România Liberă, ianuarie 1967 (Anul 25, nr. 6908-6932)

1967-01-03 / nr. 6908

(Urmare din pag I) de aici sunt cei ce vor „prin­de“ într-o fracţiune de secun­dă, mai mică decit o clipire din ochi, clipa solemnă, făcînd să răsune toate orologiile, să se împreune, la cifra fatidică, a­­rătătoarele tuturor ceasorni­celor. Cititorule, căruia ţi-ar fi plăcut să găseşti în locul aces­ta, un ornic romantic, încărcat de secole, vei fi poate deza­măgit, aflînd că instrumentele ştiinţifice de măsurare a timpului sînt nişte complicate maşini electronice, cu ecrane, osciloscoape, cilindre, termo­­grafe. Dar, bănuim că nu ştii cum se cheamă, cu un cuvînt inspirat aceste maşini, păstră­toare de timp. Vai, nu stă în puterea noastră să-i poruncim clipei „opreşte-te“, ca bătrînul Faust. Ceea ce putem face, este să măsurăm vremea cu o precizie apropiată de perfec­ţiune şi, prin aceasta, s-o „păstrăm“, în sensul folosirii ei plenare, cu chiverniseala pe care o presupun lucrurile ce ţi se încredinţează numai o singură dată. Solitar, în aceas­tă uzină de măsurat eternita­tea, doctorul în ştiinţe Victor Stavinschi, cercetător princi­pal la Observatorul Astrono­mic, aşteaptă semnalele staţii­lor surori de pe alte meridia­ne : la 10 Parisul, la 11 Rugby (observator lîngă Londra). La 12, fireşte, anul nou. Ce vă do­riţi pentru 1967 ? „O îmbună­tăţire a calităţii determinărilor noastre cronometrice: să a­­jungem la nivelul celor mai bune păstrătoare de timp din lume“. Veţi zice un răspuns, uscat, stereotip. Dar la ce alt­ceva s-ar fi putut gîndi, mai întîi, aici, între aceste maşi­nării impresionante, omul che­mat să vegheze timpul ? acum, dar noi nu facem repa­raţii, adresaţi-vă unei coope­rative...“. Exigenţele vremii ne obligă adesea să ne despărţim de u­­nele romantisme... Nu se mai poate spune că noaptea în care cei de la televiziune îm­preună cu oaspeţii veniţi să se „producă“ pe platouri, impro­vizau pitoreşti revelioane în culise, a rămas şi acum cea mai plăcută şi cea mai origi­nală. Pentru că, anul acesta, platourile sunt goale. Noile condiţii tehnice, cu care a fost înzestrată de curînd televiziu­nea, au permis înregistrarea dinainte­a întregului program. Retraşi în tihna căminelor sau în larma veselă a vreunui res­taurant, Nae Roman sau Con­stantin Drăghici, Doina Badea sau Margareta Pîslaru, se autocontemplă în secvenţe rea­lizate în prealabil. Şi totuşi în culisele televiziunii adie şi alt aer de sărbătoare decît cel de anul nou. Au trecut zece ani, de la primul program, aniver­sare marcată cu „mijloace spe­cifice“ prin abundenţa orelor de­ program şi prin diversitatea talentelor regizorale chemate să-şi dea contribuţia. Pe vre­muri, în această privinţă, ve­deta serii era una singură ; a­­nul acesta au fost mulţi: Va­­leriu Lazarov, Sorin Grigo­­rescu, Letiţia Popa, Dumitru Cihodaru, Vlad Bîtcă, Alexan­dru Bocăneţ, Ion Filip. Mo­mentul sărbătoresc de acum precede la rîndu-i un altul. Probabil că, anul viitor, emi­siunea de revelion va avea loc în noile studiouri, al căror contur a şi început să se vadă pe Calea Dorobanţilor, în sta­ţia cu nume bizar: Fabrica de spirt... Poate că noul an va aduce acestei străzi un nume nou. De ce nu „strada televi­ziunii“ ?... nu intrăm în „conflict“, am ac­ceptat soluţia de compromis a reconstituirii scenei de la so­sirea în