România Liberă, ianuarie 1967 (Anul 25, nr. 6908-6932)
1967-01-03 / nr. 6908
(Urmare din pag I) de aici sunt cei ce vor „prinde“ într-o fracţiune de secundă, mai mică decit o clipire din ochi, clipa solemnă, făcînd să răsune toate orologiile, să se împreune, la cifra fatidică, arătătoarele tuturor ceasornicelor. Cititorule, căruia ţi-ar fi plăcut să găseşti în locul acesta, un ornic romantic, încărcat de secole, vei fi poate dezamăgit, aflînd că instrumentele ştiinţifice de măsurare a timpului sînt nişte complicate maşini electronice, cu ecrane, osciloscoape, cilindre, termografe. Dar, bănuim că nu ştii cum se cheamă, cu un cuvînt inspirat aceste maşini, păstrătoare de timp. Vai, nu stă în puterea noastră să-i poruncim clipei „opreşte-te“, ca bătrînul Faust. Ceea ce putem face, este să măsurăm vremea cu o precizie apropiată de perfecţiune şi, prin aceasta, s-o „păstrăm“, în sensul folosirii ei plenare, cu chiverniseala pe care o presupun lucrurile ce ţi se încredinţează numai o singură dată. Solitar, în această uzină de măsurat eternitatea, doctorul în ştiinţe Victor Stavinschi, cercetător principal la Observatorul Astronomic, aşteaptă semnalele staţiilor surori de pe alte meridiane : la 10 Parisul, la 11 Rugby (observator lîngă Londra). La 12, fireşte, anul nou. Ce vă doriţi pentru 1967 ? „O îmbunătăţire a calităţii determinărilor noastre cronometrice: să ajungem la nivelul celor mai bune păstrătoare de timp din lume“. Veţi zice un răspuns, uscat, stereotip. Dar la ce altceva s-ar fi putut gîndi, mai întîi, aici, între aceste maşinării impresionante, omul chemat să vegheze timpul ? acum, dar noi nu facem reparaţii, adresaţi-vă unei cooperative...“. Exigenţele vremii ne obligă adesea să ne despărţim de unele romantisme... Nu se mai poate spune că noaptea în care cei de la televiziune împreună cu oaspeţii veniţi să se „producă“ pe platouri, improvizau pitoreşti revelioane în culise, a rămas şi acum cea mai plăcută şi cea mai originală. Pentru că, anul acesta, platourile sunt goale. Noile condiţii tehnice, cu care a fost înzestrată de curînd televiziunea, au permis înregistrarea dinaintea întregului program. Retraşi în tihna căminelor sau în larma veselă a vreunui restaurant, Nae Roman sau Constantin Drăghici, Doina Badea sau Margareta Pîslaru, se autocontemplă în secvenţe realizate în prealabil. Şi totuşi în culisele televiziunii adie şi alt aer de sărbătoare decît cel de anul nou. Au trecut zece ani, de la primul program, aniversare marcată cu „mijloace specifice“ prin abundenţa orelor de program şi prin diversitatea talentelor regizorale chemate să-şi dea contribuţia. Pe vremuri, în această privinţă, vedeta serii era una singură ; anul acesta au fost mulţi: Valeriu Lazarov, Sorin Grigorescu, Letiţia Popa, Dumitru Cihodaru, Vlad Bîtcă, Alexandru Bocăneţ, Ion Filip. Momentul sărbătoresc de acum precede la rîndu-i un altul. Probabil că, anul viitor, emisiunea de revelion va avea loc în noile studiouri, al căror contur a şi început să se vadă pe Calea Dorobanţilor, în staţia cu nume bizar: Fabrica de spirt... Poate că noul an va aduce acestei străzi un nume nou. De ce nu „strada televiziunii“ ?... nu intrăm în „conflict“, am acceptat soluţia de compromis a reconstituirii scenei de la sosirea în Gara