România Liberă, martie 1968 (Anul 26, nr. 7267-7292)
1968-03-01 / nr. 7267
Dezbaterea publică privind dezvoltarea invăţămintului AVÎNT A IN MUNCA DIDACTICĂ Imi exprim deosebita satisfacţie pentru faptul că se va rezolva principala contradicţie dintre creşterea uluitoare a cunoştinţelor pe care programele şi manualele şcolare le cuprind. Uneori cu lux de amănunte şi capacitatea elevului de a le asimila raţional, eficient şi într-un timp rapid. Respect pentru esenţial, în predare, grijă atentă la lecţie, pentru realizarea laturii ei formative ! Respect pentru timpul liber al copiilor noştri muncitori şi conştiincioşi, care în goana parcurgerii materiei trec pe lingă copilărie şi romantismul adolescenţei ! Un colectiv harnic de profesori din oraşul nostru lucrează însufleţit la alcătuirea unor proiecte de programe pentru limba română, urmărind, în primul rînd înlăturarea supraîncărcării elevilor şi, in al doilea rînd adîncirea problemelor importante din punct de vedere instructiv şi educativ. In problema educării şi instruirii copiilor lipsiţi de ocrotire familială şi pentru asigurarea şcolarizării copiilor proveniţi din familii dezorganizate, socotesc că, în afară de o^ţiţţ(|ejfe|7, sistejrmlui caselor de copii, ar fi bine dacă s-ar construi şi internate moderne, care să asigure formarea acestor copii. Prof. emerit ILEANA CERNESCU Timişoara In ansamblul său Studiul reflectă posibilităţile oferite in statul nostru pentru dezvoltarea invătămîntului de cultură generală, în primul rînd prin crearea şcolii generale obligatorii de 10 ani. M-aş referi la unul din capitolul Studiului şi anume la cel privitor la examenul de bacalaureat. Rezervarea unui trimestru pentru recapitularea şi sintetizarea materiei studiate în liceu, cit şi pentru examen, va fi de o mare utilitate practică, permiţînd în mult mai bune condiţii, decit pina acum, pregătirea candidaţilor pentru examen. Extinderea numărului de obiecte la 5 reprezintă de asemenea un cîştig. Totuşi ar trebui să se găsească ca obiect de examen la toate secţiile şi geografia patriei, ceea ce ar însemna eventual extinderea numărului de obiecte pînă la 6. Cit priveşte organizarea practică a examenului de bacalaureat sunt multe lucruri care trebuiesc avute în vedere. Se ştie că rezultatele la acest examen în ultimii ani au fost surprinzător de inegale, privite pe oraş sau pe judeţ. Modul diferit de abordare a examenului din partea unora dintre examinatori, exigenţa mai scăzută sau mai ridicată, au făcut ca examenul de bacalaureat, privit comparativ, să nu reflecte întotdeauna gradul de pregătire a tinerilor care îşi încheie studiile de cultură generală din liceu. S-ar putea adopta ca metodă practică — şi asta nu ar fi de loc rău, — ca redactarea întrebărilor (30—40 de fiecare materie) să se facă, fie de către minister, fie de către inspectoratele de învăţămînt, ca să se obţină o uniformizare a procedeelor la toate comisiile, întrebările nu ar trebui să constituie nici un secret, ele ar putea foarte bine să fie cunoscute în prealabil de candidat, dat fiind faptul că respectivele întrebări vor cuprinde toată materia şi deci nu este vorba de nici o alterare a caracterului examenului, ci chiar de o orientare a recapitulării. Consider că în cadrul discuției publice, în legătură cu viitoarea organizare a invăţămîntului de cultură generală, ar trebui luată în considerare şi alternativa examenului de absolvire a liceului, în locul examenului de bacalaureat. Ce argumente ar putea susţine o astfel de propunere ? In primul rînd un asemenea examen ar însemna definitivarea