Gara de Nord. Cum fotografia singură pre­zintă doar chipurile membri­lor echipajului, avem obliga­ţia să vi-i prezentăm şi nomi­nal. Prin urmare , Constantin Iancu — comandantul aerona­vei, Boris Capbătut, Nicolae Nilea şi Marcel Botez — piloţi comandanţi, Constantin Rodi­na şi Constantin Rotaru — ra­diotelegrafişti, Gheorghe Ma­nolache şi Mihai Cristache — mecanicii avionului, Vasile Pătulea şi Boris Federberger — navigatori (bineînţeles, ae­rieni). In ziua de 30 decembrie 1986 cînd se aflau în cursă peste ocean, toţi membri echipaju­lui au fost decoraţi. Un zbor temerar încheiat cu bine, o nouă confirmare a priceperii lor, un final şi un început de an strălucit, în familia lui Nicolae Bărbulescu, a intrat tocmai acum pe uşă noul an. Şi într-adevăr este primit aşa cum se cuvine Revelion la 1600 de grade După salvele inaugurale ale noului an, la ora 1,50 am avut 0 scurtă convorbire cu un cup­tor electric de la oţelăria Uzi­nei metalurgice Bucureşti. Cum, credeţi că un cuptor nu poate vorbi ? Ba bine că nu ! Aşadar . — Cînd v-aţi născut ? — In 10 decembrie 1966. — Cite „opere“ aţi produs pînă la acest ceas ? — 41, acum se va fi termi­­nînd cea de a 42-a. — Cine vă sînt colabora­torii ? — Prim topitorul Nicolae Zamfir cu echipa lui, ingine­rul de schimb Mircea Bălan, şeful secţiei, ing. Gh. Niţă, maistrul Ion Cozac. — Vă cunoaşteţi de puţin timp. Totuşi, poate că ştiţi ceva despre dînşii. De unde vin ? — De la Hunedoara, Reşiţa, Cîmpia Turzii. — E primul lor revelion în oţelărie ? — Aş de unde ! Dar uita­­ţi-vă la ei. N-are niciunul ex­presie mîhnită. Şi nu doar din pricina strălucirii focului meu, a oţelului incandescent. — Crezi că n-ar fi preferat să stea la masă cu ai lor în faţă cu un pahar de vin ? — Asta nu zic. Sigur că ar fi preferat. Şi-i de înţeles. Fa­miliile oţelarilor s-au învăţat şi ele. Şi acum mă scuzaţi... Am de trimis un mesaj la Galaţi. __ ??? — Prima şarjă de oţel din acest an pleacă curînd spre laminorul de tablă de la Com­binatul gălăţean. Şi rostind ultimele cuvinte, cuptorul nr. 2 a slobozit rîul de foc al celei dinţii şarje pe 1967. Cu cuptorul nr. 1 îm­preună, la U.M.R. se împlinea numărul de 444 de şarje elabo­rate la noua uzină bucureştea­­nă, care intra în atmosfera temperaturilor înalte în cel de al doilea său an de viaţă. Uzina metalurgică-Bucureşti, după elaborarea primei şarje de oţel din noul an, urmează prima încărcare pe 1967 a cuptorului nr. 2 de la oţelăria electrică Plecaţi cu „Bine-ai venit, bine-ai ve­nit !“ — întîlnindu-ne în Bucu­reşti (a cîta oară ?) în noap­tea de 31 decembrie 1966 — 1 ianuarie 1967 cu Noul An, am fost surprinşi de o anume indispoziţie, care i se citea pe faţă: „Ce ţi s-a întîmplat ti­nere An Nou ? Cine te-a su­părat?“ „Supărat nu, propriu zis, dar să vedeţi...“ Şi a prins să ne spună că, alergînd cu cişmele lui năzdrăvane (cu care parcursese şapte poşte, cît ai clipi) pe cîteva drumuri din ţară, n-a găsit la adresele ştiute pe cei căutaţi. — Uite, la şantierul Hidro­centralei de pe Argeş, minerii tunelişti Tudor Moraru şi Pa­vel Oţel sau ing. Gh. Cocoş n-au mai fost de găsit. De fapt, şantierul nici nu mai este şantier. In schimb, în centrala subterană am fost primit în „acordurile“ înalte ale celor patru turbine care produc la unison energie electrică, în­­cepînd cu 9 decembrie 1966 — ziua inaugurării hidrocentra­lei. Şi povestind aşa, „Noul An“ a zîmbit fericit, uitîndu-şi ne­cazul de o clipă. O adresă — Ştiu unde-mi sînt cunos­cuţii. Ii găsesc la Lotru, aşa că mă reped pînă acolo. Ne revedem îndată. Şi ne-am revăzut. — Ce mi-am zis eu — a re­luat Anul Nou, precipitat. Dacă tot alerg cu urările pe la constructori să mă abat şi pe la microhidrocentralele de pe Bistriţa, întreb de vestitul fierar betonist Ion Bădiţa. „E plecat pe Argeş — aval — la instrucţia „puilor“ hidrocen­tralei de la Căpăţîneni. Pe Bis­triţa salba de lumini s-a a­­prins pe de-a întregul“. Nici inginerul Liviu Guţu nu mai era la Bacău II. I s-a încredin­ţat conducerea şantierului de la complexul hidrotehnic de pe Valea Uzului, unul din impor­tantele obiective ale cincina­lului. Excavatoriştii Mihai Popa şi Gheorghe Munteanu au luat drumul Porţilor de Fier. Mă duc să-i găsesc şi pe ei şi mă întorc într-o clipă. Şi Noul An s-a ţinut de cuvînt! S-a întors, într-adevăr curînd, însoţindu-ne mai de­parte, prin Bucureşti. Pe platourile Plecăm din nou la drum. In semiobscuritatea intimă a interioarelor s-au aprins bra­zii împodobiţi şi ecranele al­bastre ale televizoarelor. Au în­ceput să se perinde pe dinain­tea milioanelor de ochi surpri­zele făgăduite. Ne-am amintit că odată un redactor de la tele­viziune spunea că dintre toate serile şi nopţile anului, nici una nu-i mai frumoasă ca a­­ceasta. Pe strada Moliere, ză­bovim o clipă în faţa gheretei portarului, în timp ce acesta (aflăm că-l cheamă Ion Bar­bu) răspunde la telefon unui solicitant care a greşit adresa (se întîmplă, mai ales în noap­tea de anul nou). „Da, aici te­leviziunea, ne pare rău că vi s-a stricat televizorul tocmai Să-ţi trăiască, nea Dumitre! Măicuţa stă la bucătărie şi spală vasele. Cu atîţia copii, tot ea, săraca. Ii sărutăm mina aceasta nobilă care a mîngîiat şi a ocrotit zece copii. In fa­milia tinichigiului Dumitru Petrea, noaptea de Anul Nou e plină de belşug. încercăm să stabilim nomen­clatura familiei. — Deci prîslea este... — Virgil Marian care are o lună. — Ia­r copilul cel mai mare? — Mihaela de 13 ani. Cit pe-aci să ne încurcăm. — Urmează ? — Maricica : 2 ani. — Apoi? — Cristi: 8 ani. Copiii s-au strîns în jurul mesei. Acum se servesc plă­cintele. Mama vine în fugă cu încă o tavă. A bătut miezul nopţii. Pos­turile noastre de radio şi tele­viziune transmit cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Comitetu­lui Central al Partidului Co­munist Român. Ţara întreagă, ascultă cu îndreptăţită mîn­­drie patriotică rezultatele de seamă dobîndite în toate do­meniile de activitate, primeşte cu bucurie în inimi urarea ca anul ce vine să aducă noi bi­­ruinţi în făurirea patriei socia­liste. Ciocnim cu tata un pahar de vin. Lîngă paharele cu vin s-au orînduit paharele cu lapte, pentru cei mici. Ciocnesc şi ei în joacă. Trăim un sentiment tonic de robusteţe şi optimism ! Tot mama, spală vasele... Avionul a aterizat in Gara de Nord De la bun început cerem scuze cititorilor pentru acest „fals“ instantaneu fotografic. După explicaţiile de rigoare, însă, nădăjduim să fim ab­solviţi de orice „culpă“. Lu­crurile s-au petrecut pe scurt astfel: Avionul TAROM, care a ple­cat în prima sa cursă la Ha­vana pe data de 27 spre 28 decembrie 1966 (la ora 2), cu un colectiv al Teatrului de O­­peră