România Liberă, decembrie 1983 (Anul 41, nr. 12156-12182)

1983-12-01 / nr. 12156

Pagina a 2-a — 1 decembrie 1983 • „Románia libera" 65 de ani de la făurirea statului naţional unitar românOMAGIU MARII UNIR SECVENŢE DIN FILMUL MARII UNIRI 12 OCTOMBRIE 1918 La Oradea, în casa avocatului Aurel Lazar, reprezentanţi marcanţi ai luptei pentru cauza naţională, în majoritatea lor membri ai Comitetului executiv al Partidului naţional român din Ardeal şi Ungaria — Ştefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Al. Vaida, Aurel Vlad, Vasile Goldş, Ioan Suciu, Ioan Ciordaş — pregătesc o declaraţie pe care Al. Vaida urmează să o ci­­tească la Budapesta în Camera deputaţilor. Declaraţia este redactată in cuvinte patetice şi demne care rezumă o stare de spirit generală. „Comitetul executiv al Partidului naţional român din Ardeal ţi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal ţi Ungaria, constată că urmările războiu­lui îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune singură şi liber de soarta sa, un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiu­nea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă uz de acest drept şi reclamă, în consecinţă, şi pentru ca drep­tul ca, liberă de orice înrîurire străină, să hotărască sin­gură aşezarea ei printre naţiunile libere". 18 OCTOMBRIE 1918 Discursul lui Al. Vaida in Camera deputaţilor produce stu­poare şi adversitate în nodurile deputaţilor guvernamentali şi o adeziune entuziastă printre studenţii români din Buda­pesta. 26 OCTOMBRIE 1918 ia fiinţă Consiliul naţional central român, ca for unic şi reprezentativ al, voinţei românilor transilvăneni. Din Consiliu fac parte 6 reprezentanţi ai Partidului naţional şi 6 repre­zentanţi ai Partidului social-democrat. 31 OCTOMBRIE 1918 Intr-o atmosferă de însufleţire generală şi de elan patrio­tic impresionant încep să se constituie gărzi şi consilii na­ţionale in toate localităţile transilvănene şi bănăţene. Primii care s-au organizat au fost românii din Timişoara, urmaţi în­deaproape de cei din Cluj, Braşov, Sibiu, Oradea, Lugoj, Alba lulia, Blaj , pînă la acoperirea, nu numai două sâptă­­mîni, a întregii arii româneşti. 13 NOIEMBRIE 1918 In urma unei note prin care Consiliul naţional român so­mează guvernul maghiar să-i transmită autoritatea politică, administrativă şi militară asupra a 23 de comitate din Tran­silvania, încep tratative la Arad intre Consiliul naţional cen­tral român şi o delegaţie guvernamentală ungară. Compro­misurile propuse de delegaţia guvernamentală sunt respinse cu fermitate de reprezentanţii Consiliului naţional român, care cer cu fermitate „desprindere totală“. 20 NOIEMBRIE 1918 Consiliul naţional ia decizia de a convoca la Alba lulia — în oraşul legat de amintirea lui Mihai Viteazul şi de în­cercarea sa pilduitoare de a realiza un singur stat al româ­nilor­­, pe­ data de 1 decembrie, o mare adunare naţio­nală in care să fie reprezentate, democratic, pe baza votu­lui universal, toate cele 130 de circumscripţii electorale de pe teritoriile Ardealului, Banatului, Maramureşului şi Cri­­şanei. Apelul înflăcărează întreaga populaţie românească, intr-un timp incredibil de scurt, se produce o mobilizare de amploare a tuturor consiliilor judeţene ţi comunale, a tu­turor românilor. Lucian Blaga avea sâ explice in cartea sa de evocări „Hronicul şi cîntecul vîrstelor"; „pentru marea, istorica adunare de la Alba lulia n-a fost nevoie de o deo­sebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani*. 28 NOIEMBRIE 1918 La Alba lulia încep sâ sosească In flux continuu mii și mii de români. Numeroase trenuri, decorate cu steaguri tricolore şi ramuri de brad, aduc bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, in­telectuali, ţărani şi muncitori. Entuziasmul şi eroismul româ­nilor ating o tensiune ctît de mare incit nimeni şi nimic nu le poate zăgăzui. Foarte mulţi dintre martorii evenimentelor de atunci compară adunarea impetuoasă şi frenetica a românilor cu revărsarea unui fluviu. 