situaţiei şcolare a unui tinăr care şi-a terminat studiile liceale. Examenul ar cuprinde aproape majoritatea, obiectelor, fără ca acest lucru să fie în mod real dificil sub raportul pregătirii examenului. Restrîngind numărul de obiecte şi preferinţa pentru unele dintre ele bacalaureatul capătă aspectul unui examen de selecţie, cînd el de fapt nu vrea să fie decit încununarea unor aprecieri făcute în decursul multor ani de şcoală şi în special a celor patru de liceu. Profesor emerit ION STEFANESCU Liceul „Stefan cel Mare" Suceava Examenul de încheiere a studiilor liceale Perspectivă şi răspundere Noi, profesorii şcolilor generale trăim zile deosebite. Suntem mîndri şi simţim în fiecare clipă că munca noastră instructiv-educativă a contribuit la făurirea acestor condiţii în care vom putea realiza noile sarcini care ne aşteaptă. Perspective mari ne oferă Studiul apărut în legătură cu dezvoltarea învăţămîntului şcolilor generale. Gratuitatea învăţămîntului şi a manualelor, miile de localuri şcolare pe întinsul patriei noastre şi alte mijloace materiale au ajutat pe copiii oamenilor muncii să aibă rezidinte bune la învăţătură. Acum orizontul lor s-a lărgit şi mai mult. Generaţia de mîine va fi mai pregătită, şi mai cultă. Am dori ca acest orizont albastru şi plin de optimism să nu fie înnourat de obstacole nedorite în munca noastră. Un astfel de obstacol înseamnă pentru noi acei copii care nu frecventează regulat şcoala. Aceşti copii, care provin de cele mai multe ori din familii dezorganizate, sau cu nivel de conştiinţă foarte scăzut, produc mari dificultăţi întregului colectiv al şcolii. Directorii, profesorii irosesc foarte mult timp pentru lămurirea familiile acestora. Frecvenţa neregulată se iveşte la vîrsta de 13—14 ani. Se pune sincer întrebarea : ce se va întîmpla cînd copiii proveniţi din astfel de familii vor fi obligaţi să termine zece clase ? In prezent, legislaţia şcolară este ineficientă în faţa unor asemenea părinţi, care refuză, fără nici o motivare, trimiterea copilului la şcoală. Completarea acestei legislaţii cu măsuri concrete împotriva acelor părinţi care încalcă prevederile legale , a devenit necesară. Prof. ROZALIA GERGELY Şcoala generală Sincrai de Mureş CRONICA TEATRALĂ ICENDIUL De la o vreme, pe măsură ce constatăm că Dimos Rendis ne dă din ce în ce mai puţină poezie, şi deplîngeam acest abandon, în ochii noştri, de neînţeles, aflam că poetul începuse să scrie dramă şi, prin forţa lucrurilor, să bată la uşile teatrelor, pe care stă scris, după cum se ştie : „Bate şi nu ţi se va deschide“ Nu i s-a deschis, deci, lui Rendis, deşi o dramă a sa „Filodendron“ a putut fi citată şi, nu chiar de către cei mai proşti, declarată a fi excelentă, prilej pentru aceiaşi, de a se uimi încă odată în faţa misterioaselor criterii ale teatrelor, care dau exact acelaşi număr de şanse celei mai bune ca şi celei mai proaste piese, rezultatul acestei loterii părînd a fi decis numai de legile hazardului. Pentru a fi drepţi, trebuie să spunem că un teatru din Bucureşti i-a întredeschis, dacă nu deschis larg, uşa sa, cu o formulă care nu e nici refuz, nici acceptare, nici spectacol, nici lectură, ci „lectură dramatizată“, a unei alte drame a sa. „Linia moartă“, — şi culmea este că mulţi au omologat acest compromis şi această noftire la bucătărie a scriitorului, drept o „iniţiativă“, evident, „interesantă“, si, natural, „experimentală“. In sfîrşit, un teatru, cel din Bacău, i-a deschis o uşă primitoare, dar el a ales evident cea mai slabă dintre drameie pe care le-a scris Rendis, după cite ştim