de Nord. Cum fotografia singură prezintă doar chipurile membrilor echipajului, avem obligaţia să vi-i prezentăm şi nominal. Prin urmare , Constantin Iancu — comandantul aeronavei, Boris Capbătut, Nicolae Nilea şi Marcel Botez — piloţi comandanţi, Constantin Rodina şi Constantin Rotaru — radiotelegrafişti, Gheorghe Manolache şi Mihai Cristache — mecanicii avionului, Vasile Pătulea şi Boris Federberger — navigatori (bineînţeles, aerieni). In ziua de 30 decembrie 1986 cînd se aflau în cursă peste ocean, toţi membri echipajului au fost decoraţi. Un zbor temerar încheiat cu bine, o nouă confirmare a priceperii lor, un final şi un început de an strălucit, în familia lui Nicolae Bărbulescu, a intrat tocmai acum pe uşă noul an. Şi într-adevăr este primit aşa cum se cuvine Revelion la 1600 de grade După salvele inaugurale ale noului an, la ora 1,50 am avut 0 scurtă convorbire cu un cuptor electric de la oţelăria Uzinei metalurgice Bucureşti. Cum, credeţi că un cuptor nu poate vorbi ? Ba bine că nu ! Aşadar . — Cînd v-aţi născut ? — In 10 decembrie 1966. — Cite „opere“ aţi produs pînă la acest ceas ? — 41, acum se va fi terminînd cea de a 42-a. — Cine vă sînt colaboratorii ? — Prim topitorul Nicolae Zamfir cu echipa lui, inginerul de schimb Mircea Bălan, şeful secţiei, ing. Gh. Niţă, maistrul Ion Cozac. — Vă cunoaşteţi de puţin timp. Totuşi, poate că ştiţi ceva despre dînşii. De unde vin ? — De la Hunedoara, Reşiţa, Cîmpia Turzii. — E primul lor revelion în oţelărie ? — Aş de unde ! Dar uitaţi-vă la ei. N-are niciunul expresie mîhnită. Şi nu doar din pricina strălucirii focului meu, a oţelului incandescent. — Crezi că n-ar fi preferat să stea la masă cu ai lor în faţă cu un pahar de vin ? — Asta nu zic. Sigur că ar fi preferat. Şi-i de înţeles. Familiile oţelarilor s-au învăţat şi ele. Şi acum mă scuzaţi... Am de trimis un mesaj la Galaţi. __ ??? — Prima şarjă de oţel din acest an pleacă curînd spre laminorul de tablă de la Combinatul gălăţean. Şi rostind ultimele cuvinte, cuptorul nr. 2 a slobozit rîul de foc al celei dinţii şarje pe 1967. Cu cuptorul nr. 1 împreună, la U.M.R. se împlinea numărul de 444 de şarje elaborate la noua uzină bucureşteană, care intra în atmosfera temperaturilor înalte în cel de al doilea său an de viaţă. Uzina metalurgică-Bucureşti, după elaborarea primei şarje de oţel din noul an, urmează prima încărcare pe 1967 a cuptorului nr. 2 de la oţelăria electrică Plecaţi cu „Bine-ai venit, bine-ai venit !“ — întîlnindu-ne în Bucureşti (a cîta oară ?) în noaptea de 31 decembrie 1966 — 1 ianuarie 1967 cu Noul An, am fost surprinşi de o anume indispoziţie, care i se citea pe faţă: „Ce ţi s-a întîmplat tinere An Nou ? Cine te-a supărat?“ „Supărat nu, propriu zis, dar să vedeţi...“ Şi a prins să ne spună că, alergînd cu cişmele lui năzdrăvane (cu care parcursese şapte poşte, cît ai clipi) pe cîteva drumuri din ţară, n-a găsit la adresele ştiute pe cei căutaţi. — Uite, la şantierul Hidrocentralei de pe Argeş, minerii tunelişti Tudor Moraru şi Pavel Oţel sau ing. Gh. Cocoş n-au mai fost de găsit. De fapt, şantierul nici nu mai este şantier. In schimb, în centrala subterană am fost primit în „acordurile“ înalte ale celor patru turbine care produc la unison energie electrică, începînd cu 9 