30 NOIEMBRIE 1918 Este o zi înnegurată şi friguroasă, cu fulgi de zăpadă ţfi­­chiuiţi de vint. Dar culoarea dominantă este dată nu de cerul plumburiu, ci de costumele naţionale în care predomină albul şi de steagurile cu albastru, galben şi roşu desfăşurate pe toate străzile străvechiului oraş. Iniţial s-a luat hotărîrea ca o parte din participanţi să rămînă provizoriu în satele din apropiere, pentru a nu se aglomera excesiv Alba lulia. Dar aceste precauţii de ordin administrativ au fost repede aban­donate în tumultul simţirii generale. Oamenii parcă se cu­nosc dintotdeauna şi vorbesc cu însufleţire. Unii dintre ei citesc ziarul „Alba-lulia”, apărut special. Seara, pe dealu­rile din împrejurimi se aprind mii de focuri. În aceeaşi seară, pînă noaptea tirziu, oamenii politici ro­mâni desfăşoară o intensă activitate. Comenzile patrulelor din gărzile naţionale şi muzica de fanfară se aud vag şi îndepăr­tat în sălile hotelului „Dacia" , unde funcţionează, sub con­ducerea lui Ioan Suciu, biroul de organizare a adunării, pentru a lua in discuţie şi a desăvîrşi actul unirii şi celelalte hotă­­riri ce urmau să fie supuse hotărîrii adunării. Proiectul de rezoluţie redactat de Vasile Goldiş, împreună cu membrii de la Arad ai Consiliului naţional şi cu unii lideri socialişti, con­stituie baza de plecare a dezbaterilor. Se ajunge la un con­sens in ceea ce priveşte intenţia de a proclama unirea fără nici un fel de condiţii. In memoriile sale, Tiron Albarti evocă, printre altele, un dialog cu valoare simbolică: „Prof. Vasile Goldiş citeşte: Punctul 1. Adunarea Naţio­nală a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, adunaţi prin reprezentanţii lor, decretează uni­rea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de ei cu Regatul român. - Nu cu regatul, ei cu România! — intervine unul dintre socialişti. - Păi nu e totuna? - a întrebat Vgîda.­­ Nu e totuna: regatul poate fi trecător. România este veşnică. Se şterge regatul şi se scrie România". 1 DECEMBRIE 1918 Ca şi cum natura însăşi ar participa la acest moment cru­cial din istoria românilor, ziua de 1 decembrie începe cu un răsărit de soare grandios pe un cer cu desăvârşire senin, în lumina strălucitoare a dimineţii se poate vedea imensa mulţime fremătătoare care continuă să crească prin so­sirea neîntreruptă a altor şi altor delegaţi din cele 80 de oraşe şi peste 5000 de sate transilvănene. Fiecare grup poartă cu minci de stindarde tricolore ţi pancarte cu numele localităţii de unde vine. In total, se adună in străvechea cetate 1 228 delegaţi aleşi de organizaţiile politice, econo­(Continuare in pag. a 3-a) Reapare, la Arad, ziarul naţional român. 29 OCTOMBRIE 1918 .Românul", organ al Partidului ! Oricine priveşte harta Româ­niei, nu poate să nu fie frapat de armonia peisajului geografic românesc. O geografie in care varietatea de relief se încheagă intr-o arhitectonică unitară. Carpaţii, deşi impunători, nu s-au constituit niciodată, aşa cum s-a intîmplat în alte părţi, ca o frontieră naturală prielnică izolării. Munţii Carpaţi deveniţi „munţii noştri“, ai românilor cu trecătorile lor, oficiale sau as­cunse, au fost un permanent loc de tranzit pentru mărfuri şi per­soane, între ţările române înfi­ripate de-a lungul ambilor ver­­sanţi. Ce poate fi mai semnifi­cativ pentru aceasta decit secu­lara transhumantă a ciobanilor ardeleni, coborînd cu turmele de oi spre cimpiile primitoare de la sud de Carpaţi ? Dar acesta este numai un as­pect, este drept, cu un adine ecou in întreaga evoluţie