noi, pînă astăzi... ...Pe sine însuşi, Dimos Rendis nu s-a trădat prin Incendiul şi, spunînd că drama este mai slabă m-am referit numai la producţia sa şi numai la o anumită esenţă de meşteşug dramatic, care nu izbuteşte să dea glas întreg şi plin ideilor, interesante şi nobile, ce se enunţă, se încrucişează, se ciocnesc, aci, fără însă a izbuti să se dezvolte. Pentru un soi de tragedie a adulterului şi a „triunghiului“, Dimos Rendis a avut, în primul rînd, originalitatea şi temeritatea acestei idei avînd şi încă multe altele, dar nu a avut şi corespunzătoarele mijloace de tehnică dramatică. Prima din cele două „părţi“ ale dramei, este un dialog între pictorul Marcos şi arhitectul Antonis — prieteni vechi, ca fraţii, din vremea luptelor de eliberare a Greciei, după ce pictorul care a descoperit că soţia sa îl înşeală cu arhitectul, a săvîrşit un fapt enorm : a pus foc propriei sale case, după ce a adunat între pereţii ei, toate pînzele C9 ce l-au făcut celebru şi bogat. In lungimea infinită şi, Radu Popescu statică a acestui dialog, autorul a înţeles că o surpriză oarecare este indispensabilă, şi atunci, comunică publicului faptul de mai sus. Dar o altă surpriză autorul nu mai are de făcut, astfel incit restul dramei — o lungă porţiune din prima şi întreaga a doua parte — se continuă într-un dialog care nu mai ascunde nimic, dar apariţia soţiei, spre sfîrşit (mai există şi un al patrulea personaj, un cinic raisonneur alcoolic, un fel de Sbilţ grec care apare numai de două ori) este cu totul lipsită de consecințe dramatice. Un moment, publicul s-a așteptat ca pictorul să-l omoare pe arhitect (ni s-a spus că primul a cumpărat, în drum, un revolver) dar faptul că nu-l va omori a devenit atît de repede evident, incit nici aceasta nu mai constituie o surpriză. Drama e dramă, şi ideile, pentru a deveni convingătoare, trebuie să se supună unei dezvoltări dramatice. Ceea ce constituie încă o barieră în calea acestor idei, este că autorul a ales ca personajul purtător şi emiţător, Marcos, să aibă o natură bizară, să fie un filozof al „esenţialului“ (citeşte al absolutului purităţii şi cinstei), care însă nu crede în cuvînt, în persuasiune, este un campion al tăcerii şi al absolvirii în sine, al meditaţiei mute (are trăsătura ciudată de a trăi cu ochii închişi, la propriu, nu la figurat). In asemenea condiţii, desigur că nici propria sa filozofie de viaţă, nici implicaţia aramei particulare într-o dramă morală şi psihologică a unei generaţii care şi-a abandonat idealurile etice şi colective ale luptei, nu depăşesc stadiul unor aluzii confuze şi fără forţă explicativă pentru ceea ce vedem pe scenă. Dar acest Marcos, este luat în sine, un erou interesant, original, nou, pe care-l simţi coborînd, încă, neformat, sau mai bine zis, încă neînarmat, din lumea elenică a marilor valori, un erou ale cărui sugestii şi posibilităţi, de categorie ar fi păcat ca Dimos Rendis să le părăsească... Dar drama însăşi ascunde multe, multe virtuţi de fond, e ca un pămînt nefiltrat, în care se simt ascunse substanţe foarte preţioase. Aceasta este o impresie care se impune pe deasupra şi în jurul concretului dramei, şi e o impresie neînşelătoare. 