România Liberă, iulie 1972 (Anul 30, nr. 8611-8637)

1972-07-01 / nr. 8611

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! EDIŢIA I COTIDIANUL CONSILIULUI NAŢIONAL AL FRONTULUI UNITĂŢII SOCIALISTE IN INTUV­PINAREl Şl A CELEl'­ ­ CONFERINŢEI NAŢIONALE A PARTIDULUI! DE-A 25-A ANIVERSĂRI A REPUBLICII | IATĂ NOUL FURNAL DE LA GALAŢI leril la orele 14.30 s-a aprins focul la cel de al 3-lea furnal de 1700 m . Evenimentul marchează începerea probelor la cald Dimineaţa zilei de joi a de­butat pe şantierul celui de-al treilea turnal gălăţean de 1700 m.c. cu încheierea pre­gătirilor pentru execuţia unei operaţii foarte dificile, monta­rea conductei de legătură în­tre coşul de fum şi magistrala de aer rece. De la sol, un co­los de metal a fost mai intii preluat de braţul macaralei conduse de Gheorghe Necula. Imediat a intervenit in sprijin şi macaraua condusă de Ser­giu Tomescu. Comenzile scurte ale şefului de echipă Nicolae Cojarciuc au unit apoi într-o singură voinţă, acţiunea si­multană a celor două puterni­ce agregate de ridicare. Mai multe manevre, dibaci execu­tate, de apropiere a conductei de locul ce i-a fost hărăzit şi, in final, se realizează­ aşeza­rea ei pe poziţia fixată de par­că un uriaş ar fi pus-o cu mi­na. Încheierea cu bine şi a a­­cestei operaţii a permis ca joi seara să înceapă probe­le la cald, la coşul de fum al furnalului a fost aprins focul pentru uscarea căptuşelii re­fractare. Odată începută, această succesiune a focurilor a con­tinuat ieri la amiază. La orele 14:30 a fost aprins focul şi în furnal pentru aceeași opera­­ție de uscare şi încălzire a zi­dăriei refractare. Aceste eve­nimente ce anunță apropierea șarjei inaugurale la cea mai tinărâ vatră de metal a plat­formei siderurgice gălățene. Tudor Gheorghiu (Continuare in pag. a 3-a) vAyVWAAVWVWVWWS^^»VW»^AAA,i^^/ DELEGAŢI LA CONFERINŢA NAŢIONALA A PARTIDULUI „Am datoria să îndrăznesc, dar nu am voie să risc Aşa gîndeşte ION ANASTASIU, con­structor pe Şantierul platformei chi­mice Rîmnicu Vîlcea. Se spune că virsta părului cărunt este etapa pru­denţei. Că pe la 60 de ani, in aşteptarea pensiei, omul ţine liniştit drumul, lăsind faptele temerare pe seama celor care vin din urmă. La aproape 60 de ani comu­nistul ION ANASTASIU, constructor pe şantierul plat­formei chimice din Rm. Vilcea, îndrăzneşte încă o dată un fapt, care, privit din afară, mi se pare de-a dreptul uluitor, atit prin greutatea sa morală, cit şi prin însemnătatea economică, dar care, pentru oamenii de aici, a intrat chiar din clipa aceea în domeniul obiş­nuitului. Cu sau fără voia noastră, asociem întotdeauna actul de mare îndrăzneală cu sentimentul riscului. „Eu nu pot să fac. Nu am voie. Pentru că nu este vorba de persoana mea. Cînd am luat lucrarea am știut că se poate face. Am datoria să îndrăznesc, dar nu am riscat niciodată". Ion Anastasiu, cazangiu in momentul eliberării la uzinele bucureștene care aveau să devină „23 August“, specializîndu-se in construcţia şi montarea cuptoarelor industriale, părăseşte capitala ca să-şi asume răspun­derea unor lucrări, din ce în ce mai îndrăzneţe: cup­toarele fabricilor de ciment de la Turda, Fieni şi Med­gidia, cuptoarele de la uzinele de produse sodice Ocna Mureş şi Govora, instalaţiile Combinatului de celuloză şi hîrtie de la Brăila şi, în ultimii ani, din nou la poarta de sud a Rimnicului Vilcea, unde se înalţă cetatea chi­miei. Execută aici „după caz“ bateriile pentru topirea sodei caustice, dar şi căile podurilor rulante. — Bine dar aceste căi de rulare nu au nimic comun la ceea ce faceți dv. de obicei, cazane și cuptoare? — Ei, dacă