a spi­ritualităţii noastre, al legături­lor economice dintre cele trei provincii române. Legături permanente, intense, care au creat, fiind determinate in ace­laşi timp de acestea, unitatea economică a spaţiului românesc. In timp s-a creat o adevărată diviziune socială a muncii. Transilvania, pe de o parte, cu un sector de prelucrare, meşte­şugăresc, manufacturier, indus­trial mai dezvoltat, iar Moldo­va şi Ţara Românească, pe de altă parte, cu o economie agra­ră mai accentuată. Astfel, au decurs lucrurile timp de secole. Aspectul cel mai semnificativ din acest punct de vedere îl re­prezintă situaţia creată Transil­vaniei prin măsurile arbitrare, ce i s-au impus, de a rupe legă­turile cu România, în perioada războiului vamal declanşat de Austro-Ungaria contra Româ­niei intre 1886’—1891. Ruperea unor legături naturale, fireşti, nu putea sâ nu afecteze grav, chiar dramatic economia Tran­silvaniei­ Nenumărate sunt luă­rile de poziţie ale transilvăne­nilor : români, maghiari, ger­mani pe lingă guvernul de la Budapesta, sau cel imperial de la Viena, care subliniau pe toate căile necesitatea reluării legăturilor cu România. Iată ce scria un ziar german din Sibiu in legătură cu această situaţie: „Încetarea bruscă a legăturilor comerciale seculare intre Tran­silvania şi România are urmări simţitoare pentru populaţia transilvăneană, avindu-se in vedere că multe întreprinderi işi procură materiile prime din România..." încercările conducerii politice de a obţine şi a impune alte debuşee, alte legături economi­ce pentru Transilvania, au su­ferit un eşec drastic, cercurile conducătoare fiind obligate să recunoască : „Pierderea debu­­şeului românesc nu se poate în­locui cu nimic, nici atenția". Dacă şi cercurile politice con­ducătoare maghiare au trebuit să recunoască existenţa unei realităţi economice, ne dăm seama cu uşurinţă că ea făcea de fapt parte din însăşi condi­ţia de a fi a Transilvaniei. Ori­­cîte încercări s-au făcut, aceas­tă parte cotropită a pămintului românesc s-a aflat întotdeauna string legată de celelalte două ţâri româneşti. Un geograf ma­ghiar sublinia limpede în 1915, că Transilvania a rămas mereu in afara intereselor economice ale Imperiului şi câ „in cursul istoriei sale, (a Transilvaniei n.n.) această situaţie particulari a apărut permanent cu clari­tate". Iată cum şi în condiţii nefavorabile, această unitate economică a reprezentat un fapt de neclintit, ce a influenţat la mod decisiv cursul istoriei. Dacă însăşi baza economică a pămintului românesc se realiza­se de, secole într-o continuitate a unităţii sale, cu atit mai mult problema realizării marii unităţi naţionale, ca act politic justi­ţiar, devenea prin voinţa de ac­ţiune a populaţiei româneşti majoritare un fapt obiectiv. Condiţiile, conjunctura istorică puteau influenţa formele şi in­tensitatea acţiunii, dar procesul nu putea fi împiedicat. Poate cel mult întirziat. Condiţiile create de sfirşitul primului răz­boi mondial, prăbuşirea şi des­trămarea marilor Imperii, au creat însă cadrul favorabil In­tensificării luptei pentru înfăp­tuirea acestui arzător deziderat. Realizarea unităţii naţionale a fost unul din actele fundamen­tale ale istoriei româneşti. Prin el s-a creat cadrul favorabil pentru o dezvoltare mai rapidă şi mai completă a forţelor de producţie. Putindu-se concentra şi mobiliza resursele materiale şi umane ale întregului spaţiu românesc, dezvoltarea economi­că a ţării noastre a înregistrat un ritm mai intens, o creştere economică mai rapidă. Rolul României în diviziunea interna­ţională a muncii se modificase intr-un anumit sens mai pro­pice. Deşi capitalul străin era încă prezent, realizarea unităţii a creat condiţii favorabile pen­tru reducerea ponderii sale, in folosul capitalului