România Liberă, decembrie 1980 (Anul 38, nr. 11227-11253)

1980-12-01 / nr. 11227

/ Proletari din toate ţările, v­nit­­-văr COTIDIANUL CONSILIULUI NAŢIONAL AL FRONTULUI DEMOCRAŢIEI ŞI UNITĂŢII SOCIALISTE Anul XXXVIII Nr. 11227 | Luni 1 decembrie 1980 6 pagini 30 bani înfăptuirea cu succes a programului de creştere eşalonată a retribuţiei personalului muncitor in actualul cincinal, strălucită confirmare a politicii ştiinţifice, profund umaniste a partidului MUNCA, TEMELIA BUNĂSTĂRII NOASTRE Incepînd da azi ultimul mare detaşa­ment al celor ce muncesc în România socialistă, 2,8 milioane de oameni, din to­talul de 7,3 milioane, vor beneficia pen­tru a doua oară în cursul ultimilor doi ani de o substanţială majorare a retribu­ţiei tarifare (10,7—14,2 la sută). Fiecare dintre ei va primi deci, in ziua de plată a acestei luni un plus de 200—300—400 lei, sau mai mult, in funcţie de retribuţia ta­rifară avută pină acum. Bani neimpoza­bili, bani de care se va putea bucura îm­preună cu familia sa. Şi cum in societatea noastră, intr-o familie lucrează de regulă cel puţin doi membri, ne putem face o idee asupra substanţialităţii acestor sume, asupra influenţei lor in bugetul familiei. Dar, aşa cum am spus, acesta este doar intimul detaşament din cei 7,3 milioane care Îşi văd majorată retribuţia pentru a doua oară in ul­timii ani. Practic cu aceasta se în­cheie una dintre cele mai ample, mai frumoase şi mai umane acţiuni întreprinse de par­tidul şi statul nos­tru, acţiune prevă­zută in Directive­le Congresului al XI-lea al partidu­lui, concretizată şi majorată in pro­porţiile ei de Con­ferinţa Naţională a partidului şi trans­pusă in practică cu o perseverenţă şi preciziune exem­plare care onorea­ză orinduirea noa­stră, partidul, sta­tul. Cu atît mai mult cu cit este vorba de nivelul de trai al cetăţea­nului. Cu cîteva menţiuni, însă, de­osebit de impor­tante . Prima, funda­mentală, este ace­ea că prevederile Congresului al XI- lea au fost mult depăşite. Ca urma­re a aplicării „Pro­gramului de creş­tere a nivelului de trai în perioada 1976—1980“, elabo­rat din iniţiativa şi sub conducerea directă a secreta­rului general al partidului, tova­răşul Nicolae Ceauşescu şi aprobat de Conferinţa Naţională a partidului din 1977, a alocării unor fonduri suplimentare, 40 miliarde lei, nivelul de majorare a retri­buţiilor a crescut şi s-a efectuat la ter­menele fixate şi, în unele cazuri — dar e vorba de sute de mii, chiar milioane de oameni — în devans. Aşa incit bilanţul acţiunii începute în iulie 1977, indică o sporire generală a retribuţiei medii reale cu cca. 30 la sută faţă de 20 la sută cit se prevăzuse iniţial. Subliniem, retri­buţie reală, pentru că veniturile nomi­nale din acord global, promovări în funcţie, premii, partea la fondul de parti­cipare la beneficii şi altele au crescut cu mult mai mult — veniturile totale ale populaţiei în cincinal au crescut de la 247 miliarde lei în 1975 la 363 miliarde lei in 1980. Deci primul mare succes o constituie depăşirea proporţiilor creşterii veniturilor şi aplicarea chiar şi în devans a majoră­rilor de retribuţie. Aceasta a avut drept rezultat cea mai mare creştere de veni­turi înregistrată în întreaga istorie post­belică. Cea mai mare şi ca volum absolut — o comparaţie cu fondul de retribuţie pe 1965 arată că