România Liberă, decembrie 1983 (Anul 41, nr. 12156-12182)
1983-12-01 / nr. 12156
Pagina a 2-a — 1 decembrie 1983 • „Románia libera" 65 de ani de la făurirea statului naţional unitar românOMAGIU MARII UNIR SECVENŢE DIN FILMUL MARII UNIRI 12 OCTOMBRIE 1918 La Oradea, în casa avocatului Aurel Lazar, reprezentanţi marcanţi ai luptei pentru cauza naţională, în majoritatea lor membri ai Comitetului executiv al Partidului naţional român din Ardeal şi Ungaria — Ştefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Al. Vaida, Aurel Vlad, Vasile Goldş, Ioan Suciu, Ioan Ciordaş — pregătesc o declaraţie pe care Al. Vaida urmează să o citească la Budapesta în Camera deputaţilor. Declaraţia este redactată in cuvinte patetice şi demne care rezumă o stare de spirit generală. „Comitetul executiv al Partidului naţional român din Ardeal ţi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal ţi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune singură şi liber de soarta sa, un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă uz de acest drept şi reclamă, în consecinţă, şi pentru ca dreptul ca, liberă de orice înrîurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere". 18 OCTOMBRIE 1918 Discursul lui Al. Vaida in Camera deputaţilor produce stupoare şi adversitate în nodurile deputaţilor guvernamentali şi o adeziune entuziastă printre studenţii români din Budapesta. 26 OCTOMBRIE 1918 ia fiinţă Consiliul naţional central român, ca for unic şi reprezentativ al, voinţei românilor transilvăneni. Din Consiliu fac parte 6 reprezentanţi ai Partidului naţional şi 6 reprezentanţi ai Partidului social-democrat. 31 OCTOMBRIE 1918 Intr-o atmosferă de însufleţire generală şi de elan patriotic impresionant încep să se constituie gărzi şi consilii naţionale in toate localităţile transilvănene şi bănăţene. Primii care s-au organizat au fost românii din Timişoara, urmaţi îndeaproape de cei din Cluj, Braşov, Sibiu, Oradea, Lugoj, Alba lulia, Blaj , pînă la acoperirea, nu numai două sâptămîni, a întregii arii româneşti. 13 NOIEMBRIE 1918 In urma unei note prin care Consiliul naţional român somează guvernul maghiar să-i transmită autoritatea politică, administrativă şi militară asupra a 23 de comitate din Transilvania, încep tratative la Arad intre Consiliul naţional central român şi o delegaţie guvernamentală ungară. Compromisurile propuse de delegaţia guvernamentală sunt respinse cu fermitate de reprezentanţii Consiliului naţional român, care cer cu fermitate „desprindere totală“. 20 NOIEMBRIE 1918 Consiliul naţional ia decizia de a convoca la Alba lulia — în oraşul legat de amintirea lui Mihai Viteazul şi de încercarea sa pilduitoare de a realiza un singur stat al românilor, pe data de 1 decembrie, o mare adunare naţională in care să fie reprezentate, democratic, pe baza votului universal, toate cele 130 de circumscripţii electorale de pe teritoriile Ardealului, Banatului, Maramureşului şi Crişanei. Apelul înflăcărează întreaga populaţie românească, intr-un timp incredibil de scurt, se produce o mobilizare de amploare a tuturor consiliilor judeţene ţi comunale, a tuturor românilor. Lucian Blaga avea sâ explice in cartea sa de evocări „Hronicul şi cîntecul vîrstelor"; „pentru marea, istorica adunare de la Alba lulia n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani*. 28 NOIEMBRIE 1918 La Alba lulia încep sâ sosească In flux continuu mii și mii de români. Numeroase trenuri, decorate cu steaguri tricolore şi ramuri de brad, aduc bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, intelectuali, ţărani şi muncitori. Entuziasmul şi eroismul românilor ating o tensiune ctît de mare incit nimeni şi nimic nu le poate zăgăzui. Foarte mulţi dintre martorii evenimentelor de atunci compară adunarea impetuoasă şi frenetica a românilor cu revărsarea unui fluviu. 