autohton, ro­mânesc. Astfel, dacă în 1929 el reprezenta 70 la sută din capi­talul industrial. In 1938 se re­duce la aproape jumătate de 37,9 la sută. S-a produs o dezvoltare mai accentuată a industriei, care in 1938 a reprezentat (fără con­strucţii şi transporturi) 30,8 la sută din venitul naţional şi 39 la sută din produsul social, ceea ce reprezintă indiscutabil un progres, dacă avem în vedere că la începutul secolului aportul industrial a fost de numai 14 la sută în venitul naţional, iar în următoarele decenii Româ­nia a traversat perioade extrem de dificile : războiul mondial, criza economică din anii 1929— 1933. România nu se mai pre­zenta ca o ţară cu o economie distinct agrară şi exclusiv pro­ducătoare de materii prime, transformîndu-se treptat intr-o ţară agrară cu embrionul de dezvoltare a unui sector indus­trial semnificativ. Cu toate aceste progrese, însă, realizările înregistrate pe pla­nul dezvoltării economice nu au fost conforme cu marele po­tenţial uman şi material al ţării. Decalajele economice faţă de alte ţări s-au menţinut, chiar dacă România a avut la un mo­ment dat nivelul cel mai înalt de dezvoltare din sud-estul Eu­ropei. Locul său în diviziunea internaţională a muncii s-a îm­bunătăţit, dar ţara noastră a rămas cu precădere şi în conti­nuare un furnizor de cereale şi petrol. Piaţa internă era debilă, datorită în primul rînd slabei sale capacităţi de consum, de­terminată de nivelul scăzut al puterii de cumpărare a maselor, în special populaţia rurală, ce constituia majoritatea populaţiei ţării, ducea o viaţă de mizerie, în acest fel, industria româ­nească nu s-a putut dezvolta la nivelul posibilităţilor sale reale. Dezvoltarea a fost mai accen­tuată numai în anumite zone . A Unirea, ţara a făcut-o țara-i făcută din ţărani Ţăranii au făcut Unirea in truda miilor de ani. ţă­ranii cu frunţi taiate-n Transilvania ca expresie şi a eliminării oricăror obstacole ar­tificiale pentru economia sa, re­venită în spaţiul său firesc şi o parte din Muntenia, în timp ce restul zonelor ţării (Oltenia, Do­­brogea, o parte din Moldova) rămăseseră regiuni cu un grad de înapoiere accentuat pe toate planurile. In agricultură s-au menţinut forme vechi ale relaţiilor agra­re, productivitatea era scăzută, pauperizarea ţărănimii devenise tot mai intensă, făcînd ca între­gul sector, rămas în afara pro­cesului de dezvoltare şi moder­nizare al celorlalte comparti­mente, să greveze puternic asu­pra întregii economii a Româ­niei capitaliste. Victoria revoluţiei de elibe­rare socială şi naţională, anti­fascistă şi antiimperialistă a deschis drum liber unor trans­formări revoluţionare, înnoi­toare. în acest fel, se deschidea şi drumul împlinirii idealurilor de emancipare şi dreptate so­cială ale poporului nostru. Socialismul a descătuşat ener­giile creatoare ale poporului nostru, stăpîn deplin pe desti­nele sale, creator conştient al istoriei sale. Dezvoltarea econo­mică a ţării s-a înscris pe co­ordonate superioare. Realizată in mod sistematic, planificat, pe baza unei concepţii unice, eco­nomia românească a reuşit să depăşească intr-un timp istoric scurt dificultăţile create de moş­tenirea României burgheze. Pu­­nînd în centrul acestei opere complexe industrializarea, ca singurul mod de a consolida şi valorifica superior potenţialul uman şi material al ţării noas­Tărani cu dragoste de casă Rămaşi definitiv in doi Ţărani cu limbă răcoroasă Şi cu iubire-n limba lor. Ţărani ce nu mor niciodată Aprind pe creste focuri mari Din dragostea lor preacurată Veghind al limbii vechi hotar. Ion Andreiţâ­ r­­ tre, de a-i asigura deplina in­dependenţă politică şi economi­că, partidul şi statul nostru au acordat atenţie deosebită dez­voltării ei armonioase, ca struc­tură şi în profil teritorial. Re­partizarea