44 Teatrul din Bacău de Dimos Rendis Dimos Rendis e un dramaturg de reale şi originale posibilităţi, chiar în această dramă, şi ar fi bine ca teatrele să conteze, cum se zice, pe el, în mod consecvent. Regia unei drame de trei, în fond, personagii, şi atît de lipsită de mişcare a faptelor, nu e o treabă uşoară mai ales cina regizorul, Ion Buleandră, joacă şi rolul principal. Spectacolul a fost prea egal ca ritm, şi prea variat ca tonuri, interpreţii neputînd să-şi acordeze vocile la o notă fundamentală, care ar fi trebuit să le vină de la interpretul principal , dar acesta, adică Buleandră, in posesia unui erou atît de aparte ca pictorul Marcos, s-a preocupat numai de realizarea, aproape compoziţională, acordîndu-şi o absolută autonomie de inspiraţii care a intrat în puternic conflict cu interpreţii săi. Cu această rezervă decisivă, Ion Buleandră a avut momente cu totul reuşite. Andrei Ionescu, în rolul lui Antonis, a jucat la modul exact opus, al naturalului absolut şi al bunului simţ, şi a fost cu totul satisfăcător. Nu la fel pot spune despre Kitty Stroescu, lipsită de imaginaţie şi de seducţie, lipsită, de altfel şi de convingere, într-un rol, recunosc, cam ingrat. Mişu Rozeanu, în alcoolicul cu două apariţii, a fost jovial, în loc de a fi amar, şi mult prea pezevenghi pentru un ratat cu cauze atît de tragice. Citeva siluete din frumoasele produse de ceramică neagră din Corund judeţul Mureş Doi tineri se sărută (Urmare din pag. 1) .... ■" " Robiţi cu totul focului dintr-înşii, foc ce întreţine viaţa omenească la nesfîrşit, tinerii aceia se integrau firesc peisajului de iarnă. Ceva însă mi s-a părut că nu-i la locul lui, ceva ce nu se armoniza nici cu peisajul, nici cu liniştea, nici cu lumina, şi nici măcar cu splendorile iubirii. Nu m-a deranjat faptul că fata, care purta un număr de şcoală pe mină, manifesta o deosebită precocitate în stăpînirea farmecelor de femeie ; nu avusese timp să le deprindă, ci le ştia din instinct, aşa că n-ai de ce s-o judeci. Ce m-a intrigat, totuşi, de m-a făcut să mă opresc preţ de cîteva minute şi să-i urmăresc cu privirea ? Se iubeau, iar dacă doi tineri se iubesc, îmi ziceam, restul lumii ce mai contează ? Dragostea e un fel de nebunie dulce fără de care n-am fi decit pe jumătate oameni, de-am mai fi... Hotărît, mi-am zis într-un tîrziu, nu-mi plăcuse la tinerii aceia faptul că prea se dădeau în spectacol. Trecea lume pe lingă ei, — puţină, ce-i drept — şi treceau ei pe lingă oameni, sărutîndu-se pînă li se tăia răsuflarea de se clătinau ca îmbătaţi. Dragostea e oarbă şi surdă ; nu se vede şi nu se aude decit pe sine ; ştim. Dar daţi-mi voie să nu confund dragostea cu patima, nici să cred că un sărut, oricît de lung şi oricit de des, e mai mult decit un sărut. Bineînţeles, fără el nu există dragoste, nici fără pasiune, care nu-i patimă şi dăruire, nici fără o citim? de nesocotinţă... Dacă n-ar fi şi o leacă de nesocotinţă înseamnă că tinereţea n-ar fi ea însăşi... Dar nu pînă la dispreţuirea totală a unor rînduieli care şi în dragoste îşi au rostul. Iubirea e o comoară de un fel deosebit; cu cit e mai discretă, cu atît îi creşte preţul. Dac-o afişezi, o arunci în ochii tuturora, o aşezi în vitrină ca să zic aşa, devine ridicolă, se degradează, aş zice că se trivializează, dacă n-ar fi prea drastic termenul. Dragostea e prin ea însăşi ceva foarte intim şi foarte personal, nu-s dor s-o înţeleagă şi s-o trăiască la fel, îţi aparţine prea mult ca să te poji detaşa de ea şi să-ţi pierzi demnitatea. Cei doi tineri mizau pe faptul că nu-i cunoaşte nimeni şi, sub acoperirea aceasta, îşi discreditau iubirea, o împingeau spre necuviinţă. Dacă ar fi trecut pe-acolo vreun cunoscut de-al lor s-ar fi ruşinat ca de-o indecenţă, iar un ţînc oarecare trecind pe lîngă ei ar fi ţiţuit într-un anumit fel, ca la scenele standard de la filmele cu sărutări studiate îndelung... Departe de mine gîndul de-a condamna manifestările tinerilor ce se iubesc , ar