30 NOIEMBRIE 1918 Este o zi înnegurată şi friguroasă, cu fulgi de zăpadă ţfichiuiţi de vint. Dar culoarea dominantă este dată nu de cerul plumburiu, ci de costumele naţionale în care predomină albul şi de steagurile cu albastru, galben şi roşu desfăşurate pe toate străzile străvechiului oraş. Iniţial s-a luat hotărîrea ca o parte din participanţi să rămînă provizoriu în satele din apropiere, pentru a nu se aglomera excesiv Alba lulia. Dar aceste precauţii de ordin administrativ au fost repede abandonate în tumultul simţirii generale. Oamenii parcă se cunosc dintotdeauna şi vorbesc cu însufleţire. Unii dintre ei citesc ziarul „Alba-lulia”, apărut special. Seara, pe dealurile din împrejurimi se aprind mii de focuri. În aceeaşi seară, pînă noaptea tirziu, oamenii politici români desfăşoară o intensă activitate. Comenzile patrulelor din gărzile naţionale şi muzica de fanfară se aud vag şi îndepărtat în sălile hotelului „Dacia" , unde funcţionează, sub conducerea lui Ioan Suciu, biroul de organizare a adunării, pentru a lua in discuţie şi a desăvîrşi actul unirii şi celelalte hotăriri ce urmau să fie supuse hotărîrii adunării. Proiectul de rezoluţie redactat de Vasile Goldiş, împreună cu membrii de la Arad ai Consiliului naţional şi cu unii lideri socialişti, constituie baza de plecare a dezbaterilor. Se ajunge la un consens in ceea ce priveşte intenţia de a proclama unirea fără nici un fel de condiţii. In memoriile sale, Tiron Albarti evocă, printre altele, un dialog cu valoare simbolică: „Prof. Vasile Goldiş citeşte: Punctul 1. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, adunaţi prin reprezentanţii lor, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de ei cu Regatul român. - Nu cu regatul, ei cu România! — intervine unul dintre socialişti. - Păi nu e totuna? - a întrebat Vgîda. Nu e totuna: regatul poate fi trecător. România este veşnică. Se şterge regatul şi se scrie România". 1 DECEMBRIE 1918 Ca şi cum natura însăşi ar participa la acest moment crucial din istoria românilor, ziua de 1 decembrie începe cu un răsărit de soare grandios pe un cer cu desăvârşire senin, în lumina strălucitoare a dimineţii se poate vedea imensa mulţime fremătătoare care continuă să crească prin sosirea neîntreruptă a altor şi altor delegaţi din cele 80 de oraşe şi peste 5000 de sate transilvănene. Fiecare grup poartă cu minci de stindarde tricolore ţi pancarte cu numele localităţii de unde vine. In total, se adună in străvechea cetate 1 228 delegaţi aleşi de organizaţiile politice, econo(Continuare in pag. a 3-a) Reapare, la Arad, ziarul naţional român. 29 OCTOMBRIE 1918 .Românul", organ al Partidului ! Oricine priveşte harta României, nu poate să nu fie frapat de armonia peisajului geografic românesc. O geografie in care varietatea de relief se încheagă intr-o arhitectonică unitară. Carpaţii, deşi impunători, nu s-au constituit niciodată, aşa cum s-a intîmplat în alte părţi, ca o frontieră naturală prielnică izolării. Munţii Carpaţi deveniţi „munţii noştri“, ai românilor cu trecătorile lor, oficiale sau ascunse, au fost un permanent loc de tranzit pentru mărfuri şi persoane, între ţările române înfiripate de-a lungul ambilor versanţi. Ce poate fi mai semnificativ pentru aceasta decit seculara transhumantă a ciobanilor ardeleni, coborînd cu turmele de oi spre cimpiile primitoare de la sud de Carpaţi ? Dar acesta este numai un aspect, este drept, cu un adine ecou in întreaga evoluţie a spiritualităţii noastre, al legăturilor economice dintre cele trei provincii române. Legături