volumul majorărilor din acest cincinal este egal cu retribuţia reală totală din 1965 , dar şi ca procent de creştere pe ramuri, şi aceasta reprezintă ce de-a doua importantă caracteristică a acţiunii. Aceasta, deoarece în procesul de desfăşurare a ei, au fost aplicate mă­suri de ierarhizare mai corespunzătoare, mai echitabilă, a diverselor ramuri şi ac­tivităţi ale economiei naţionale, astfel incit să fie răsplătiţi in mai mare mă­sură cei ce lucrează în ramurile cu pondere şi importanţă mare in economie şi cu condiţii de lucru mai dificile. In sfîrşit — a treia caracteristică — princi­pială, cu o valoare socială deosebită, a acestor majorări şi anume păstrarea unui raport echilibrat, 1.315, între veniturile mai mari şi cele mai mici, prin creşterea mai rapidă şi cu proporţii superioare a veniturilor mai mici. Să mai arătăm că in procesul de majorare a retribuţiilor a fost aplicat un ansamblu de măsuri despre care vom vorbi mai încolo, de natură să stimu­leze perfecţionarea şi autoperfecţionarea profesională, ceea ce a avut, şi va avea in M. Radian (Continuare în pag. a 3-a) RETRIBUŢIA MEDIE NETĂ A PERSONALULUI MUNCITOR ♦ -febunar- Microhidrocentrala în concepţia specialiştilor timişoreni # După trei luni de testări, microhidrocentrala „Electromotor“ de la Tomeşti - Timiş funcţionează ireproşabil • Specialiştii prezic agregatului o viaţă de... 30—50 de ani, cu amortizare în numai 3—5 ani # Noul tip de microturbină este complet auto­mată, manevrarea făcîndu-se... de la două butoane d­in perspectivă, o largă gamă de asemenea gru­puri energetice inclusiv unul destinat micilor consu­matori. La Întreprinderea „iELECTRO­MOTOR“, din Timișoara, a fost realizat un nou și original tip de microhidroagregat cu dublă acţiune care, chiar dacă nu este primul in ordine cronologică, reprezintă o prestigioasă „pre­mieră“ in materie. Menită să pună in valoare cursurile de apă interioare, chiar cele cu debite dintre cele mai mici, a­­ceastă nouă instalaţie de produ­cere a curentului electric se ba­zează pe o concepţie originală de mare eficientă, simplă şi eco­nomicoasă, chiar în ciuda fap­tului că acest produs nu constă dintr-o singură turbină ci, este de fapt un ansamblu complex de agregate formate din turbi­nă, generator sincron, transmi­sie, placă de bază, sistem de re­glaj al turaţiei, regulator auto­mat de tensiune, bloc de co­mandă şi măsură. Este vorba deci despre o adevărată mi­­crohidrocentrală gata pregătită pentru a fi montată in orice pîrn­aş, pe un „firicel“ de apă oarecare ce are curs continuu. Alte amănunte despre această importantă realizare tehnică ne furnizează dr. ing. Mihai Opaschi, șeful atelierului de cercetare-proiectare a grupuri­lor energetice de la întreprin­derea „Electromotor“, unul din realizatorii microhidroagregatu­­lui . „Ideea realizării sale ne-a sugerat-o însuși secretarul ge­ I. Medoia (Continuare în pag. a 3-a) Microhidrocentrala de la Tomești O noua instalaţie de înaltă tehnicitate La uzina chimică din cadrul marelui Combinat petrochimic de pe Valea Trotuşului, a fost racordată la circuitul productiv o nouă capacitate de fabricare a policlorurii de vinil-emulsie. Instalaţia este înzestrată cu uti­laje moderne, de înaltă tehnici­tate, executate în ţară şi este prevăzută cu un Înalt grad de automatizare.. Tehnologia, ela­borată