armonioasă a forţelor de producţie pe teritoriul ţării, unul din obiectivele fundamen­tale ale politicii economice a partidului nostru, a avut ca scop ridicarea la un nivel su­perior a întregului potenţial e­­conomic al ţării, în aşa fel in­cit fiecare judeţ să poată bene­ficia de progresul general, ca fiecare judeţ să înregistreze creşterea bunăstării materiale şi spirituale. Ritmurile superioare ale creş­terii economice, mai ales după Congresul al IX-lea al partidu­lui, exprimă justeţea politicii economice a partidului şi statu­lui nostru,­­ la elaborarea şi conducerea căreia un rol funda­mental il are tovarăşul Nicolae Ceauşescu —, contribuind în mod decisiv la reducerea de­calajelor existente între diferi­tele zone geografice ale ţării, dar şi faţă de unele state mai dezvoltate din punct de vedere economic. Prin realizarea pro­gramelor de dezvoltare multi­laterală Încă din acest cincinal România tinde să devină o ţară cu un nivel mediu de dezvol­tare, creindu-se condiţiile nece­sare ca în deceniile următoare şi acest stadiu să fie depăşit. în acest fel, ceea ce au gân­dit şi pentru ceea ce au luptat Înaintaşii noştri îşi găsesc de­plina împlinire în actualitatea noastră socialistă, cind Româ­nia s-a transformat realmente intr-un stat modern cu o struc­tură economică de tip Indus­­trial-agrar armonios concepută, cu un ritm de creștere econo­mică dinamic, unde obiectivul de căpătîi al partidului și statu­lui nostru il constituie ridicarea permanentă a bunăstării po­porului, a nivelului său de via­ţă materială şi spirituală. Dr. Radu Vasîle Temeiurile Târârii şiUnirea stîncă fă răni cu singe-nvirtoşat Prin care se săpa adincă Setea de ţară şi de nat. Anii confruntă decisive Lupta pentru o nouă împărţi­re a lumii a dominat sfirşitul epocii moderne şi etapa de în­ceput a crizei generale a capi­talismului, generînd prima con­flagraţie mondială. In războiul declanşat in vara anului 1914 marile puteri imperialiste con­tinuau de fapt politica lor an­tebelică de expansiune, de con­solidare a regimurilor politice reacţionare, antipopulare, de perpetuare a asupririi altor na­ţiuni chiar în cadrul marilor state multinaţionale — mai cu seamă în imperiile austro-ungar, ţarist, otoman, inevitabil, izbuc­nirea conflictului mondial a avut loc intr-o atmosferă de intensă propagandă naţionalistă şi şovină, ostilă aspiraţiilor de libertate şi independenţă ale popoarelor. încă in ajunul crizei din 1914, politica externă a României în­cerca să realizeze o concordanţă între interesele, aspiraţiile ţării şi soluţiile diplomatice posibile, oferite de relaţiile internaţiona­le, pentru înfăptuirea idealuri­lor naţionale legitime şi progre­siste. Evenimentele din anii 1914—-1916 au înlesnit şi grăbit procesul de reorientare a poli­ticii externe româneşti, de re­nunţare la alianţa austro-ger­­mană şi de apropiere de gru­parea anglo-franco-risă, orien­tare determinată de imperative politico-militare şi menită să o­­fere sprijin luptei românilor pentru desăvîrşirea unităţii na­ţionale şi de stat. Renunţarea României la vechea alianţă şi opţiunea ei pentru colaborarea cu adversarii Puterilor Centrale nu reprezintă nicidecum adera­rea la politica imperialistă a Antantei. Sau, cum scria C. Mile in aceste momente de cumpănă in istoria ţării, „noi suntem­ pur şi simplu români şi asta ajun­ge“, căci obiectivul românilor se reducea la eliberarea fraţilor lor oprimaţi de orice stăpînire străină şi la desăvîrşirea operei de unificare naţională începută în 1859. Din această cauză profund patriotică, populară, a izvorît decizia Consiliului de Coroană, întrunit la 3 august 1914, de a nu intra în război, de a adopta formula politică a respectativei cu apărarea frontierelor“ şi nu pe cea a simplei