şi Balet, urma să se întoarcă în patrie în ulti­ma zi a anului trecut. Şi s-a întors. Numai că aeroportul Băneasa n-a putut să-l „pri­mească“ din pricina perdelei dese de ceaţă. O oră întreagă s-a rotit aeronava pe de­asu­­pra Bucureştiului, aterizînd în cele din urmă la Constanţa. Aşadar, de şampania, vinul frapat, de pregătirea festivă pusă la cale de aviatori şi fami­liile celor aşteptaţi pe aero­port, echipajul n-a putut be­neficia la ora scontată. Dis­peceratul TAROM a anunţat pe toată lumea că navigatorii avionului românesc care a străbătut, pentru prima oară, drumul peste Atlantic, vor „a­­teriza“ în Bucureşti, pe pe­ronul Gării de Nord, la ora 23:26. O parte din echipa noas­tră de reportaj se afla pe linia a şaptea în aşteptarea trenu­lui care, însă, a intrat în gară la ora 0,10 dar fără echipaj. Dezamăgire, mister ? Pentru moment, da. După investiga­ţiile reporterilor, întreaga „taină“ a fost dezlegată. A­­mănuntele le-am aflat ulterior acasă la comandantul aerona­vei , Constantin Iancu. Nerăbdători să ajungă lîngă ai lor aviatorii echipajului în­tors din Havana au luat tre­nul accelerat care pleca de la Constanţa mai înainte. Timp de bilet sau tichet nu mai era, evident. Dar mai încape vreun fel de reproş într-o asemenea împrejurare ? Haideţi să re­cunoaştem că nu ! Comandan­tul aeronavei a făcut un schimb de experienţă (nepla­nificat !) cu mecanicul de lo­comotivă, recunoscînd că nu doar în aer se navighează greu pe ceaţă, ci şi pe drumu­rile de fier. Cum necum, fapt este că echipajul avionului a sosit pe peronul Gării de Nord cu cîteva ceasuri înainte de noul an, nefiind aşteptaţi la ora aceea de nimeni, surpriza a fost însă cu atît mai mare ! Aflîndu-ne deci în aparta­mentul comandantului aerona­vei ne-am bucurat de toată bunăvoinţa sa, de relatări am­ple asupra ultimul zbor... Bunăvoinţă — pînă în mo­mentul cînd fotoreporterul Nicu Vasile şi-a pregătit o­­biectivul ca să surprindă o imagine a aviatorului îm­preună cu soţia sa şi cu mi­cuţa Daniela Iancu — în vîrstă de... trei săptămîni. — Un zbor izbutit nu se efectuează însă de unul singur. Meritul este, deci, al întregu­lui echipaj. Fără ceilalţi bă­ieţi nu accept nici o fotogra­fie. Deşi l-am asigurat că vom scrie, bineînţeles despre toţi, deşi i-am reamintit că imagi­nea poate fi îndreptăţită şi de aniversarea sa (împlinea 42 de ani), tovarăşul Iancu n-a fost chip să se lase convins. Ca să Echipajul de pe IL 18 — întors din călătoria de peste ocean a ajuns în Bucureşti înainte de sosirea „înaripată“ a anului nou 1967 este de cîteva Maşinile redacţiei gonesc în noapte. Pe drum ne întîlnim cu „Salvarea“. Asistenta Ma­ria Burada şi şoferul Iancu A­­vram n-au timp de vorbă, îi urmăm în grabă. Am ajuns pe bulevardul Constructorilor, în cartierul Giuleşti. La poartă ne aşteaptă un tâ­năr emoţionat, muncitorul Constantin Magheru de la „Griviţa Roşie“. — Soţia mea trebuie să nas­că. Chiar acum, la masa de revelion... — Să fie într-un ceas bun ! Viitoarea mamă este trans­portată rapid în maşina „Sal­vării“. Iar pe viitorul tată, îl luăm cu noi în maşina redac­ţiei şi pornim împreună spre maternitatea „Giuleşti“. Am ajuns ! Aici ne întîlnim cu... anul nou. Are numai cî­teva minute. Educatoarea Ioa­na Bojincă — a născut acum cîteva clipe un băieţel de a­­proape patru kilograme. Sâ-i trăiască ! Oamenii în halate albe, prezenţi la datorie, ca nişte vameşi la porţile vieţii, i-au ocrotit primul gungurit în această lume. Să-i luăm un interviu ? Se pare că noului născut nu prea îi place publicitatea. Căci la întrebările noastre răspunde prin eterna monosilabă. Un coleg inspirat încearcă să-i compună un vers. Dar în clipa cînd începe să îl decla­me, micuţul adoarme, înseam­nă că erau prea multe licenţe poetice ! Pîrcălab I şi Pîrcălab II Paradoxal sau nu, dar a­­tunci cind i-am urat cunos­cutului fotbalist Ion Pîrcălab să marcheze în anul care vine cu­ mai multe... goluri, ne aflam cu toţii în faţa unor... pahare pline ! — Ce-ţi doreşti în anul care vine ? Pîrcălab nu ezită (aşa cum, vai, ezită cîteodată la poartă­ cu răspunsul.­­ — Ca echipa din care fac parte, Dinamo-Bucureşti, să aibă o comportare cît mai bună în actualul campionat. — Altceva ? — Să-i marchez lui Sarti cel puțin două goluri, în me­ciul retur cu Italia, de la Bucureşti. — Iţi completăm răspunsul, cu urarea de a marca cît mai multe goluri şi in meciurile de peste notare. — Aveţi dreptate. Dar do­rinţa mea cea mai mare este... Soţia zîmbeşte... — Care anume ? — Să vă pot spune peste cîteva săptămîni că a apărut pe lume şi fiul meu care... — Se va numi probabil Pîr­călab II. — Dar n-aş mai vrea să fie extremă, ci aş prefera fun­daş... — De ce ? — Am încasat atîtea faul­turi de la fundaşi încît aş vrea ca fiul meu să joace în compensaţie. Bineînţeles că glumesc... — Iţi urăm să joci cu el în aceeaşi echipă. Cu această urare de longe­vitate sportivă, ne-am luat rămas bun de la simpatica fa­milie a fotbalistului Pîrcălab. Pentru reportajul din anul viitor, l-am trecut desigur pe agenda noastră și pe Pîrcă­lab II. Familia Pîrcălab sărbătorește noul an cu gîndul la... Pîrcălab II Leul Cezar (în vîrstă de 3 ani) nu prea este obişnuit cu festinurile nocturne, în clipa cînd primeşte urări de viaţă lungă de la medicul Ioan Dănescu. Dar nici fotore­porterul nostru nr. 6908 — 3. I. 1967 — pag. a 3-aRománia uibera* Ta... Ta... Ta... C. P1 Ne-am oprit şi pe strada Povernei nr. 12, încă înainte de a intra, ne-a întîmpinat ţăcănitul specific al aparatelor de emisie-recepţie : la radio­­staţia NAVROM soseau pe ca­lea undelor veşti din larg. Iată textul scurt al unei ra­diograme de pe vasul „Sina­ia“ de 15 000 tone , „nava în marş“. Fără reluarea unei ra­diograme anterioare, mesajul rămîne nedesluşit. Deci pentru a-l limpezi trebuie să vă spu­nem că, în ultima zi a anului, „Sinaia“ se afla în derivă pe anele Oceanului Indian. Din pricina unor defecţiuni ale camelor arborelui, motorul a încetat, o vreme să mai as­culte de comenzi. Reparaţia s-a făcut în curs, plutind. Reuşita fiind deplină, „Sina­ia“ şi-a reluat cursa spre Ja­ponia. Radiograma cu textul: „Nava în marş“ însemna de fapt o veste bună cu care e­­chipajul începea noul an. O altă radiogramă transmi­tea de la Bordeaux : „Cu pri­lejul zilei de 30 decembrie şi a anului nou, echipajul navei „Oradea“ vă urează la mulţi ani, sănătate şi succese“. Cui anume urează ? Radio­gramă avea „cifrul“ C.P. care se traduce : către toate na­vele româneşti de pe fluvii şi mări, în eter, urările navigatorilor se întretaie şi se întîlnesc în aceeaşi caldă şi emoţinantă urare : La mulţi ani! Cu Mircea pe o bancă Ce-ar fi, acum, la miezul nopţii, să