de specialiştii de la ICECHIM atît pentru partea de polimerizare cit şi pentru cea de uscare, creează condiţii de ob­ţinere a unui produs de calitate mult superioară celui realizat pină acum in tară, întreaga pro­ducţie obţinută in instalaţie va fi utilizată la fabricarea pielii artificiale, renunţîndu-se astfel complet­ la importul policlorurii de vinil-emulsie. (CONST. AZOIŢII). JUDEȚUL SUCEAVA A ÎNDEPLINIT PUNUL ANUAL LA EXPORT Oamenii­ muncii din judeţul Suceava rapor­tează realizarea planului anual la export. In telegrama adresată cu acest prilej C.C. al P.C.R., tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, se subliniază : ,Vă asigurăm, mult stimate şi iubite tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, că, mobili­zaţi şi îndrumaţi de organele şi organizaţiile de partid, vom milita şi pe viitor pentru traducerea neabătută în viaţă a hotărîrilor adoptate de cel de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român, a întregii politici interne şi externe, profund ştiinţifice şi realiste pe care dumnea­voastră o înfăptuiţi cu fermitate şi consecvenţă şi vom acţiona cu toată răspunderea pentru pregătirea in cele mai bune condiţii a noului an de producţie 1981, primul an al viitorului cin­cinal, menit să asigure înălţarea scumpei noas­tre patrii spre noi culmi de civilizaţie şi pro­gres. Noul destin al unei vechi De cum am părăsit Bacăul, că­lătorul cu care împărţeam banca în autobuzul ce se angajase pe pantele masivului Măgura a şi izbucnit : — Eu nu pricep, tovarăşe, un lucru : de ce pe tăbliţa indica­toare de pe parbriz scrie „Ba­cău — Sălătruc“ şi nu „Bacău— Dărmăneşti“ ? Că doar Dărmă­­neştiul e cap de linie, iar Să­­lătrucul, acolo un sat. N-am ştiut ce să-i răspund, mai ales că personal nu înţele­geam şi un ait lucru : de ce cele două­­ staţii C.F.R. de pe teritoriul comunei, halta şi gara de triaj, poartă numele „Valea Uzului“ şi nu Dărmăneşti ? Ori­cum, timpul pe care l-am pe­trecut printre locuitorii acestei mari şi frumoase aşezări de la vărsarea Uzului mi-a dat pri­lejul să mă conving că realită­ţile din comuna Dărmăneşti, rezultatele dobîndite in anii orinduirii noastre de oamenii de aici, constituie suficiente motive de satisfacţie, de mîndrie. Nu e vorba numai de faptul că, prin cei peste 13 000 de locuitori ai săi, se numără printre comunele din judeţ cu cea mai mare popu­laţie, dar şi prin puterea sa eco­nomică Dărmăneştiul reprezintă o adevărată forţă, producţia in­dustrială globală care se reali­zează intr-un an fiind echivalen­tă cu cea a trei oraşe de talia Moineştiului sau Comăneştiului. ★ Am avut posibilitatea să răs­­foiesc paginile unei vechi schiţe monografice, să privesc o hartă cu „împărţeală locului locuitori­lor din Dărmăneşti, plasa Taz­­lăul de Sus“ datînd de prin 1864. Cu decenii in urmă, cea mai mare parte a locuitorilor din co­mună lucrau ca ciobani, tăietori la pădure sau dijmaşi. Erau insă şi muncitori in comună. — Pe vremea cînd aveam 6—7 ani, îşi aminteşte Vasile Rusu, primarul comunei, tatăl meu lu­cra în mină. Puţul de cărbune, căci aşa se spunea pe atunci, se afla la Gloduri, în apropierea lo­cului unde se află amplasată azi rafinăria. Cărbunele, tăiat cu cazmaua şi scos cu sacul, era dus cu căruţele pină jos, in gară şi încărcat in vagoane. — Lucrau mulţi în mină ? — Nu