neutralităţi. Era, neîndoielnic, un moment de turnantă in istoria români­lor, care prevestea o hotărîre istorică : intrarea în luptă, cu arma în mină, alături de An­tantă pentru dezrobirea fraţilor subjugaţi de peste munţi. In răstimpul 1914—1926 istoria României s-a îmbogăţit cu pa­gini da o densitate fără prece­dent: ţara s-a aflat in centrul unei înverşunate lupte diploma­tice între marile puteri dornice să dobîndească noi aliaţi. S-a declanşat o tensiune neobişnuită a vieţii politice interne, deter­minată de confruntarea dintre diferitele grupări ale opiniei publice româneşti în jurul pro­blemei căilor posibile de elibe­rare a tuturor românilor de sub dominaţia străină şi a modali­tăţilor politice practice de în­făptuire a acestei sarcini isto­rice. Pregătirile febrile pentru bătălia decisivă cu adversarii externi ai libertăţii şi unităţii românilor au intrat cum se spune in faza lor finală. Guvernul, opinia publică, in­clusiv armata, au respins de la început — in forme diferite — ideea unei cooperări militare cu Austro-Ungaria şi, implicit cu Germania. Chiar şi cercurile po­litice „filogermane“ din Româ­nia nu erau ostile realizării idealului naţional. Ele optau însă pentru atingerea parţială a acestui obiectiv pe calea co­laborării politico-militare cu Puterile Centrale. La rindul lor, adversari hotărtţi ai războiului imperialist, adepţi ai neutrali­tăţii — socialiştii — se pronun­ţau ferm pentru apărarea in­dependenţei şi pentru dreptul la autodeterminare al români­lor subjugaţi. Pe de altă parte, in anii 1914—1916, cea mai mare parte din cele 300 de publicaţii poli­tice care apăreau , în România au susţinut cu înflăcărare pa­triotică sinceră cauza unităţii naţionale. Amploarea luată de mişcarea pentru desăvîrşirea statului naţional unitar in rin­­durile populaţiei şi ale armatei era fără precedent. Organizaţii ca „Acţiunea Naţională“, „Liga pentru unitatea politică a tu­turor românilor“, „Carpaţi“ ş.a. desfăşurau mitinguri, demon­straţii, conferinţe, festivaluri populare, o intensă propagandă patriotică în rîndurile soldaţi­lor şi ofiţerilor etc. Toate aces­tea fiind menite a mobiliza şi stimula entuziasmul şi­­energia populară pentru lupta de uni­tate naţională. De pildă, in 1915, în întreaga ţară, a fost aniver­sată Unirea din 1859 sub lo­zinca: „Unirea de ieri, Unirea de mîine­­.“ în Transilvania Partidul Naţional Român res­pingea hotărît concesiile guver­nului şovin maghiar, determi­nate de oportunism politic, de­­clarind: „Noi nu acceptăm auto­nomii locale. Vrem unirea tu­turor românilor. Vrem statul nostru naţional român.«“ în acest context, obţinînd recu­noaşterea revendicărilor sale naţionale legitime şi garantarea unirii provinciilor româneşti de sub asuprirea monarhiei austro­­ungare cu Vechiul Regat, gu­vernul român­ a semnat, in au­gust 1916, tratatul de alianţă CU marile puteri ale­ Antantei, ar­mata română trecind la acţiune prin pătrunderea în Transilva­nia în noaptea de 14/15—27/28 august 1916, începea astfel, răz­boiul popular şi naţional al românilor pentru reîntregirea ţării, eveniment profund pro­gresist, străin cu desăvirşire de ţeluri acaparatoare, căci Româ­nia era ea însăşi un obiectiv al politicii imperialiste a marilor puteri. Se cuvine să reţinem atenţia asupra altor cîtorva as­pecte: momentul intrării în răz­boi a fost impus României de către Antantă, in funcţie exclu­siv de interesele sale militare şi în pofida pregătirii militare incomplete a armatei române. Guvernul român a respins ca­tegoric cererea Antantei de a declara război Bulgariei şi şi-a concentrat întregul efort militar pentru eliberarea Transilvaniei. Dar, devenind curînd obiectul loviturii principale a Puterilor centrale, lipsită de sprijinul eficient promis de aliaţi, slab înarmată, armata