omenirea ar fi făcut numai ce ştia dina­inte să facă, nu ar mai fi avansat niciodată. — Dar deprinderea unei operații nu înseamnă risipă de energie? — La „boabe mărunte" operațiile sunt aceleaşi: su­dură, montare, asamblare. Numai concepţia lucrărilor Marin Ioniţă (Continuare in vaa■ a 3-a) Cu o sâptămînă in urmă — odată cu relatarea probei complexe de 72 de ore, pe care primul grup de 200 MW al termocentralei Rovinari o traversase cu succes — începeam un ciclu de corespondenţe din uriaşul şantier de pe teritoriul micului sat gorjean Rogojelu, corespondenţe reunite sub generi­cul : „Ce nu ştiam despre Rogojelu“. Poate, cîteva din faptele demne ale oamenilor de aici — pe care modestia lor le-a considerat întot­deauna ca fiind doar intimplări in firea lucrurilor — au devenit, astfel, mai cunoscute. Dar aceşti oa­meni ciştigaseră demult, prin munca şi inteligenţa lor, bătălia cu anonimatul. Existind la început, doar ca şantier — fie şi al celei mai mari termo­centrale din ţară — Rogojelu a ajuns să existe mai întii în reţeaua feroviară a ţării cap de linie, men­ţionat în ultima ediţie din „Mersul trenurilor", deşi, cea imediat anterioară nu-l includea în hartă , pentru ca să devină, incepind de vineri 23 iunie, ora 3,25, un punct viu, nu numai potenţial, pe harta energetică a României socialiste. Încheiem corespondenţele noastre de la Rogojelu cu un portret al şefului de brigadă ION DIŢESCU, delegat — din partea acestei platforme industriale — la Conferinţa Naţională a P.C.R. In pag. a 3-a : Ce nu ştiam despre Rogojelu (VII). N-AJUNGE SA FII BĂIAT BUN. Cele 70 de anotimpuri ale unui pomicuitor La Bazna, şeful de fermă ADOLF KRISTOFF obţine astăzi : • O producţie de 100 de ori mai mare decît acum 18 ani • De 3 ori recolta medie pe ţară • Culturi combinate, intensive, în livezi Grădinile lui Adolf Kristoff se inalţă sus pe dealurile ţişnite deasupra Tirnavei. Pămint arid si odinioară ne­luat in seamă. Cu optsprezece ani in urmă cînd ve­nise la fermă, era­ aici un puiet mic si nevolnic, gata să dispară sub asprimea sterilităţii pămintului si sub vicisitudinile anotimpurilor. Producţia primilor lui ani de muncă se cifra la 13 tone pe suta de hectare. De aici a început misiunea lui Kristoff. S-au scurs 18 ani şi, în acest perimetru de 100 de hectare, legile naturii s-au sublimat în ştiinţa pomicultorului. în acest răstimp, producţia livezii a crescut de aproape 100 de ori. Şeful de fermă Adolf Kristoff îşi aminteşte fiecare filă din biografia ei. Momente cind numai iniţiativele lui sal­vaseră viaţa livezii, în ’61, rozătoarele au distrus 3 500 de pomi. Pentru ca producţia să rămină constantă, el a replantat locurile cu cele mai productive soiuri. Cele mai productive erau insă şi cele mai fragile. Trebuiau urmărite în mod special şi întreţinute deosebit. In ’10, ploile torenţiale au umplut ogaşele livezii cu apă. Atita umezeală nu putea să nu distrugă sistemul radicular al pomilor. Şi tot Kristoff, cu experienţa sa, a salvat acea imensă parte atinsă a grădinii. Tăierea coroanelor s-a făcut astfel incit miile de pomi gata să dispară au fost rapid regeneraţi, în aprilie ’72 — şi în cite primăveri va­ fi fost la fel! — o brumă densă ameninţa să îngheţe plăpînzii muguri abia mijiţi pe ramurile pomilor. Fer­mierul a organizat echipe speciale de lucru. Noapte de noapte, deasupra livezilor, s-a Înălţat fumul alb al focu­rilor aprinse printre pomi. Zorile îi prindeau pe oameni stingîndu-le pentru ca acestea, laolaltă cu primele raze ale soarelui, să nu încălzească brusc livada şi să-i veş­tejească mugurii. Tehnica şi iscusinţa lui Kristoff