decembrie 1966 — ziua inaugurării hidrocentralei. Şi povestind aşa, „Noul An“ a zîmbit fericit, uitîndu-şi necazul de o clipă. O adresă — Ştiu unde-mi sînt cunoscuţii. Ii găsesc la Lotru, aşa că mă reped pînă acolo. Ne revedem îndată. Şi ne-am revăzut. — Ce mi-am zis eu — a reluat Anul Nou, precipitat. Dacă tot alerg cu urările pe la constructori să mă abat şi pe la microhidrocentralele de pe Bistriţa, întreb de vestitul fierar betonist Ion Bădiţa. „E plecat pe Argeş — aval — la instrucţia „puilor“ hidrocentralei de la Căpăţîneni. Pe Bistriţa salba de lumini s-a aprins pe de-a întregul“. Nici inginerul Liviu Guţu nu mai era la Bacău II. I s-a încredinţat conducerea şantierului de la complexul hidrotehnic de pe Valea Uzului, unul din importantele obiective ale cincinalului. Excavatoriştii Mihai Popa şi Gheorghe Munteanu au luat drumul Porţilor de Fier. Mă duc să-i găsesc şi pe ei şi mă întorc într-o clipă. Şi Noul An s-a ţinut de cuvînt! S-a întors, într-adevăr curînd, însoţindu-ne mai departe, prin Bucureşti. Pe platourile Plecăm din nou la drum. In semiobscuritatea intimă a interioarelor s-au aprins brazii împodobiţi şi ecranele albastre ale televizoarelor. Au început să se perinde pe dinaintea milioanelor de ochi surprizele făgăduite. Ne-am amintit că odată un redactor de la televiziune spunea că dintre toate serile şi nopţile anului, nici una nu-i mai frumoasă ca aceasta. Pe strada Moliere, zăbovim o clipă în faţa gheretei portarului, în timp ce acesta (aflăm că-l cheamă Ion Barbu) răspunde la telefon unui solicitant care a greşit adresa (se întîmplă, mai ales în noaptea de anul nou). „Da, aici televiziunea, ne pare rău că vi s-a stricat televizorul tocmai Să-ţi trăiască, nea Dumitre! Măicuţa stă la bucătărie şi spală vasele. Cu atîţia copii, tot ea, săraca. Ii sărutăm mina aceasta nobilă care a mîngîiat şi a ocrotit zece copii. In familia tinichigiului Dumitru Petrea, noaptea de Anul Nou e plină de belşug. încercăm să stabilim nomenclatura familiei. — Deci prîslea este... — Virgil Marian care are o lună. — Iar copilul cel mai mare? — Mihaela de 13 ani. Cit pe-aci să ne încurcăm. — Urmează ? — Maricica : 2 ani. — Apoi? — Cristi: 8 ani. Copiii s-au strîns în jurul mesei. Acum se servesc plăcintele. Mama vine în fugă cu încă o tavă. A bătut miezul nopţii. Posturile noastre de radio şi televiziune transmit cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ţara întreagă, ascultă cu îndreptăţită mîndrie patriotică rezultatele de seamă dobîndite în toate domeniile de activitate, primeşte cu bucurie în inimi urarea ca anul ce vine să aducă noi biruinţi în făurirea patriei socialiste. Ciocnim cu tata un pahar de vin. Lîngă paharele cu vin s-au orînduit paharele cu lapte, pentru cei mici. Ciocnesc şi ei în joacă. Trăim un sentiment tonic de robusteţe şi optimism ! Tot mama, spală vasele... Avionul a aterizat in Gara de Nord De la bun început cerem scuze cititorilor pentru acest „fals“ instantaneu fotografic. După explicaţiile de rigoare, însă, nădăjduim să fim absolviţi de orice „culpă“. Lucrurile s-au petrecut pe scurt astfel: Avionul TAROM, care a plecat în prima sa cursă la Havana pe data de 27 spre 28 decembrie 1966 (la ora 2), cu un colectiv al Teatrului de Operă şi Balet, urma să se întoarcă în