să depăşită îl apropie pe re­voluţionarul Kamo de ţelul mi­siunii sale extraordinare şi, în acelaşi timp, relevă cu preg­nanţă o altă latură a caracteru­lui său complex. Scenaristul Isaev a reuşit să îmbine con­struirea gradată a portretului personajului principal cu rea­lizarea unui tablou variat al epocii, populat de siluete repre­zentative. Corecta întruchipare cinematografică realizată de regizorul Stepan Kevorkov ur­măreşte acţiunile pline de în­drăzneală ale generosului şi inventivului comunist, capaci­tatea sa de pătrundere şi en­tuziasmul abnegaţiei sale. Uneori, insă filmul insistă asu­pra pitorescului unor aspecte prezentate (episodul anarhişti­lor), estompînd astfel, trăsătu­rile esenţiale ale fenomenelor redate. Tematica majoră abordată şi reliefată prin activitatea con­cretă a militantului revoluţio­nar, conferă greutate şi valoare filmului „Misiune extraordi­nară". „Băieţii de la ionomat“ Vizibil încurcaţi de atîtea ve­dete ale „muzicii ritmate“, pro­ducătorii filmului „Băieţii de la tonomat“, au făcut tot posibilul pentru a organiza un fel de concert în care fiecare să evite cît mai mult şi să fie cît mai bine văzut de spectatori. Ca la orice concert, şi aici există pau­ze, în acest răstimp cei trei scenarişti (Piero Vivarelli, Vittorio Vighi şi Lucio Ful­i) însăilează cu greu o acţiune de­bilă, dar cu pretenţi de vervă comică. Dacă din cînd în cînd ne a­­ducem aminte că suntem­ la un film, asta se datorează şi fap­tului că pe generic ni se sem­nalează prezenţa unui regizor — Lucio Fulci. Timorat, el în­drăzneşte totuşi, să strice une­ori, puritatea deosebit de e­­ficace a cadrului cu microfo­nul bine centrat, deasupra că­ruia apare zîmbitor capul cîn­­tăreţului, prin intenţia sa de abia schiţată de a contura o ac­ţiune, e drept, foarte stîngace. Nu trebuie să ne neliniştim, nici atunci cînd, aparatul de luat vederi începe să se mişte, pentru că temerara încercare va eşua în inutil şi va fi aban­donată de grabă. Strîns în cor­setul rigid al interioarelor, construite pe platou, filmul ca atare devine static şi plictisitor. In schimb avem prilejul să cu­noaştem o serie de celebrităţi ale muzicii uşoare — Tonny Dalara, Betty Curtis, Fred Buscaglione, Adriano Celen­­tano. Filmul este realizat însă în epoca „preistorică“ a începu­turilor rol-and-roll-ului, ast­fel incit ne delectăm numai cu şlagăre ştiute şi uitate cu vre­mea. încă un singur lucru : Gianni Maccia creează un moment a­­muzant şi plin de ritm — deşi fără legătură cu restul filmu­lui — printr-una din melodiile interpretate — „Urăsc toate fe­meile bătrîne". IOANA POPESCU PRIMII PAŞI ÎN CREAŢIE De cîteva zile, Clujul adă­posteşte o extrem de intere­santă manifestare plastică : expoziţia comună a absolven­ţilor institutelor de artă „N. Grigorescu“-Bucureşti şi „Ion Andreescu“-Cluj. Echivalînd cu reluarea unei fertile tradiţii , cu ani în urmă s-au mai concretizat a­­semenea iniţiative — actuala expoziţie cu lucrările de diplo­mă ale absolvenţilor celor două institute, are şi o bogată semnificaţie didactico-artistică în legătură cu care voi încer­ca să precizez cîteva aspecte. In primul rînd, este plăcut să poţi remarca, fie şi la o fu­gară trecere în revistă a lu­crărilor expuse, că