permanente, intense, care au creat, fiind determinate in acelaşi timp de acestea, unitatea economică a spaţiului românesc. In timp s-a creat o adevărată diviziune socială a muncii. Transilvania, pe de o parte, cu un sector de prelucrare, meşteşugăresc, manufacturier, industrial mai dezvoltat, iar Moldova şi Ţara Românească, pe de altă parte, cu o economie agrară mai accentuată. Astfel, au decurs lucrurile timp de secole. Aspectul cel mai semnificativ din acest punct de vedere îl reprezintă situaţia creată Transilvaniei prin măsurile arbitrare, ce i s-au impus, de a rupe legăturile cu România, în perioada războiului vamal declanşat de Austro-Ungaria contra României intre 1886’—1891. Ruperea unor legături naturale, fireşti, nu putea sâ nu afecteze grav, chiar dramatic economia Transilvaniei Nenumărate sunt luările de poziţie ale transilvănenilor : români, maghiari, germani pe lingă guvernul de la Budapesta, sau cel imperial de la Viena, care subliniau pe toate căile necesitatea reluării legăturilor cu România. Iată ce scria un ziar german din Sibiu in legătură cu această situaţie: „Încetarea bruscă a legăturilor comerciale seculare intre Transilvania şi România are urmări simţitoare pentru populaţia transilvăneană, avindu-se in vedere că multe întreprinderi işi procură materiile prime din România..." încercările conducerii politice de a obţine şi a impune alte debuşee, alte legături economice pentru Transilvania, au suferit un eşec drastic, cercurile conducătoare fiind obligate să recunoască : „Pierderea debuşeului românesc nu se poate înlocui cu nimic, nici atenția". Dacă şi cercurile politice conducătoare maghiare au trebuit să recunoască existenţa unei realităţi economice, ne dăm seama cu uşurinţă că ea făcea de fapt parte din însăşi condiţia de a fi a Transilvaniei. Oricîte încercări s-au făcut, această parte cotropită a pămintului românesc s-a aflat întotdeauna string legată de celelalte două ţâri româneşti. Un geograf maghiar sublinia limpede în 1915, că Transilvania a rămas mereu in afara intereselor economice ale Imperiului şi câ „in cursul istoriei sale, (a Transilvaniei n.n.) această situaţie particulari a apărut permanent cu claritate". Iată cum şi în condiţii nefavorabile, această unitate economică a reprezentat un fapt de neclintit, ce a influenţat la mod decisiv cursul istoriei. Dacă însăşi baza economică a pămintului românesc se realizase de, secole într-o continuitate a unităţii sale, cu atit mai mult problema realizării marii unităţi naţionale, ca act politic justiţiar, devenea prin voinţa de acţiune a populaţiei româneşti majoritare un fapt obiectiv. Condiţiile, conjunctura istorică puteau influenţa formele şi intensitatea acţiunii, dar procesul nu putea fi împiedicat. Poate cel mult întirziat. Condiţiile create de sfirşitul primului război mondial, prăbuşirea şi destrămarea marilor Imperii, au creat însă cadrul favorabil Intensificării luptei pentru înfăptuirea acestui arzător deziderat. Realizarea unităţii naţionale a fost unul din actele fundamentale ale istoriei româneşti. Prin el s-a creat cadrul favorabil pentru o dezvoltare mai rapidă şi mai completă a forţelor de producţie. Putindu-se concentra şi mobiliza resursele materiale şi umane ale întregului spaţiu românesc, dezvoltarea economică a ţării noastre a înregistrat un ritm mai intens, o creştere economică mai rapidă. Rolul României în diviziunea internaţională a muncii se modificase intr-un anumit sens mai propice. Deşi capitalul străin era încă prezent, realizarea unităţii a creat condiţii favorabile pentru reducerea ponderii sale, in folosul capitalului autohton, românesc. Astfel, dacă în 1929 el reprezenta 70 la sută din capitalul