patrie în ultima zi a anului trecut. Şi s-a întors. Numai că aeroportul Băneasa n-a putut să-l „primească“ din pricina perdelei dese de ceaţă. O oră întreagă s-a rotit aeronava pe deasupra Bucureştiului, aterizînd în cele din urmă la Constanţa. Aşadar, de şampania, vinul frapat, de pregătirea festivă pusă la cale de aviatori şi familiile celor aşteptaţi pe aeroport, echipajul n-a putut beneficia la ora scontată. Dispeceratul TAROM a anunţat pe toată lumea că navigatorii avionului românesc care a străbătut, pentru prima oară, drumul peste Atlantic, vor „ateriza“ în Bucureşti, pe peronul Gării de Nord, la ora 23:26. O parte din echipa noastră de reportaj se afla pe linia a şaptea în aşteptarea trenului care, însă, a intrat în gară la ora 0,10 dar fără echipaj. Dezamăgire, mister ? Pentru moment, da. După investigaţiile reporterilor, întreaga „taină“ a fost dezlegată. Amănuntele le-am aflat ulterior acasă la comandantul aeronavei , Constantin Iancu. Nerăbdători să ajungă lîngă ai lor aviatorii echipajului întors din Havana au luat trenul accelerat care pleca de la Constanţa mai înainte. Timp de bilet sau tichet nu mai era, evident. Dar mai încape vreun fel de reproş într-o asemenea împrejurare ? Haideţi să recunoaştem că nu ! Comandantul aeronavei a făcut un schimb de experienţă (neplanificat !) cu mecanicul de locomotivă, recunoscînd că nu doar în aer se navighează greu pe ceaţă, ci şi pe drumurile de fier. Cum necum, fapt este că echipajul avionului a sosit pe peronul Gării de Nord cu cîteva ceasuri înainte de noul an, nefiind aşteptaţi la ora aceea de nimeni, surpriza a fost însă cu atît mai mare ! Aflîndu-ne deci în apartamentul comandantului aeronavei ne-am bucurat de toată bunăvoinţa sa, de relatări ample asupra ultimul zbor... Bunăvoinţă — pînă în momentul cînd fotoreporterul Nicu Vasile şi-a pregătit obiectivul ca să surprindă o imagine a aviatorului împreună cu soţia sa şi cu micuţa Daniela Iancu — în vîrstă de... trei săptămîni. — Un zbor izbutit nu se efectuează însă de unul singur. Meritul este, deci, al întregului echipaj. Fără ceilalţi băieţi nu accept nici o fotografie. Deşi l-am asigurat că vom scrie, bineînţeles despre toţi, deşi i-am reamintit că imaginea poate fi îndreptăţită şi de aniversarea sa (împlinea 42 de ani), tovarăşul Iancu n-a fost chip să se lase convins. Ca să Echipajul de pe IL 18 — întors din călătoria de peste ocean a ajuns în Bucureşti înainte de sosirea „înaripată“ a anului nou 1967 este de cîteva Maşinile redacţiei gonesc în noapte. Pe drum ne întîlnim cu „Salvarea“. Asistenta Maria Burada şi şoferul Iancu Avram n-au timp de vorbă, îi urmăm în grabă. Am ajuns pe bulevardul Constructorilor, în cartierul Giuleşti. La poartă ne aşteaptă un tânăr emoţionat, muncitorul Constantin Magheru de la „Griviţa Roşie“. — Soţia mea trebuie să nască. Chiar acum, la masa de revelion... — Să fie într-un ceas bun ! Viitoarea mamă este transportată rapid în maşina „Salvării“. Iar pe viitorul tată, îl luăm cu noi în maşina redacţiei şi pornim împreună spre maternitatea „Giuleşti“. Am ajuns ! Aici ne întîlnim cu... anul nou. Are numai cîteva minute. Educatoarea Ioana Bojincă — a născut acum cîteva clipe un băieţel de aproape patru kilograme. Sâ-i trăiască ! Oamenii în halate