multitudi­nea problemelor vieţii noastre contemporane are ecou direct, substanţial, în preocupările ti­nerilor absolvenţi. De aici, cred, se poate trage o dublă concluzie: procesul de învă­­ţămînt în institutele de artă­ plastică este fecund legat de concretul existenţei şi apoi absolvenţii înşişi au înţeles structural că arta nu poate dispune de toate dimensiunile ei decît fundamentată pe viaţă. In al doilea rînd, se cere subliniat faptul că expoziţia aceasta nu este o simplă în­­mănunchiere a unor lucrări de diplomă, adică o reprezentare scolastică a ceea ce au învăţat ca meşteşug foştii studenţi. Atmosfera care se încheagă după ce faci cunoştinţă cu ac­tivitatea expozanţilor, este de efervescenţă, de muncă pa­sionată, susţinută. Alcătuitorii expoziţiei, cît şi profesorii care i-au orientat de-a lungul ani­lor pe proaspeţii absolvenţi au respectat cu luciditate şi înţe­lepciune individualităţile a­­cestora. Datorită faptului care nu se releva deosebit de im­portant, dincolo de prezenţa — în lucrări — a unor expe­rienţe neasimilate, pot fi sem­nalate o serie de particulari­tăţi artistice precis enunţate, chiar dacă limbajul lor nu este încă ferm cristalizat. Felul în care a fost conturată alcătui­rea acestei expoziţii a făcut ca multe dintre lucrările pre­zentate să nu rămînă numai dovezi ale însuşirii meseriei, ci să se apropie implicit de zo­nele creaţiei autentice. Aş a­­dăuga, la ceea ce mi se pare elocvent pentru actuala expo­ziţie a absolvenţilor celor două institute de arte plastice, pre­zenţa deplinei sincerităţi. Nu Expoziţia artişti­ ce poate fi indiferent modul în care elevii îşi vor însuşi de­senul, optica pe care şi-o vor forma asupra artelor plasti­ce. Trebuie să avem certitudi­nea că vor fi pregătiţi de ca­dre calificate. Expoziţia pe care am văzut-o ne asigură că între proaspeţii absolvenţi se nu­mără, ca majoritate, indivi­dualităţi cu bune posibilităţi de educare a celor mai tineri. Teritoriul cel mai vast de experimentări din expoziţia absolvenţilor promoţiei anului 1965—1966 este cel al picturii. Aici întîlnim cea mai bogată varietate de stiluri şi de lim­baj, dar, in acelaşi timp, şi dovada cea mai elocventă că, pină la asimilarea firească a cuceririlor artei moderne, proaspeţii artişti mai au de făcut destui paşi, ca experien­ţă artistică şi de viaţă. Ar fi dificil, evident, să cu­prind analitic întreaga varie­tate de nume pe care o desfă­şoară lucrările de pictură. Fără a subaprecia eforturile celor pe care condeiul nu-i va pomeni acum, reţin nume ca : Gh. Petraşcu („Portret-fe­­meie“) şi Dumitru Gavrileanu („Compoziţie-triptic“), clasa maestrului Corneliu Baba, Lu­cia Frenţiu („Portret“), clasa profesorului Petre Dumitrescu, tinerilor plastici Mircea Popa („în aşteptarea pescarilor“) şi Florin Maxa („Muzicanţii“) din clasa maes­trului clujean Aurel Ciupe. Mai dificil de apreciat mi se par lucrările de sculptură şi grafică. Aici, personalităţile expozanţilor sunt relativ mai neprecizate. Este adevărat, a­­ceste genuri pretind, se pare, un mai larg proces de forma­re. La lucrările de sculptură mai ales, se relevă netransfi­gurat momentele de asimilare a meşteşugului. Important ni se pare insă faptul că lucră­rile expuse sunt