industrial. In 1938 se reduce la aproape jumătate de 37,9 la sută. S-a produs o dezvoltare mai accentuată a industriei, care in 1938 a reprezentat (fără construcţii şi transporturi) 30,8 la sută din venitul naţional şi 39 la sută din produsul social, ceea ce reprezintă indiscutabil un progres, dacă avem în vedere că la începutul secolului aportul industrial a fost de numai 14 la sută în venitul naţional, iar în următoarele decenii România a traversat perioade extrem de dificile : războiul mondial, criza economică din anii 1929— 1933. România nu se mai prezenta ca o ţară cu o economie distinct agrară şi exclusiv producătoare de materii prime, transformîndu-se treptat intr-o ţară agrară cu embrionul de dezvoltare a unui sector industrial semnificativ. Cu toate aceste progrese, însă, realizările înregistrate pe planul dezvoltării economice nu au fost conforme cu marele potenţial uman şi material al ţării. Decalajele economice faţă de alte ţări s-au menţinut, chiar dacă România a avut la un moment dat nivelul cel mai înalt de dezvoltare din sud-estul Europei. Locul său în diviziunea internaţională a muncii s-a îmbunătăţit, dar ţara noastră a rămas cu precădere şi în continuare un furnizor de cereale şi petrol. Piaţa internă era debilă, datorită în primul rînd slabei sale capacităţi de consum, determinată de nivelul scăzut al puterii de cumpărare a maselor, în special populaţia rurală, ce constituia majoritatea populaţiei ţării, ducea o viaţă de mizerie, în acest fel, industria românească nu s-a putut dezvolta la nivelul posibilităţilor sale reale. Dezvoltarea a fost mai accentuată numai în anumite zone . A Unirea, ţara a făcut-o țara-i făcută din ţărani Ţăranii au făcut Unirea in truda miilor de ani. ţăranii cu frunţi taiate-n Transilvania ca expresie şi a eliminării oricăror obstacole artificiale pentru economia sa, revenită în spaţiul său firesc şi o parte din Muntenia, în timp ce restul zonelor ţării (Oltenia, Dobrogea, o parte din Moldova) rămăseseră regiuni cu un grad de înapoiere accentuat pe toate planurile. In agricultură s-au menţinut forme vechi ale relaţiilor agrare, productivitatea era scăzută, pauperizarea ţărănimii devenise tot mai intensă, făcînd ca întregul sector, rămas în afara procesului de dezvoltare şi modernizare al celorlalte compartimente, să greveze puternic asupra întregii economii a României capitaliste. Victoria revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă a deschis drum liber unor transformări revoluţionare, înnoitoare. în acest fel, se deschidea şi drumul împlinirii idealurilor de emancipare şi dreptate socială ale poporului nostru. Socialismul a descătuşat energiile creatoare ale poporului nostru, stăpîn deplin pe destinele sale, creator conştient al istoriei sale. Dezvoltarea economică a ţării s-a înscris pe coordonate superioare. Realizată in mod sistematic, planificat, pe baza unei concepţii unice, economia românească a reuşit să depăşească intr-un timp istoric scurt dificultăţile create de moştenirea României burgheze. Punînd în centrul acestei opere complexe industrializarea, ca singurul mod de a consolida şi valorifica superior potenţialul uman şi material al ţării noasTărani cu dragoste de casă Rămaşi definitiv in doi Ţărani cu limbă răcoroasă Şi cu iubire-n limba lor. Ţărani ce nu mor niciodată Aprind pe creste focuri mari Din dragostea lor preacurată Veghind al limbii vechi hotar. Ion Andreiţâ r tre, de a-i asigura deplina independenţă politică şi economică, partidul şi statul nostru au acordat atenţie deosebită dezvoltării ei armonioase, ca structură şi în profil teritorial. Repartizarea armonioasă a forţelor de producţie pe teritoriul ţării, unul din