prea. Să fi fost vreo sută de mineri. Dar nu toţi erau din comuna noastră. Cam tot pe atî­­ţia lucrau în puţurile de la La­­poş şi Livada. Apoi, în preajma celui de-al doilea război s-a re­nunţat complet la exploatarea cărbunelui. — Şi oamenii ? — Au revenit la vechile înde­letniciri : lucrul la pădure şi ga­tere, ciobănitul, munca la cimp. Dar nu pentru multă vreme pen­tru că, odată cu intrarea în func­ţiune a primelor instalaţii ale ra­finăriei, asta se întimpla în cei dinţii ani de economie socialistă, viaţa dărmăneştenilor a luat un cu totul alt curs. ★ Gheorghe Ursu, secretarul Consiliului popular al comunei, este în această funcţie de vreo 13—14 ani. Mai înainte, a lucrat la rafinărie. Poate că de aceea îi şi cunoaşte atît de bine istoria, începuturile. De la el am aflat că prima capacitate de producţie, instalaţia de distilare atmosferi­că I, a intrat in funcţiune prin 1950. Au urmat apoi, rînd pe rind, celelalte două instalaţii de distilare atmosferică, instalaţiile de cracare termică, cele de ab­sorbţie a gazelor in vid, pentru ca anul trecut să fie pusă in funcţiune cea mai mare şi mai modernă instalaţie — cccsarea. — Ca la orice început, mi-a spus el, primii ani de funcţio­nare a rafinăriei au fost deose­bit de dificili. Preluate din mers sarcinile trebuiau îndeplinite cu oameni din localitate, cei mai mulţi dintre ei fără nici o cali­ficare, fără să fi văzut în viaţă vreo rafinărie ! Cînd a coborit din munte, de la stînă, pentru a se angaja pe şantier, Vasile Florian era încă­ aşezări un băieţandru. Atit de mult a în­drăgit instalaţiile la montarea cărora participase, incit, la in­trarea in funcţiune a rafinăriei, n-a vrut să se mai despartă de ele. A urmat un curs de califi­care la locul de muncă, un altul de perfecţionare, apoi s-a înscris la şcoala de maiştri. Astăzi, Va­sile Florian este unul dintre cei mai vrednici maiştri rafinari din întreprindere. Acelaşi curs l-a avut şi desti­nul lui Gh. Sufaru. Păzitor de animale, apoi căruţaş la pădure, tînărul venit să se angajeze ca muncitor necalificat pe şantierul rafinăriei a rămas credinciosa in­stalaţiilor pe care le-a montat şi alături de care a crescut şi s-a format ca petrochimist. Acum, Gh. Sufaru este maistru în ca­drul laboratorului şi secretarul comitetului de partid pe rafină­rie. Pe drumuri asemănătoare a urmat viaţa a peste o mie de lo­cuitori ai comunei Dărmăneşti. Cei mai mulţi dintre ei s-au mu­tat între timp în Boiştea, cartie­rul din preajma rafinăriei, şi-au făcut case noi sau locuiesc in apartamentele construite pentru ei anume. Ei au pus bazele unei Const. Azoiţiî (Continuare în pag. a 5-a) ^1 fitty Dragi tovarăşi şi prieteni, îmi este deosebit de plăcut ca,­in numele Comitetului Central al Partidului Comunist Ro­mân, al Consiliului de Stat şi al Guvernului Republicii Socialiste România, precum şi al meu personal, să vă adresez vouă, cadrelor didactice şi elevilor Liceului industrial nr. 3 din Tirgu Secuiesc, un cordial salut şi cele mai calde felicitări cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la înfiinţarea şcolii. Şcoala voastră, ca, dealtfel, instituţiile de în­­văţămînt de toate gradele din ţara noastră, a beneficiat in anii socialismului de posibilităţi largi de dezvoltare şi înflorire continuă, asi­gurând tineretului patriei noastre, fără