însemna să fi uitat ce-i aceea să fii tinăr. Dar la tinerii aceia nu mi-a plăcut tocmai modul cum nu preţuiau frumuseţea tinereţii şi a dragostei. Prea multă patimă, sau numai patimă era în sărutările lor şi asta umbrea nu numai seninătatea amiezii de februarie. Dacă o făceau , cu discreţia firească a dragostei i-aş fi privit cu încîntare şi-i aprobam. Ce păcat că transformau viaţa, şi frumuseţile ei întrun film indecent şi degradant iar dragostea în ridicol !... Ce păcat că se „dădeau în spectacol" ! Noi achiziţii din corespondenţa lui Garabet Ibrăileanu IAŞI (coresp. R.I.). Valoroasa corespondenţă a marelui critic şi istoric literar Garabet Ibrăileanu aflată în posesia Bibliotecii centrale universitare „Mihail Eminescu“ din Iaşi , s-a îmbogăţit cu piese noi. Printre cele peste 50 tipărituri, scrisori, fotografii, achiziţionate recent de către biblioteca ieşeană, se remarcă în primul rînd manuscrisul romanului „Adela“ scris de G. Ibrăileanu, precum şi scrisoarea publicistului Al. O. Teodoreanu adresată autorului, în care îşi împărtăşeşte părerile sale cu privire la această carte înainte de a fi luat drumul tiparului. UNA PE ZI de MATTY — ...iar acest model este simbolul purităţii sufleteşti şi al fidelităţii... — Perfect ! Dafi-mi opt bucăţi ! nr. 7267 — 1.III.1968 — pag. a 3-a„România liberă” 180 de ani de la naşterea lui Gheorghe Asachi O întruchipare a intelectualului patriot Născut la 1 martie 1788, Gheorghe Asachi a studiat mulţi ani la Lemberg, Viena şi Roma, dedicîndu-se în egală măsură matematicii, astronomiei, picturii, arheologiei şi limbilor clasice. Proiectele cu care s-a întors în ţară au oglindit impulsurile regeneratoare ale tînărului intelectual. La baza concepţiilor sale patriotice a stat încrederea fermă în posibilităţile românilor de a ridica pe o treaptă superioară civilizaţia naţională formată de-a lungul veacurilor. Primul pas în afirmarea culturii naţionale îl face în 1814, cînd obţine aprobarea să înființeze o clasă de ingineri pe lingă şcoala grecească cunoscută sub numele de Academia domnească. Aici va ţine primul curs de inginerie, în limba română, pînă în anul 1818. Ţinînd prelegerile cu multă căldură şi competenţă, a reuşit să infirme părerile celor care susţineau, în vremea aceea, că în limba română nu se pot preda ştiinţele. Mergind pe linia afirmării limbii naţionale, organizează la 27 decembrie 1816, in casele hatmanului Constantin Ghica, primul spectacol teatral în limba română. De cînd s-a intors in tară şi pînă în 1862, cînd se retrage din viaţa publică, Gheorghe Asachi îndeplineşte periodic diferite funcţii, cum au fost cele de referendar la Eforia Şcoalelor, secretar al comisiei pentru redactarea Regulamentului Organic şi arhivist al statului. Mult timp a fost cooptat membru în diferite comisii de examene, anchete şcolare sau în controlul tipăriturilor şi al pieselor de teatru, însufleţit de un luminat natriotism. Asachi se afirmă în primul rînd pe tărîmul învăţămîntului de toate gradele. Dăruindu-şi timpul şi energia, înmulţeşte numărul şcolilor începătoare, creează cursuri pedagogice pentru învăţători şi profesori, înfiinţează Şcoala de arte şi meserii iar în 1835 reuşeşte să deschidă cursurile vestitei Academii Mihăilene, întreaga sa muncă făcută cu adîncă şi sinceră convingere a întîmpinat de nenumărate ori opoziţia cercurilor boiereşti şi a domnitorului Mihail Sturdza , cu pasiune şi multă răbdare, Asachi a reuşit să învingă opoziţia elementelor retrograde. Sesizînd că un rol de seamă în trezirea conştiinţei naţionale şi a educării poporului îl are