obiectivele fundamentale ale politicii economice a partidului nostru, a avut ca scop ridicarea la un nivel superior a întregului potenţial economic al ţării, în aşa fel incit fiecare judeţ să poată beneficia de progresul general, ca fiecare judeţ să înregistreze creşterea bunăstării materiale şi spirituale. Ritmurile superioare ale creşterii economice, mai ales după Congresul al IX-lea al partidului, exprimă justeţea politicii economice a partidului şi statului nostru, la elaborarea şi conducerea căreia un rol fundamental il are tovarăşul Nicolae Ceauşescu —, contribuind în mod decisiv la reducerea decalajelor existente între diferitele zone geografice ale ţării, dar şi faţă de unele state mai dezvoltate din punct de vedere economic. Prin realizarea programelor de dezvoltare multilaterală Încă din acest cincinal România tinde să devină o ţară cu un nivel mediu de dezvoltare, creindu-se condiţiile necesare ca în deceniile următoare şi acest stadiu să fie depăşit. în acest fel, ceea ce au gândit şi pentru ceea ce au luptat Înaintaşii noştri îşi găsesc deplina împlinire în actualitatea noastră socialistă, cind România s-a transformat realmente intr-un stat modern cu o structură economică de tip Industrial-agrar armonios concepută, cu un ritm de creștere economică dinamic, unde obiectivul de căpătîi al partidului și statului nostru il constituie ridicarea permanentă a bunăstării poporului, a nivelului său de viaţă materială şi spirituală. Dr. Radu Vasîle Temeiurile Târârii şiUnirea stîncă fă răni cu singe-nvirtoşat Prin care se săpa adincă Setea de ţară şi de nat. Anii confruntă decisive Lupta pentru o nouă împărţire a lumii a dominat sfirşitul epocii moderne şi etapa de început a crizei generale a capitalismului, generînd prima conflagraţie mondială. In războiul declanşat in vara anului 1914 marile puteri imperialiste continuau de fapt politica lor antebelică de expansiune, de consolidare a regimurilor politice reacţionare, antipopulare, de perpetuare a asupririi altor naţiuni chiar în cadrul marilor state multinaţionale — mai cu seamă în imperiile austro-ungar, ţarist, otoman, inevitabil, izbucnirea conflictului mondial a avut loc intr-o atmosferă de intensă propagandă naţionalistă şi şovină, ostilă aspiraţiilor de libertate şi independenţă ale popoarelor. încă in ajunul crizei din 1914, politica externă a României încerca să realizeze o concordanţă între interesele, aspiraţiile ţării şi soluţiile diplomatice posibile, oferite de relaţiile internaţionale, pentru înfăptuirea idealurilor naţionale legitime şi progresiste. Evenimentele din anii 1914—-1916 au înlesnit şi grăbit procesul de reorientare a politicii externe româneşti, de renunţare la alianţa austro-germană şi de apropiere de gruparea anglo-franco-risă, orientare determinată de imperative politico-militare şi menită să ofere sprijin luptei românilor pentru desăvîrşirea unităţii naţionale şi de stat. Renunţarea României la vechea alianţă şi opţiunea ei pentru colaborarea cu adversarii Puterilor Centrale nu reprezintă nicidecum aderarea la politica imperialistă a Antantei. Sau, cum scria C. Mile in aceste momente de cumpănă in istoria ţării, „noi suntem pur şi simplu români şi asta ajunge“, căci obiectivul românilor se reducea la eliberarea fraţilor lor oprimaţi de orice stăpînire străină şi la desăvîrşirea operei de unificare naţională începută în 1859. Din această cauză profund patriotică, populară, a izvorît decizia Consiliului de Coroană, întrunit la 3 august 1914, de a nu intra în război, de a adopta formula politică a respectativei cu apărarea frontierelor“ şi nu pe cea a simplei neutralităţi. Era, neîndoielnic, un moment de turnantă in istoria