nici o deosebire de naţionalitate, condiţii de instruire, de pregătire ştiinţifică şi culturală şi de edu­care in spirit nou, revoluţionar. Oraşul in care funcţionează liceul vostru a cunoscut şi cunoaşte un proces de înnoire ra­­­dicală, de intensă industrializare şi moderni­zare, fiind o puternică expresie a politicii partidului şi statului nostru de ridicare la o viaţă nouă a tuturor localităţilor patriei, de asigurare a unor condiţii egale de muncă, viaţă şi învăţătură pentru toţi fiii patriei, fie ei ro­mâni, maghiari, germani sau de alte naţionali­tăţi. Toate acestea vă creează vouă tinerilor care vă pregătiţi în acest liceu cu vechi tradiţii posibilităţile cele mai largi de a vă pregăti te­meinic pentru muncă şi viaţă, de a participa activ la vasta şi clocotitoarea operă de con­strucţie socialistă din ţara noastră, de a vă împlini aspiraţiile de afirmare a talentului şi capacităţii voastre creatoare in slujba po­porului şi a patriei. Doresc să-mi exprim convingerea că bilan­ţul pe care-l faceţi la această aniversare va constitui pentru organizaţia de partid, cadre­le didactice, maiştrii şi inginerii Liceului in­dustrial nr. 3 din Tirgu Secuiesc un îndemn de a acţiona şi mai susţinut pentru a răs­punde, prin întreaga lor activitate, grijii deo­sebite pe care partidul şi statul o acordă perfecţionării continue a procesului de invăţă­­mînt din patria noastră. De asemenea, adre­sez, la această aniversare, elevilor liceului îndemnul de a învăţa cu sirguinţă şi pa­siune, de a-şi însuşi cele mai noi cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de cultură generală, pen­tru a deveni demni constructori ai socialis­mului şi comunismului, cetăţeni de nădejde ai patriei noastre socialiste. Cu această convingere, urez, din toată inima, cadrelor didactice şi elevilor liceului noi rea­lizări şi împliniri în activitatea viitoare, multă putere de muncă, sănătate şi fericire ! In conştiinţa naţiunii noastre, hotăririle adoptate de către Marea Adunare Naţională întru­nită pe Dealul Furcilor de la Alba Iulia, hotăriri prin care se proclama „unirea tuturor terito­riilor“ de peste munţi locuite de români, cu patria-mumă, Româ­nia — au dobîndit sensul şi în­semnătatea unui act istoric epo­cal, determinant pentru destinul naţiunii, pentru afirmarea ei li­beră şi de sine stătătoare. Ceea ce nu trebuie să uite nimeni niciodată şi ceea ce conferă de­plină legitimitate măsurilor sta­tuate cu 62 de ani în urmă, este faptul că deciziile care s-au a­­doptat atunci, decizii întărite prin votul plebiscitar al celor 1228 de delegaţi aleşi şi prin aclamaţiile a peste 100 000 de ţărani, muncitori, orăşeni con­sacrau prin forţa dreptului o impresionantă realitate de fapt. Documentele, cu litera lor de foc, pe care nimeni nu le poate măslui, atestă că, aşa cum scrie atît de expresiv un istoric ro­mân modern, teritoriile de pes­te munţi au reprezentat vatra pe care „a pulsat mereu viaţă tracică, dacică, geto-dacică, da­­co-romană şi, apoi, pentru tot­deauna românească“. Aici şi-a avut nucleul primul stat dac centralizat şi independent al lui Burebista. Aici, Decebal a rezis­tat pină in cea din urmă clipă a vieţii sale. Aici a înflorit Dacia Felix, provincie dăruită a imperiului roman şi leagăn de formare a poporului român. Aici s-au închegat voievodatele lui