România literară, ianuarie-martie 1971 (Anul 4, nr. 2-13)

1971-01-07 / nr. 2

s-------------------Dimitrie Stejaru ~"S PĂSĂRI INCANDESCENTE ■ - Alunec E un şuier neliniştit de aburi şi e un monstru de metal care pufăie, un monstru venit prin civilizaţie. Mereu plec şi mă întorc; mă scald în bătrînele vînturi de munţi alunec în safirul mării. Păsări incandescente îmi deschid uşi. Am aşteptat " . Am aşteptat noaptea Flori — la întoarcerea rătăcirilor le-am aşteptat cu pămîntul unde am galerii necuvîntate — am închis ochii să nu le ard petalele şi semnele, şi praful culorilor — atunci . M-am aşteptat lepădat de coroane, unul doar, tăinuit, doar fiul — m-am întîlnit cu mine ? cu florile ? noaptea, cind oamenii sînt plecaţi ? Mi s-a spus — Mi s-a spus odată că am avut şi eu tată că s-a dus şi s-a tot dus fără vorbă să fi spus şi s-a dus ca florile cînd le prind ninsorile lăsîndu-mă singurel sub ramuri de făgeţel. Făgeţelul s-a uscat eu în lume am plecat, de tată n-am auzit vînturile l-au bocit. Tînăr, tinerel, singur, singurel, cu fîntîna morţii în el. Mă dor Şuvoiul de ceară întinde braţe să-mi ia paşii, osteneala, bruma agonisirii. — O, depărtările mă dor dar voi veni pe scut. M-am învelit Am trecut prin văile şi dealurile tale m-am învelit cu fluvii de luna cu flăcările buzelor tale — unde să mai alerg ? împăraţii au vetre, aur şi paznici, noi sîntem paznicii artei­ noastre, noi omorim visul şi el ne scaldă ochii moare şi e într-una viu, să nu-mi dai umbra altor umbre primeşte-mă şi taci ca un zeu nou. Dar eu? Dar eu ? Mi s-a golit cămara — lumea din rafturi a fugit şi vechiturile şi patefonul, aseară toate au fugit de hohotul Profunzimii.­ ­ La mare Pergament fără sfîrşit neînceput adună litere de midii şi zodii din spuma berbecilor şi delfinilor. Eu caut urma rămasă în plajă şi pescăruşul îmi atinge zilele. Invitaţie la alt port Au trecut sute de ani, multe primăveri şi veri, multe amurguri şi galere cu sclavi , închisori ale sclavilor arămii, negri, albi, vase greceşti, romane, unde zeii aveau altare, saci de arginţi şi ordonanţe senatoriale. Au trecut sute de ani — au fost, au rămas in marmora ţărmului, în monete cu istorii prefăcute în alte istorii. Nu ştie nimeni istoria. E ceaţă încă. Ulise n-a fost în Mangalia ? Un popor a săpat galerii în Tomis între Tuzla şi întunerecul anilor, unde, poate, veneţienii asaltaţi mîneau ultimile sepii conservate. Au trecut sute de ani, Marea Neagră înghite luna şi fructele de aur ale bolţii cu aceeaşi monocelulară ardoare. Tot ce a fost stă în lexicon şi muzeu, în amintiri presate. Corăbii, cuie de lemn, sultani şi chiraline au pierit. Au trecut sute de ani — falezele sprijinite de loess, de galopul valurilor cu alge moarte şi de ochii primarului obosite îşi răsturnau malurile. Ţărmul intra mai adînc în oraş, oraşul bătrîn ca un ghioc în care vînturi marine grăbite, pribege, fluierau. Au trecut zeci de ani, doi ani — vino pasăre Eumene în portul nostru albastru. Cu mîinile crăpate, femeile Vînturiie treceau uscate, vînturiie din sus, de pe mare — numai vînturi şi cuptoare fierbinţi, cuptoarele norii nu-şi despleteau şerpii, nici stropii diamantele roditoare. Femeile descîntau noaptea adunau în ochi păianjenii stelelor și cu mîinile crăpate însemnau pragul de lut, fruntea bărbatului, a copilului, apoi adormeau visînd ploi binecuvântate, pistoane, soarelui . Judecata esenţială Aş începe cu un lucru uşor emfatic şi aş sublinia ca în ultimii 2500 de ani, în această zonă a lumii, a fost caracteristică o anumită gîndire, existentă şi în alte părţi, dar aici esenţială. Stăpînirea de sine a fost totdeauna şi pretutindeni o valoare şi o virtute mora­lă, subliniată de orice societate, pentru că altfel, fără înfrîngere de sine, colectivităţile formate din biete fiinţe subiective n-ar putea exista, nimeni nu s-ar acorda cu nimeni, o anarhie specială ar bîntui pămîn­tul. Insă această valoare a căpătat prin spiritul nostru geometric, nu o valenţă doar morală sau religioasă, nu ni s-a cerut să ne golim de subiectivitate în desfiin­ţare faţă de absolutul terasant, din cer şi de pe pă­­mînt (suveranul autocratic şi divin). Subiectivitatea fiecăruia n-a fost ştearsă, ci s-a aplecat asupra obiec­tului de cunoaştere, a căpătat formă străină — deci limitativă, prin adevăr. De la speculaţia filosofică asu­pra naturii şi pînă la ştiinţa modernă aceasta a fost calea înfrîngerii de sine, fundamentul curajului nos­tru de a exista, fără teroare, într-o linişte poate pe alocuri