română — in care luptau numeroşi voluntari din provinciile asuprite — a suferit eşecuri, fără însă a fi putut să fie nimicită. Avind alături de ea întregul popor, armata română şi-a relevat încă o dată remarcabila sa capacitate de luptă și de sacrificiu pentru o cauză dreaptă, înaltele sale virtuţi militare, apărînd fiinţa poporului român şi independen­ţa ţării, trecind în legendă ne­pieritoarele fapte de eroism de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Concomitent, numeroşi patrioţi români — oameni politici, căr­turari, savanţi — activau peste hotare pentru a obţine spriji­nirea cauzei naţionale româ­neşti. Intrarea S.U.A. in război alături de Antantă a prilejuit, şi ea, în 1917 înrolarea în armata nord-americanâ a 17 000 de vo­luntari din rîndurile emigraţiei româneşti. Luptînd sub drapel nord-american, aceşti români, ca şi alţii care li se­ vor alătura mai apoi, s-au bătut şi pentru cauza neamului românesc. Lupta românilor pentru liber­tate şi unitate naţională era parte componentă a valului bă­tăliei popoarelor asuprite din Europa — sîrbi, croaţi, sloveni, cehi, slovaci, polonezi, irlandezi etc. — care a crescut în am­ploare pe măsură ce războiul mondial imperialist se prelun­gea, în aceste condiţii, revolu­ţia burghezo-democratică din Rusia şi mai cu seamă, Marea Revoluţie Socialistă din Octom­brie au stimulat lupta popoare­lor pentru autodeterminare, Austro-Ungaria, îndeosebi, era zguduită din temelii în 1918 de lupta popoarelor subjugate pen­tru o existenţă de sine stătă­toare, sau pentru unirea cu cei de un neam care işi creaseră deja un stat naţional — româ­nii, sîrbii, în parlamentul ma­ghiar, reprezentanţii românilor din Transilvania au afirmat cu tărie dreptul acestora la o viaţă naţională integrală. în septem­brie a fost constituit la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, recunoscut de Franţa ca exponent al poporului român. Aşadar, deşi România ieşise temporar din război, lupta ro­mânilor continua in diverse for­me. Sfirşitul războiului mondial a coincis in Austro-Ungaria, ca şi in alte ţări beligerante, cu crearea şi adincirea unei situa­ţii revoluţionare care a generat revoluţia burghezo-democratica, prăbuşirea monarhiei dualiste sub loviturile luptei pentru li­bertate­a independenţă a po­poarelor subjugate. In acest context, la 18/31 octombrie 1918, s-a constituit Consiliul Naţio­nal Român Central, for unic al românilor transilvăneni, in care au intrat şase social-democraţi şi şase membri ai P.N.R. In provinciile din imperiu locuite de români puterea se afla în mîinile Consiliilor naţionale ro­mâne şi a Sfaturilor muncito­reşti. Aceste organe şi organi­zaţii au trecut la pregătirea evenimentelor epocale pentru românii de pretutindeni de la sfirşitul anului 1918 — Unirea cea Mare. Aşadar, dreptul po­poarelor la autodeterminare a biruit. Pentru milioanele de ţă­rani, muncitori, intelectuali ro­mâni, socialişti sau de alte orientări politice, războiul de întregire a României, cu ma­rile sale sacrificii umane şi distrugeri nu fusese­­ zadarnic ! Beneficiarii luptei celor care au realizat Unirea din 1859, al celor care au cucerit Indepen­denţa şi al celor care au făcut Unirea dinn 1913 suntem­ astăzi, noi, cetăţenii României socia­liste. Istoria a confirmat din plin, aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că „reali­zarea statului naţional unitar devenise, în preajma primului război mondial, o cerinţă ime­diată, o condiţie primordială a mersului înainte al ţării noas­tre pe plan economic şi social...“ Dr. Mircea N. Popa sir . . i■:*‚‚.lââm&tâxl&SÂ-■ . ' yy''' .. im ^ / / , ' ' Bf Igg» f i-w . *■< , -îT" ■//o ' Äi,­Hâfc» Mft' ... . Mmm- ' i- • ' ' -•• , .•> : . " W-m» ^ . ii mmm Biroul pe care s-a semnat Unirea

Next