Gelu, Glad şi Menoumorut a că­ror voinţă de libertate, a căror luptă pentru supravieţuire im­presionează profund. Intrată de timpuriu sub stă­­pinire străină şi suportînd a­­păsătorul jug al dublei asupriri — naţională şi socială — popu­laţia românească din aceste părţi nu şi-a pierdut identita­tea, nu şi-a plecat grumazul ci, dimpotrivă, şi-a mobilizat resur­sele, generaţie după generaţie, aşteptînd clipa refacerii legiuite a unităţii cu celelalte provincii surori. Un moment luminos l-a constituit anul 1600, cînd sub impulsul eliberator al lui Mihai Viteazul, vechea Dacie s-a refăcut pentru prima oară intre fruntariile ei de demult. Operă deloc conjuncturală, uni­rea făptuită de marele voievod a fost înţeleasă de urmaşii săi ca un simbol peren şi, cum spune Iorga, toţi cei care re­prezentau o valoare au încercat s-o reediteze. Ideea izbăvirii prin unire s-a constituit într-o puternică forţă­­motrice a progresului material şi spiritual, a accelerat creşte­rea conştiinţei de sine a naţiu­nii noastre, i-a dat mereu im­bold să-şi intensifice lupta. Zo­rile epocii moderne au cunoscut aici unele dintre cele mai pu­ternice mişcări sociale de pe continent. Răscoala lui Horia, 62 DE ANI DE LA MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA ALBA IULIA in care ţărănimea română s-a angajat fără a ţine seama de sa­crificii, stă mărturie că paha­rul suferinţelor, se umpluse. Este important de observat că forţele care au reprimat-o a­­tit de crunt s-au temut con­tinuu de solidarizarea româ­nilor transilvăneni cu fraţii lor de peste munţi, acţiune per­fect posibilă, dacă ţinem seama de legăturile care s-au statornicit necontenit in ambele sensuri. Aspiraţia spre unire răzbate cu putere din acel Supplex Libellum Valachorum, protest vehement adresat curţii din Viena şi mani­fest care formula cu deosebită claritate revendicările româneşti. Cu mare interes au fost receptate aici ecourile mişcării lui Tudor şi, în optica transilvănenilor, nu era imposibil ca temerarul pan­dur să reia lupta de acolo, de unde o lăsase Horia, drept care ii şi numiseră, în graiul lor ex­presiv, crăişorul Todoruţ. Revoluţia paşoptistă care, cum pe drept cuvint, sublinia Con­stantin C. Giurescu, a reprezen­tat o sinteză a tuturor mişcărilor anterioare şi, în acelaşi timp, o prefigurare a epocii următoare, a cuprins la loc de frunte în pro­gramul său principiul unirii ţă­rilor române, Kogălniceanu vă­­zind în el, cum s-a şi dovedit, „cheia de boltă a edificiului na­ţional“. Deşi înăbuşită in singe şi teroare, revoluţia a dat drep­tate lui Nicolae Bălcescu care considera vizionar că ea va fi urmată de alte două revoluţii — una necesară pentru înfăptuirea unirii, alta pentru dobindirea in­dependenţei depline — astfel in­cit poporul român să poată intra în deplinătatea „drepturilor sale naturale“. Primul dintre aceste momente de virf a fost consem­nat în anul 1859 şi el ne-a adus unirea Moldovei şi a Munteniei, piatră de temelie a statului ro­mân modern. Reverberaţia pri­mei uniri a fost, cum se şi în­trevedea, excepţională dincolo de Carpaţi, atît Bariţiu cit şi Papiu Ilarian scriind că transilvănenii îşi îndreptau privirile pline de speranţă spre România aştep­­tind cu nerăbdare momentul u­­nirii lor cu Ţara. Dealtfel, În­ţelept şi clarvăzător, Cuza Vodă Ion Pavelescu (Continuare în