presa, Asachi s-a dedicat cu multă pasiune editării primelor gazete şi reviste româneşti , în Moldova, cum au fost : „Albina românească“, urmată de „Foaia sătească“, „Icoana lumii“, „Spicuitorul moldo-român“ ş.a. Dacă la început „Albina românească“ şi-a propus să dea informaţii diverse din ţară şi de peste hotare, după un timp tematica se lărgeşte publicînd schiţe şi reportaje istorice, literare şi filozofice. Stimulînd în gazetărie oameni cu înaltă pregătire, Asachi deschide în coloanele presei moldoveneşti dezbateri referitoare la limba literară. Un alt aspect, poate chiar cel mai însemnat, al preocupărilor intelectuale la Asachi, este rodnica lui activitate de editor şi tipograf. Om cu deosebită cultură artistică, se ataşează pentru toată viaţa atelierului tipolitografic unde tipăreşte primele gazete şi manuale şcolare, calendare-almanahuri şi litografază tablouri istorice însoţite de broşuri „lămuritoare“ asupra imaginilor care redau lupta moldovenilor pentru libertate şi progres. Activitatea cărturărească a lui Asachi nu se opreşte numai la acest aspect ; el a îmbogăţit literatura timpului, ca autor de poezii, reportaje, cursuri şi tratate şcolare, iar prin nuvelele istorice a dezvoltat gustul faţă de istorie, pentru literatura istorică. Cu limitele sale, care l-au determinat să nu vadă importanţa luptelor revoluţionare de la 1848 şi a avîntului mişcării unioniste, Gheorghe Asachi rămîne prin activitatea sa unul din pionierii de seamă ai operei de renaştere culturală. Prof. PAUL V. GRIGORIU Reportajul fiu, surprins, că F. Bru-Zi nea-Fox a împlinit şaptezeci de ani. Ştirea mi s-ar părea cu desăvîrşire eronată, dacă un calcul rapid nu m-ar încredinţa că a trecut jumătate de veac de cînd condeiul lui, de o proaspătă originalitate, a înnobilat un gen pînă atunci fără modele prea glorioase. F. Brunea-Fox a adus în reportaj poezia şi pasiunea, o vocaţie atît de autentică şi de consecvenţă, încît obligă la meditaţii responsabile asupra felului cum se practică acest gen, numai aparent cotidian, şi de o viaţă numai aparent efemeră. Tinerii noştri ziarişti, chemaţi să ilustreze azi reportajul, ar afla cu acest prilej că cei mai mari scriitori ai lumii au pornit de la consemnarea instantanee a faptului de viaţă şi că sala de reportaj a redacţiei e cea mai adecvată şcoală de literatură, universitate de tip special, în care intri ucenic, dar din care poţi ieşi purtînd epoleţii glorioşi ai consacrării. Secretul, înainte de a sta în condei, se află înpatima şi curiozitatea pe care o are reporterul pentru faptul de viaţă, veşnic senzaţional şi permanent inedit. Neofiţii genului cred, îndeobşte, că există un reper- Aurel Baranga toriu de fapte senzaţionale, de „lovituri“, înţelegînd mai greu că în lumea noastră, adevăratul senzaţional al vieţii, şi nu al amănuntului de scandal şi de frivolitate, se găseşte la fiecare pas, pretutindeni, oriunde şi origind, stînd doar în ochiul reporterului posibilitatea de a-l descoperi şi pune în valoare cu forţă maximă. Descoperirea reală a faptului de viaţă, descifrat în semnificaţii esenţiale, conduce şi la găsirea formei care să-l exprime. O falsă înţelegere de natură estetică a legilor acestui gen, a condus şi mai conduce încă, la o scriitură barocă , în locul unei redactări moderne, laconice, condensate, un abuz de floricele parazitare de stil, digresiuni lipsite de elocvenţă, o retorică sonoră şi neconvingătoare. Adevăratul reporter — şi avem asemenea profesionişti ai genului — se feresc de ispita beţiei de cuvinte, practicînd cea mai înaltă dintre modestii: aceea de