albe, prezenţi la datorie, ca nişte vameşi la porţile vieţii, i-au ocrotit primul gungurit în această lume. Să-i luăm un interviu ? Se pare că noului născut nu prea îi place publicitatea. Căci la întrebările noastre răspunde prin eterna monosilabă. Un coleg inspirat încearcă să-i compună un vers. Dar în clipa cînd începe să îl declame, micuţul adoarme, înseamnă că erau prea multe licenţe poetice ! Pîrcălab I şi Pîrcălab II Paradoxal sau nu, dar atunci cind i-am urat cunoscutului fotbalist Ion Pîrcălab să marcheze în anul care vine cu mai multe... goluri, ne aflam cu toţii în faţa unor... pahare pline ! — Ce-ţi doreşti în anul care vine ? Pîrcălab nu ezită (aşa cum, vai, ezită cîteodată la poartă cu răspunsul. — Ca echipa din care fac parte, Dinamo-Bucureşti, să aibă o comportare cît mai bună în actualul campionat. — Altceva ? — Să-i marchez lui Sarti cel puțin două goluri, în meciul retur cu Italia, de la Bucureşti. — Iţi completăm răspunsul, cu urarea de a marca cît mai multe goluri şi in meciurile de peste notare. — Aveţi dreptate. Dar dorinţa mea cea mai mare este... Soţia zîmbeşte... — Care anume ? — Să vă pot spune peste cîteva săptămîni că a apărut pe lume şi fiul meu care... — Se va numi probabil Pîrcălab II. — Dar n-aş mai vrea să fie extremă, ci aş prefera fundaş... — De ce ? — Am încasat atîtea faulturi de la fundaşi încît aş vrea ca fiul meu să joace în compensaţie. Bineînţeles că glumesc... — Iţi urăm să joci cu el în aceeaşi echipă. Cu această urare de longevitate sportivă, ne-am luat rămas bun de la simpatica familie a fotbalistului Pîrcălab. Pentru reportajul din anul viitor, l-am trecut desigur pe agenda noastră și pe Pîrcălab II. Familia Pîrcălab sărbătorește noul an cu gîndul la... Pîrcălab II Leul Cezar (în vîrstă de 3 ani) nu prea este obişnuit cu festinurile nocturne, în clipa cînd primeşte urări de viaţă lungă de la medicul Ioan Dănescu. Dar nici fotoreporterul nostru nr. 6908 — 3. I. 1967 — pag. a 3-aRománia uibera* Ta... Ta... Ta... C. P1 Ne-am oprit şi pe strada Povernei nr. 12, încă înainte de a intra, ne-a întîmpinat ţăcănitul specific al aparatelor de emisie-recepţie : la radiostaţia NAVROM soseau pe calea undelor veşti din larg. Iată textul scurt al unei radiograme de pe vasul „Sinaia“ de 15 000 tone , „nava în marş“. Fără reluarea unei radiograme anterioare, mesajul rămîne nedesluşit. Deci pentru a-l limpezi trebuie să vă spunem că, în ultima zi a anului, „Sinaia“ se afla în derivă pe anele Oceanului Indian. Din pricina unor defecţiuni ale camelor arborelui, motorul a încetat, o vreme să mai asculte de comenzi. Reparaţia s-a făcut în curs, plutind. Reuşita fiind deplină, „Sinaia“ şi-a reluat cursa spre Japonia. Radiograma cu textul: „Nava în marş“ însemna de fapt o veste bună cu care echipajul începea noul an. O altă radiogramă transmitea de la Bordeaux : „Cu prilejul zilei de 30 decembrie şi a anului nou, echipajul navei „Oradea“ vă urează la mulţi ani, sănătate şi succese“. Cui anume urează ? Radiogramă avea „cifrul“ C.P. care se traduce : către toate navele româneşti de pe fluvii şi mări, în eter, urările navigatorilor se întretaie şi se întîlnesc în aceeaşi caldă şi emoţinantă urare : La mulţi ani! Cu Mircea pe o bancă Ce-ar fi, acum, la miezul nopţii, să intrăm într-un