pag. a I-a) MESAJUL ADRESAT DE TOVARĂŞUL NICOLAE CEAUŞESCU cadrelor didactice şi elevilor de la Liceul industrial nr. 3 din oraşul Tirgu Secuiesc, judeţul Covasna, cu prilejul aniversării a 300 de ani de la înfiinţarea şcolii NICOLAE CEAUŞESCU MAREA UNIRE, mărturie a conştiinţei de sine a naţiunii noastre­ ­ _________________________________________/ Arad. Extinderea platformei industriale La Arad a intrat in funcţiune o modernă fabrică de bere, cel de al doilea obiectiv din cadrul noii platforme a industriei ali­mentare aflată aici in construc­ţie. Noua fabrică a fost reali­zată de grupul de şantiere Arad al Trustului de construcţii in­dustriale Timişoara la parame­trii tehnicii avansate în con­diţiile reducerii utilajelor din import cu 1,6 milioane lei va­lută. In momentul de faţă fa­brica are o capacitate anuală de producţie de 200 000 hl de bere, în patru sortimente, urmind ca treptat capacitatea ei să ajungă la 435 000 hl. Deci, nomencla­torul sortimentelor de bere fa­bricate in ţară se va îmbogăţi din aceste zile cu produse noi : „Arădeană“, „Zărand“, „Şoimoş“ şi „Ziridava“. (ION MEDOIA) Un bocanc pe un furnir exotic Găsesc, printre hirtiile mele, o întreagă documentaţie reunită sub titlul „Etica proprietarului producător“ si, recitind cele scri­se, imi vine in minte cu o clari­tate neobişniuită întimplarea care mi-a dat impulsul de a aduna a­­ceastă sumedenie de date, princi­pii, argumente şi ______ din care, la vre­mea respectivă, doream să scriu chiar o carte. Trecusem prin­­tr-o întreprinde­re de placaje şi cum stăteam ga­­zetăreşte, de vorbă cu cineva intr-o hală, l-am văzut pe un cetăţean încălţat cu nişte bo­canci grei intrind pe o uşă, şi care — pentru a nu mai ocoli mergind pe aleile fireşti spre a ieşi pe o altă uşă — a „tăiat“ luind-o de-a dreptul peste nişte pachete cu furnir foarte subţi­re şi de o mare frumuseţe. Sub călcătura lui am auzit, cum ar fi zis Bacovia, „materia plin­­gind“ şi parcă un cuţit mi s-a înfipt in inimă. El insă s-a dus calm şi, spre profunda mea ui­mire, tot calm a rămas şi to­varăşul cu care vorbeam, de fapt unul dintre oamenii cu res­ponsabilităţi deosebite in acea întreprindere. „Nu vă supăraţi, l-am între­bat, acela nu-i furnir exotic?“ „Ba da...“, mi-a răspuns el, luînd, probabil, întrebarea drept o mică şi simplă digresiune, năs­cută din pură curiozitate. „Şi? — l-am îmboldit eu la o reacţie. Bocancul acela...?“. „O, ăştia-s oamenii, tovarăşe! Ăştia sunt, cu ei defilăm..." — a replicat respecti­vul şi şi-a con­tinuat vorbirea anterioară. Mărturisesc că tot ceea ce am mai văzut şi am mai auzit acolo — in­clusiv succese, probabil incon­testabile — totul m-a lăsat re­ce, ba poate m-a făcut şi mai trist. Ştiam prea bine cu ce greutate, de la ce mari depărtări, şi pe ce sudoare, inclusiv a res­pectivului indolent, se aduc a­­semenea materiale, spre a-i da de lucru tot lui, ca şi altora, spre a cîştiga şi el şi alţii; ştiam, spun, toate acestea prea bine ca să nu mă doară pină in suflet umbletul bocancului dis­trugător. De ce atita nepăsare, atita batjocură? — mă întrebam. El, bocăncarul acela, nu este un străin; nu este un vrăjmaş; n-ar trebui, practic, să-şi fie duşman sieşi distrugind unul dintre iz­voarele muncii, ale binelui său (Continuare In pag. a 2-a) FILE DE CARNET de Eugen Florescu

Next