a lăsa să vorbească viaţa, infinit mai inspirată decit orice fantezie literară şi de a se considera doar grefierul ei devotat. Reportajul — poate mai mult decit orice alt gen — e o formă de expresie nemijlocit legată de om şi de clipa lui prezentă, corelată la sensurile istoriei. Un adevărat reporter îşi demonstrează talentul, înainte de a scrie, prin felul cum ştie să vorbească. Cu oamenii. Fără stiloul profesional, care intimidează, fără întrebări prefabricate, fără un punctaj prealabil stabilit în colaborare cu secretarul de redacţie. Şi dacă ar fi să dau un sfat ţinînd de o meserie pe care am practicat-o, aş spune tînărului meu confrate : nu pleca să cauţi, robit de acasă ce să găseşti, lasă ca viaţa şi oamenii să-şi descopere subiectele, pleacă la drum cu o singură convingere : nimeni şi nimic nu poate înlocui şi depăşi în amploare şi imaginaţie realitatea. Reportajul românesc are o tradiţie de realizări exemplare. Cred că e o datorie a editurilor noastre de a le retipări, şi ţiu doar în antologii sau culegeri colective. Reportajele lui F. Brunea- Fox — cine va uita vreodată ciclul „Printre leproşi"! — se cuvine a fi retipărite, constituind nu numai un omagiu adus autorului lor, dar şi o bună şcoală literară pentru reporterii noştri începători. BREVIAR • BREVIAR • BREVIAR • BREVIAR • BREVIAR Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, în colaborare cu studioul „Animafilm“ a realizat un diafilm despre pregătirea copiilor de 9—14 ani pentru a deveni purtători ai cravatelor roşii şi ceremonialul de primire în rîndurile unităţilor şi detaşamentelor pioniereşti. Astă - seară şi mîine la ora 20, în sala Ateneului, dirijorul italian Masimo Freccia prezintă, cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Concertul pentru orchestră în re minor“ de Vivaldi Silotti, suita din baletul „Pasărea de foc“ de Stravinski şi „Simfonia fantastică“ de Berlioz. Orchestra Barbu Lăutaru, sub conducerea dirijorului Ionel Budişteanu, va prezenta cu începere de luni 4 martie concerte în următoarele localităţi: Orăştie (4 martie), Lugoj (6 martie), Caransebeş (7 martie), Băile Herculane (8 martie), Orşova (9 martie), Turnu Severin (10 martie). Soliştii turneului sunt : Angela Moldovan, Minodora Nemeş, Victoria Pîntea, Ion Cristureanu, Benone Sinulescu, Emil Gavriş, Vlad Dionisie, Ştefan Lăzărescu, Ion Luican. Membrii Baletului „Triveni“ din Delhi, ansamblu de dansuri clasice indiene „Manpuri“, au făcut joi o vizită la sediul Asociaţiei oamenilor de artă din instituţiile teatrale şi muzicale, unde s-au întâlnit cu artişti din Capitală. Oaspeţii au fost salutaţi de Dan Negreanu, directorul A.T.M., care le-a urat bun sosit. In numele ansamblului indian a mulţumit pentru primirea făcută coregraful şi dansatorul Singhajut. Muzeul de istorie din Satu Mare s-a îmbogăţit cu o nouă colecţie de exponate arheologice aparţinînd culturii neolitice Este vorba o colecţie cuprinzînd 14 statuete din lut ars — infăţişînd figuri de femei — descoperite în hotarul comunei Homorodul Criş de de Sus din judeţul Satu Mare. La Muzeul Arhivelor Statului din Iaşi s-a deschis o expoziţie consacrată împlinirii a 180 de ani de la naşterea marelui cărturar român Gh. Asachi. Expoziţia cuprinde un mare număr de stampe, fotografii, manuscrise în original, cărţi, planuri care vorbesc despre activitatea multilaterală a lui Gh. Asachi. Astă seară, pe scena Teatrului „L. S. Bulandra“ se prezintă în premieră piesa „Iulius Cezar“ de Shakespeare în montarea tînărului regizor Andrei Şerban. In clişeu : moment din spectacol Foto : ION POPOVICI