au reuşit să egalizeze la un plafon superior producţiile, altminteri oscilante ale anilor. El este, însă. Înainte de toate, un excelent Lia Mărgărit Şeful de brigadă Ion Diţescu (Continuare în pag. a 3-a) Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a primit pe Eduardo Frei Montalva, liderul Partidului Democrat-Creştin din Chile Vineri, 30 iunie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comu­nist Român, preşedintele Con­siliului de Stat al Republicii Socialiste România, preşedin­tele Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, a primit în staţiunea Neptun, pe liderul Partidului Demo­crat-Creştin din Chile, Eduar­do Frei Montalva, fost preşe­dinte al Republicii Chile, care face o vizită în ţara noastră, la invitaţia Consiliului Naţio­nal al Frontului Unităţii So­cialiste. In cadrul convorbirii, care a avut loc cu acest prilej, au fost abordate unele probleme privind dezvoltarea relaţiilor româno-chiliene, precum şi u­­nele aspecte ale situaţiei poli­tice internaţionale actuale. Convorbirea s-a desfăşurat într-o atmosferă­­cordială. Un primar propune o temă pentru sociologi Ce m-a împins să vizitez Ru­­cărul a fost o vorbă aruncată de cineva, un treacăt, o vorbă ca o sămînţă bună, care a În­colţit surprinzător de iute. Spu­nea acel „cineva“ că primarul comunei-oraş este „un om din­­tr-o bucată, un gospodar dintre aceia care după ce îşi rinduiesc gospodăria ca pe o grădină se ascund după Virful Crucii, de teama interviurilor“. Mai de curiozitate, mai de frumuseţea butadei, am fost convins de i­­deea unei după-amieze de vară pe drumul spre Rucăr. Nu­ m-am putut abţine, o dată a­­juns la destinaţie, să admir li­nearitatea caselor de aici, stră­zile largi şi izul de oraş în de­venire al comunei. In mod cu totul intîmplător, am ajuns la Rucăr la o oră cind se desfă­şura şedinţa de avizare a pro­iectului pentru sistematizarea comunei. Se spunea la acea şe­dinţă, printre altele, că rucăre­­nii au pornit în actualul cinci­nal cu planuri foarte îndrăz­neţe. Se prevede executarea u­nor lucrări de amenajări şi re­gularizări de ape în valoare de 11 644 000 lei (lucrări printre care amintim amenajarea toren­­ţilor de apă şi regularizarea rî­­ului Dîmboviţa pe distanţa de 1 400 m), ridicarea unor con­strucţii edilitare de interes obş­tesc (teatru, cinematograf, un supermagazin, un local modern de poştă, un liceu), construirea unei fabrici de covoare pluşate ş.a. — Cind aţi preluat conduce­rea destinelor Rucărului, tova­răşe Mîloş ? — In 1956, da, parcă atunci... — Dacă v-aş ruga să vă a­­mintiţi de greutăţile de atunci, ce mi-aţi putea răspunde ? — E bine să ne mai amin­tim cîteodată de cele ce-au fost, ca să putem şti cite ceva despre cele ce vor veni. Era greu, orice s-ar spune. Se pu­nea problema dezvoltării co­munei sub toate aspectele. Nu aveam lumină electrică, nici apă potabilă. Trebuia să băgăm apă, dar nu oricum, di in așa fel incit să aibă şi ăl din virful dealului. — Cit de contemporană vă a­­pare comuna, tovarăşe Miloş ? Primarul tace. Pe semne îmi pregătește un răspuns cu tile. Tace, şi tăcerea aceasta a lui mi se pare, alături de înserare, o a doua pleoapă lăsată peste­­comună. . .Cum să vă răspund eu, nu m-am prea gîndit la asta... Adică, de gindit m-am gindit, dar nu in cuvinte. Contemporaneitatea, Corneliu Vadim Tudor (Continuare in pag. a 2-a) Vrem să facem un test Cum se circulă mai uşor? De la Bucureşti la Buzău sau de la Bucureşti la... Bucureşti? Poate nu o să mă credeţi, dar din două ore cit faci călătorind cu maşina de la Bucureşti la Buzău, jumătate de oră este necesară pentru a