îngheţată. Şi totuşi a rămas un domeniu al subiectivităţii mai libere, uneori foarte libere, alteori închisă în canoane clasice, însă oricînd nu supunîndu-se obiectului cît creîndu-1. Acest domeniu de eliberare de tensiune, loc al intîlnirii multor civilizaţii, o punte mai reală peste timp decit orice altceva, este arta. Aici apar, chiar în lumina clară a Mediteranei pe care toţi, fără să ştim adesea, o iubim atîta, demonii noştrii interiori, expresia clivajelor noastre, identificările simbolice a ceea ce ne sperie înăuntru cu ceea ce ne sperie în afară. Cei care practicăm această meserie complicată, ştim că ea e grea, mai ales pentru că nu ascundem ceea ce alţii pitesc cu grijă, că nu vindecăm rănile pe care alţii toarnă balsam, decit prin continuă zgîndă­­rire. Insă şi acest domeniu şi-a creat, paralel cu el, o oglindă care să o explice şi s-o reintroducă în calm. Critica şi teoria, încercarea de ştiinţă a artei, ne face să nu trăim, nici aici, în domeniul contactului direct, prea aspru şi prea subiectiv, fără o pavăză de co­mentariu. Acest joc secund al unui joc secund cla­rifică şi face suportabil, la înalta lumină a conceptu­lui, creaţia artistică propriu-zisă. Ea face opera mai tulburătoare încă, dar nu prin răscolire, ci prin lumi­nare, desface sensurile polisemantice din înmănunche­­rea lor şi dovedind că sunt mai multe le deschide o largă perspectivă, în cazul operelor majore o perspec­tivă infinită. Rolul ei e fundamental pentru orice cul­tură care a depăşit folclorul şi aş îndrăzni să spun că activitatea critică reprezintă continua europeniz­are a artei, integrarea în modul nostru profund de a ne construi cultura, apropiindu-ne arta care totdeauna păstrează în ea ceva barbar. Critica este perpetuul ci­vilizator, criticul e un desţelenitor prin luminarea sen­surilor. Poate de aceea şi Europa a fost atît de bogată în critici şi a ridicat monumente de comentarii. Fiind artă şi neartă în acelaşi timp, ea e un intermediar în­tre gîndire şi simţire, între subiectivitate şi obiectivi­tate, între istorie şi clipă. Dar, tocmai de aceea, criticul are nevoie de mari ca­lităţi, el, perpetuul grec între barbari. Cind un creator este absurd de subiectiv, i se poate ierta, cind este aşa un critic, ne vine să ne îndoim de vocaţia sa. Pentru că subiectivitatea sa, chiar dacă se întîmplă să aibă forţă, este plasată acolo unde fantezia trăieşte cu ari­pile tăiate şi de aceea critica de acest gen are ceva jalnic, meschin. M-a preocupat, la sfîrşitul acestui an, critica mai mult decît de obicei şi am citit vreo 15 articole care se refereau la un obiect pe care-l ştiam foarte bine, pentru că-1 făcusem eu. Am avut reale satisfacţii, unele Chiar surprinzătoare pentru mine Nu m-a mirat să găsesc construcţii critice revelatoare la Manolescu, Raicu, Matei Călinescu. Alteori m-am mirat. Insă am avut şi un sentiment neplăcut cînd am observat (de fapt numai în două, maximum 3 cazuri din 15), o curioasă lipsă de vocaţie manifestată prin imposi­bilitatea de a gîndi „esenţa" a ceva, indiferent de ati­tudinea, pozitivă sau negativă, luată. Pentru că a gîndi esenţa este demersul gîndirii şi critică fără gîndire, fără aplicare la obiect nu există Ce părere ar avea cineva dacă urmînd să caracterizeze o fizionomie, ar măsura nasul în luminozitate (orice obiect are şi lu­minozitate, dar în cadrul unui raport fizionomic el nu contează). Gîndirea esenţială este structurată, ea în­cearcă să stabilească legătura dintre laturi sau cons­tată că ea nu există. Analiza nu înseamnă mărunţire niciodată, ea descompune aparenţele pentru a putea lega esenţele. Sine ira et studio, mă gîndeam la aceste lucruri, pornind de departe, pentru a da o justificare teoretică unei nemulţumiri ce nu rezulta din vindictă şi nu se referea la apropierea de cărţile mele — ele neofe­­rindu-mi decît un caz între altele. Critica e totuşi, prin ambivalenţa ei, o foarte difi­cilă cale de parvenire, pentru că te demască, aşa cum demască insuficienta putere de abstracţie a unui sili­tor elev o problemă de matematică — unde teoremele, învăţate pe de rost, n-au nici o putere, numai substan­ţa lor vie. Aş putea, pornind de la această comparaţie, să scriu la nesfirşit, observînd între altele şi greutatea receptării unei formule noi, oricare ar fi ea, de către asemenea elevi silitori, ambiţioşi, uneori agresivi, al­teori academici, cu vestă, cravată şi cu cite un docto­rat, dar iremediabil mediocri. Dar deocamdată atît. Alexandru IVASIUC România literară 3

Next