concepute pen­tru a răspunde la o funcţiona­litate precisă, clară, adică în ideia fixării lor în pieţe, în aer liber. Printre semnăturile prezen­te la secţia de grafică reţin nume ca : Elena Jucu (ilustra­ţii la „Balade populare româ­neşti“), Stan Baron (ilustraţii la „Robinson Crusoe“), Mihai Stănescu (ilustraţii la „Năz­drăvăniile lui Nastratin Ho­gea“), Simona Rucan (ilustraţii la „Istoria hieroglifică“ a lui D. Cantemir), Olga Cizek, (ilustraţii la „Divanul per­san“), Mihaela Baraschi (ilus­traţii la „Groapa“ lui Eugen Barbu), Marga Bîrsan (ilustra­ţii la „Dumbrava minunată“), toţi din clasa maestrului Eu­gen Popa, cît şi prezente ca Renate Mildner pentru afişul la „Ifigenia din Aulis“ şi ilus­traţiile la „Proverbe româ­neşti“, Marcela Bozoşan şi Ion Pop, aceştia trei din urmă fă­cînd parte din clasa profeso­rului clujean Andrasy Zoltan. Este demn de semnalat fap­tul că influenţa plină de pros­peţime a folclorului este mai marcant prezentă în lucrările de artă plastică decorativă. Imprimeuri, baticuri, tapiserii — în care culoarea şi motivele pline de originalitate se îm­bină cu gust şi înţelegere — împlinesc armonios conturul expoziţiei Sunt de reţinut, pe această linie, nume ca: Spiri­­donia Dănilă (clasa Olimpia Lascăr), Maria Grigoraş şi Ma­riana Olaru (clasa Maria Pană), Berta Mrazek, Eleonora Pascu, Maria Lisan Pojar şi Iosif Crainic (clasa Emil Bă­­cilă). Actuala expoziţie comună a absolvenţilor institutelor de artă plastică „N. Grigorescu“ şi „Ion Andreescu“ se înscrie ca un moment deosebit de semnificativ pentru procesul de formare a unor tineri ar­tişti, care au făcut primii paşi spre creaţie, cu o bună cunoaş­tere a meşteşugului, cu inge­nuitate sinceră şi plină de pro­misiuni. Al. Caprariu VICTORIA VERII Ploi repezi — pămînturi dospite în soare, miresme de vie-nflorită, chemări de turturele sălbatice, şi toate lanurile îmi urcă un somn şi toate privighetorile cheamă-n pădurea din marginea satului. Lună-a solstiţiului, nopţile tale scurte, abia o scăpărare, cit să aprindă macii şi sîngele fetelor ! Trec prin cîmpia mare de cer, în dimineţi atît de limpezi, incit cu un strigăt şi cu ecoul poţi să dai roată cerului, lumii. Dar eu mă duc prin grîu-nflorit care-şi împrăştie polenul în vînt, printre macii aprinşi şi viile ameţite, printre ierburile dospite, lăsînd să mă-nvălue chemări de departe şi ploi care trec, fulgerînd, să se-ntoarcă iar, la amiază, între goarnele soarelui trimbițînd victoria verii-n cîmpie şi-n virsta mea roşie. FLORENŢA ALBU FÎNTÎNI Par forme dulci de plopi bătrini Cu susur blind, cu unde repezi... Cad în genunchi, în zori, fîntini. Pe marmura de-omăt, pe lespezi... Luceafărul de zori ar bea Azur din cupe mari și pline . Fîntini cu amfore în stea, Fîntini frumoase, citadine... Fîntini de seară, populînd, Cu foșnet, muzica din pieţe Ce mare arhitect v­isind V-a investit cu frumuseţe ?... Şi curg în sus, sfios şi clar, In simetrii armonioase Pe lingă blocuri de cleştar, Fîntini cu trupul de mătase Trec visătorii pe alei, Se-apleacă teii in baladă... Fîntînile de porumbei Par turnuri albe de zăpadă... Şi-n somnul tuturor, tirziu, Peste oraşul cu palate Foşnesc fîntînile. Le ştiu Sînt cîntecele mele toate. SORIN STOIAN

Next