parcurge traseul din Bucureşti de pe şo­seaua Mihai Bravu pînă la ie­şirea din... Bucureşti ! Să nu vă închipuiţi cumva că este vorba de o cimilitură geografi­că sau de o gravă confuzie kilometrică. Nicidecum. Să încercăm o altă variantă cu o maşină a redacţiei noas­tre, pornind de la acelaşi punct bucureştean (Mihai Bravu) de data aceasta spre D.N. 7, adică spre intrarea rutieră in direcţia Tirgovişte. Calculăm pe kilome­traj şi constatăm că am parcurs această minimă distanţă in decurs de o jumătate de oră. Să vedem acum, în testul de faţă, de ce anume­? Ne-am transbordat aşadar de la kilometrul 41 (vezi testul nos­tru „12 ore la km 41“ din 27 iu­nie a.c. nr. 3607) la kilometrul 0 din centrul oraşului, şi ne-am propus o rută de ieşire din Bucureşti. Ah, ce greu este. A­­fecţiunea făţişă şi nedisimulată a hîrtoapelor ne ţintuieşte mi­nutarele ceasornicului. Pe şo­seaua Grozăveşti simt un uper­cut în maxilarul drept la tre­cerea peste prima groapă iar la zece metri distanţă, după parcurgerea unui alt obstacol, umărul mi se izbeşte în maşină, de fereastra de lingă volan. Ce-a fost asta ? Un tangaj vio­lent, înregistrat la o viteză de nici 60 de kilometri pe oră, ne vesteşte că am ajuns în sfîrşit pe Calea Griviţei, a cărei ima­gine — de abia acum cîţiva ani — proaspăt asfaltată, ne a­­pare ca un incredibil vis al tinereţii ! Carii adinei şi trau­me pe asfalt, zguduie din plin vehiculul, avîntat intr-un plonjon prelungit. Este o arteră Dumitru Tabacu (Continuare in vag. a 2-a) Excelenţei Sale ROLAND MICHENER OTTAWA Cu ocazia Zilei naţionale a Canadei, îmi este plăcut. Excelenţă, de a vă transmite, în numele meu şi al poporului român, felicitări şi cele mai cordiale urări de sănătate şi fericire pentru dumnea­voastră personal, de pace şi prosperitate pentru poporul canadian. NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România Guvernatorul general al Canadei Excelenţei Sale Colonel MICHEL MICOMBERO Preşedintele Republicii Burundi BUJUMBURA Cu prilejul celei de-a X-a aniversări a Zilei naţionale a Republicii Burundi, adresez Excelenţei Voastre, in numele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, al poporului român şi al meu personal, cordiale felicitări şi cele mai bune urări de sănătate şi fericire personală, de pace şi progres poporului burundez, îmi exprim încrederea că relaţiile de colaborare dintre ţările noastre se vor dezvolta în continuare în interesul ambelor popoare, al cauzei păcii şi înţelegerii internaţionale. Cu înaltă consideraţie, NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România Prioritate Mihnea Gheorghiu Dacă deschideţi „Cartea Oltului“ veţi găsi pe pagina de gardă această inscripţie pe care autorul, Geo Bogza, a lăsat-o înadins acolo, de peste trei decenii dacă-mi a­­duc bine aminte. Ea declară: „călătoria pentru a scrie a­­ceastă carte a fost făcută în vara anului 1939, cea mai mare parte pe bicicleta lui Bunty". Iată un frumos compliment pentru un vehicul a cărui istorie seculară e plină de a­­mintiri literare, bicicleta, fiindcă unii din cei mai mari scriitori europeni şi mulţi alţii au practicat acest sport. Astăzi, utilizarea bicicletei este multiplă şi variată, de la cursele de performanţă şi pînă la transportul de mate­riale în războiul din Indo­china. Pe o vastă suprafaţă a globului pămîntesc rămîne vehiculul preferat, în ciuda a­­salturilor automobilului cu problemele lui. Dar acum se pare că pro­blema cheie a secolului vi­tezei automobilistice nu mai este nici „parking“-ul şi nici măcar accidentele, nici atro­fierea muşchilor omeneşti în fContinuara in pae­s­u­s)

Next