românilor, care prevestea o hotărîre istorică : intrarea în luptă, cu arma în mină, alături de Antantă pentru dezrobirea fraţilor subjugaţi de peste munţi. In răstimpul 1914—1926 istoria României s-a îmbogăţit cu pagini da o densitate fără precedent: ţara s-a aflat in centrul unei înverşunate lupte diplomatice între marile puteri dornice să dobîndească noi aliaţi. S-a declanşat o tensiune neobişnuită a vieţii politice interne, determinată de confruntarea dintre diferitele grupări ale opiniei publice româneşti în jurul problemei căilor posibile de eliberare a tuturor românilor de sub dominaţia străină şi a modalităţilor politice practice de înfăptuire a acestei sarcini istorice. Pregătirile febrile pentru bătălia decisivă cu adversarii externi ai libertăţii şi unităţii românilor au intrat cum se spune in faza lor finală. Guvernul, opinia publică, inclusiv armata, au respins de la început — in forme diferite — ideea unei cooperări militare cu Austro-Ungaria şi, implicit cu Germania. Chiar şi cercurile politice „filogermane“ din România nu erau ostile realizării idealului naţional. Ele optau însă pentru atingerea parţială a acestui obiectiv pe calea colaborării politico-militare cu Puterile Centrale. La rindul lor, adversari hotărtţi ai războiului imperialist, adepţi ai neutralităţii — socialiştii — se pronunţau ferm pentru apărarea independenţei şi pentru dreptul la autodeterminare al românilor subjugaţi. Pe de altă parte, in anii 1914—1916, cea mai mare parte din cele 300 de publicaţii politice care apăreau , în România au susţinut cu înflăcărare patriotică sinceră cauza unităţii naţionale. Amploarea luată de mişcarea pentru desăvîrşirea statului naţional unitar in rindurile populaţiei şi ale armatei era fără precedent. Organizaţii ca „Acţiunea Naţională“, „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor“, „Carpaţi“ ş.a. desfăşurau mitinguri, demonstraţii, conferinţe, festivaluri populare, o intensă propagandă patriotică în rîndurile soldaţilor şi ofiţerilor etc. Toate acestea fiind menite a mobiliza şi stimula entuziasmul şienergia populară pentru lupta de unitate naţională. De pildă, in 1915, în întreaga ţară, a fost aniversată Unirea din 1859 sub lozinca: „Unirea de ieri, Unirea de mîine.“ în Transilvania Partidul Naţional Român respingea hotărît concesiile guvernului şovin maghiar, determinate de oportunism politic, declarind: „Noi nu acceptăm autonomii locale. Vrem unirea tuturor românilor. Vrem statul nostru naţional român.«“ în acest context, obţinînd recunoaşterea revendicărilor sale naţionale legitime şi garantarea unirii provinciilor româneşti de sub asuprirea monarhiei austroungare cu Vechiul Regat, guvernul român a semnat, in august 1916, tratatul de alianţă CU marile puteri ale Antantei, armata română trecind la acţiune prin pătrunderea în Transilvania în noaptea de 14/15—27/28 august 1916, începea astfel, războiul popular şi naţional al românilor pentru reîntregirea ţării, eveniment profund progresist, străin cu desăvirşire de ţeluri acaparatoare, căci România era ea însăşi un obiectiv al politicii imperialiste a marilor puteri. Se cuvine să reţinem atenţia asupra altor cîtorva aspecte: momentul intrării în război a fost impus României de către Antantă, in funcţie exclusiv de interesele sale militare şi în pofida pregătirii militare incomplete a armatei române. Guvernul român a respins categoric cererea Antantei de a declara război Bulgariei şi şi-a concentrat întregul efort militar pentru eliberarea Transilvaniei. Dar, devenind curînd obiectul loviturii principale a Puterilor centrale, lipsită de sprijinul eficient promis de aliaţi, slab înarmată, armata română — in care luptau numeroşi