parc. Poate cine ştie, întîlnim la ora aceasta, o pereche solitară de îndrăgostiţi. Ţi-ai găsit ! îndrăgostiţii sînt acum în faţa meselor pline, în clinchetul melodic al paharelor. Iar parcurile sînt pustii... Dar staţi, să nu ne grăbim. Pe o bancă stă cineva şi mănîncă un sandviş. Surpriză. Este chiar... Mircea Crişan. — Tu eşti Mircea ? — Da... pardon, nu împărate. — Ce faci aici ? — Am cinci minute răgaz, între două numere de program. Şi am venit şi eu să-mi petrec revelionul. Il felicităm şi ne gîndim că omul acesta care, prin umorul lui descreţeşte frunţile a mii şi mii de oameni şi-a deschis în clipele acestea o proprie şi modestă paranteză festivă. — Să vedeţi — ne spune artistul emerit Mircea Crişan — peste tot unde mă duc sînt invitat să spun o glumă. Doar atît. Parafrazînd zicala : „Omul propune, iar comicul dispune“. — Adică dispune lumea. — Bineînţeles. — Ce-ţi doreşti pentru 1967. — Ca băiatul meu să crească mare şi sănătos şi bineînţeles, îmi doresc multe succese. Nici n-a termiinat bine ultimele cuvinte şi... a şi dispărut spre numeroasele spectacole unde este așteptat. Noroc că și-a terminat sandvișul. La Carnavalul de la Palatul Republicii, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale, alături de alţii transformaţi ad-hoc în personaje de basm, încing here aprige Să ne gîndim Ce să vezi, tocmai aproape de miezul nopţii ,a rămas curcanul nefript în cuptor. S-a terminat aragazul. Gazda sună la telefon : — Aş vrea o butelie... — La telefon Pascal Iliescu, vă trimitem imediat. Ne deplasăm la sediul „Aragazului“. Sunt cu toții la datorie. Pavel Bădiţa îi întinde distribuitorului Nicolae Frăţilă fişa de comandă şi acesta pleacă de urgenţă cu maşina. Să închinăm un gînd de recunoştinţă celor care în această noapte au fost la datorie, asigurînd buna funcţionare a serviciilor publice. Să ne gîndim la omul de la volan, la vatmanul de la tramvai, la ospătarul care ne-a servit la masă, la bucătarul care a preparat delicioasele bucate, la toţi acei care au muncit cu abnegaţie pentru ca noi să ne simţim cît mai bine. Să ne gîndim la mecanicii de locomotivă, la lucrătorii de la miliţie care au dirijat circulaţia, mă rog la toţi aceşti oameni care au stat la post de la un capăt la altul al ţării. — Ale pompierii ? — Da ! — A fost vreun incendiu în noaptea aceasta ? — Totul a fost în ordine. Pompierii au fost şi ei la datorie în noaptea de Anul Nou. * Se ivesc încet zorile. Sunt zorile unui nou an, plin de optimism lucid, în care poporul nostru păşeşte cu fermă încredere în viitor. Sub conducerea încercatului nostru partid, bilanţul anului ce vine va fi şi mai bogat şi mai plin de roade. Pe străzi şipe bulevarde, oamenii se îndreaptă spre case. — La mulţi ani 1967. Sub lumina alburie a primei dimineţi de ianuarie, ne urăm şi noi, echipa de reportaj, tradiţionalul „la mulţi ani“ ! Desfacem o sticlă de şampanie şi ne răsfoim cu emoţie caietele de însemnări. Iar acum cînd aceste însemnări iau forma literelor de tipar, vă cerem permisiunea, dragi cititori, să primiţi cuvenitele urări de la : Primul tren sosit în anul 1987 în Gara de Nord, a fost condus de mecanicul de locomotivă Traian Farkas Viorica Ciorbagiu Dumitru Tabacu Boris Buzilă şi de la fotoreporterii Mihai Popescu şi Nicu Vasile