intrăm într-un parc. Poate cine ştie, întîlnim la ora aceasta, o pereche solitară de îndrăgostiţi. Ţi-ai găsit ! în­drăgostiţii sînt acum în faţa meselor pline, în clinchetul melodic al paharelor. Iar parcurile sînt pustii... Dar staţi, să nu ne grăbim. Pe o bancă stă cineva şi mănîncă un sandviş. Surpriză. Este chiar... Mircea Crişan. — Tu eşti Mircea ? — Da... pardon, nu împărate. — Ce faci aici ? — Am cinci minute răgaz, între două numere de program. Şi am venit şi eu să-mi petrec revelionul. Il felicităm şi ne gîndim că omul acesta care, prin umorul lui descreţeşte frunţile a mii şi mii de oameni şi-a deschis în clipele acestea o proprie şi modestă paranteză festivă. — Să vedeţi — ne spune ar­tistul emerit Mircea Crişan — peste tot unde mă duc sînt in­vitat să spun o glumă. Doar atît. Parafrazînd zicala : „Omul propune, iar comicul dispune“. — Adică dispune lumea. — Bineînţeles. — Ce-ţi doreşti pentru 1967. — Ca băiatul meu să creas­că mare şi sănătos şi bine­înţeles, îmi doresc multe succese. Nici n-a termiinat bine ulti­mele cuvinte şi... a şi dispărut spre numeroasele spectacole unde este așteptat. Noroc că și-a terminat sand­vișul. La Carnavalul de la Palatul Republicii, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale, alături de alţii transformaţi ad-hoc în personaje de basm, încing here aprige Să ne gîndim Ce să vezi, tocmai aproape de miezul nopţii ,a rămas curcanul nefript în cuptor. S-a terminat aragazul. Gazda sună la telefon : — Aş vrea o butelie... — La telefon Pascal Iliescu, vă trimitem imediat. Ne deplasăm la sediul „A­­ragazului“. Sunt cu toții la datorie. Pavel Bădiţa îi întin­de distribuitorului Nicolae Frăţilă fişa de comandă şi a­­cesta pleacă de urgenţă cu maşina. Să închinăm un gînd de re­cunoştinţă celor care în a­­ceastă noapte au fost la dato­rie, asigurînd buna funcţiona­re a serviciilor publice. Să ne gîndim la omul de la volan, la vatmanul de la tramvai, la ospătarul care ne-a servit la masă, la bucătarul care a pre­parat delicioasele bucate, la toţi acei care au muncit cu abnegaţie pentru ca noi să ne simţim cît mai bine. Să ne gîndim la mecanicii de loco­motivă, la lucrătorii de la miliţie care au dirijat circu­laţia, mă rog la toţi aceşti oa­meni care au stat la post de la un capăt la altul al ţării. — Ale pompierii ? — Da ! — A fost vreun incendiu în noaptea aceasta ? — Totul a fost în ordine. Pompierii au fost şi ei la datorie în noaptea de Anul Nou. * Se ivesc încet zorile. Sunt zorile unui nou an, plin de optimism lucid, în care po­porul nostru păşeşte cu fermă încredere în viitor. Sub con­ducerea încercatului nostru partid, bilanţul anului ce vine va fi şi mai bogat şi mai plin de roade. Pe străzi şi­­pe bulevarde, oamenii se îndreaptă spre case. — La mulţi ani 1967. Sub lumina alburie a pri­mei dimineţi de ianuarie, ne urăm şi noi, echipa de repor­taj, tradiţionalul „la mulţi ani“ ! Desfacem o sticlă de şampanie şi ne răsfoim cu e­­moţie caietele de însemnări. Iar acum cînd aceste în­semnări iau forma literelor de tipar, vă cerem permisiu­nea, dragi cititori, să primiţi cuvenitele urări de la : Primul tren sosit în anul 1987 în Gara de Nord, a fost condus de mecanicul de locomotivă Traian Farkas Viorica Ciorbagiu Dumitru Tabacu Boris Buzilă şi de la foto­reporterii Mihai Popescu şi Nicu Vasile

Next