voluntari din provinciile asuprite — a suferit eşecuri, fără însă a fi putut să fie nimicită. Avind alături de ea întregul popor, armata română şi-a relevat încă o dată remarcabila sa capacitate de luptă și de sacrificiu pentru o cauză dreaptă, înaltele sale virtuţi militare, apărînd fiinţa poporului român şi independenţa ţării, trecind în legendă nepieritoarele fapte de eroism de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Concomitent, numeroşi patrioţi români — oameni politici, cărturari, savanţi — activau peste hotare pentru a obţine sprijinirea cauzei naţionale româneşti. Intrarea S.U.A. in război alături de Antantă a prilejuit, şi ea, în 1917 înrolarea în armata nord-americanâ a 17 000 de voluntari din rîndurile emigraţiei româneşti. Luptînd sub drapel nord-american, aceşti români, ca şi alţii care li se vor alătura mai apoi, s-au bătut şi pentru cauza neamului românesc. Lupta românilor pentru libertate şi unitate naţională era parte componentă a valului bătăliei popoarelor asuprite din Europa — sîrbi, croaţi, sloveni, cehi, slovaci, polonezi, irlandezi etc. — care a crescut în amploare pe măsură ce războiul mondial imperialist se prelungea, în aceste condiţii, revoluţia burghezo-democratică din Rusia şi mai cu seamă, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie au stimulat lupta popoarelor pentru autodeterminare, Austro-Ungaria, îndeosebi, era zguduită din temelii în 1918 de lupta popoarelor subjugate pentru o existenţă de sine stătătoare, sau pentru unirea cu cei de un neam care işi creaseră deja un stat naţional — românii, sîrbii, în parlamentul maghiar, reprezentanţii românilor din Transilvania au afirmat cu tărie dreptul acestora la o viaţă naţională integrală. în septembrie a fost constituit la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, recunoscut de Franţa ca exponent al poporului român. Aşadar, deşi România ieşise temporar din război, lupta românilor continua in diverse forme. Sfirşitul războiului mondial a coincis in Austro-Ungaria, ca şi in alte ţări beligerante, cu crearea şi adincirea unei situaţii revoluţionare care a generat revoluţia burghezo-democratica, prăbuşirea monarhiei dualiste sub loviturile luptei pentru libertatea independenţă a popoarelor subjugate. In acest context, la 18/31 octombrie 1918, s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, for unic al românilor transilvăneni, in care au intrat şase social-democraţi şi şase membri ai P.N.R. In provinciile din imperiu locuite de români puterea se afla în mîinile Consiliilor naţionale române şi a Sfaturilor muncitoreşti. Aceste organe şi organizaţii au trecut la pregătirea evenimentelor epocale pentru românii de pretutindeni de la sfirşitul anului 1918 — Unirea cea Mare. Aşadar, dreptul popoarelor la autodeterminare a biruit. Pentru milioanele de ţărani, muncitori, intelectuali români, socialişti sau de alte orientări politice, războiul de întregire a României, cu marile sale sacrificii umane şi distrugeri nu fusese zadarnic ! Beneficiarii luptei celor care au realizat Unirea din 1859, al celor care au cucerit Independenţa şi al celor care au făcut Unirea dinn 1913 suntem astăzi, noi, cetăţenii României socialiste. Istoria a confirmat din plin, aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că „realizarea statului naţional unitar devenise, în preajma primului război mondial, o cerinţă imediată, o condiţie primordială a mersului înainte al ţării noastre pe plan economic şi social...“ Dr. Mircea N. Popa sir . . i■:*‚‚.lââm&tâxl&SÂ-■ . ' yy''' .. im ^ / / , ' ' Bf Igg» f i-w . *■< , -îT" ■//o ' Äi,Hâfc» Mft' ... . Mmm- ' i- • ' ' -•• , .•> : . " W-m» ^ . ii mmm Biroul pe care s-a semnat Unirea