România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
nescu „terre â terre", cum nu de puţine ori s-a auzit, şi care se răzbună prin lutul imitaţiei: „Ne-au jefuit cuvintele de înţelesuri“ ; „Nu vorbim, de frică să nu ne spînzurăm de cuvinte“ ; „Doamne, cum îmi cad în ochi / umbrele cuvintelor, / / uscate ! / Dincolo de mine, / în aer, / nu mai încolţeşte / nici o pasăre. // Toate lucrurile se împrăştie / la rostirea numelui lor“ ; „Te năpădeşte auzul meu, / ca o iederă flămîndă. / Rup cu urechile din tine / ca dintr-un ocean“ ; „Ce animale de pradă / mi-s urechile ! / Stau întinse la marginea lucrurilor, / aşteptînd să încolţească / în vreunul / zgomotul „Trupul meu şi lucrurile / modelează din aer / pînda" ; „Mi se decojeşte trupul / de nume / şi numele meu se aude / crăpînd / sub tălpile tale. // Cimitire ale aerului / mi-s cuvintele“ ; „Lucrurile din jur / îmi orbesc trupul. / Fierb cuvintele, / locuind aerul din oasele mele“ ; „Amîndoi ne vom spăla într-o vocală / cu auzul rămas în ea. / Ne vom usca apoi / într-o ureche flămîndă, / întrebîndu-ne reciproc : / cine eşti, / tu, cel de dincolo de mine, / tu, cel ce te-ai dizolvat în aer, / profilîndu-mă ?...“ Şi mai multe rezonanţe sînt din poezia de porţelan şi acuarele a lui Gheorghe Tomozei, dar fiindcă fondul versurilor e cît de cît asemănător, bătînd în cadenţele elegiei erotice, se produce o infuzie mai apropiată de natura poetului. Năruirea timpului în melancolice clepsidre, plînsul oglinzilor, caligrafia chipului îngînă o melodie minoră, ieşită dintr-o sensibilitate feminizată, cu uşoare tuşe de lirică „intimistă“. Poeziile se fărîmiţează, ele însele, între degete. Aş cita, exemplificînd totodată posibilităţile autorului, versurile din Atmosferă . Sînt aşa de singur, de parcă încăperea aceasta / ar fi o iubită / care m-ar sorbi cu sufletul / din fiecare urmă, / din fiecare umbră, / din fiecare literă / ce-mi caligrafiază chipul. / Şi văd cuvinte / dezbrăcîndu-se în oglinzi, / goale, / cum numai rostirea / le mai poate păstra...“ Orice încercare de a depăşi acest domeniu caligrafic eşuează în vociferări pretenţioase, de felul: „Nu daţi erorii numele meu !/ Mocirla nu creşte pe muntele minţii* ; „Eu, cel ce sufăr de viaţă ca de vina / de-a fi redat odihna unui drum, / sau de-a fi desenat în clasa întîia / soarele ca pe-un foc rotund cu fum" ; „Azi sufăr de Orfeu ca niciodată !“ ; „O, ce simplu se vinde lumea la mine-n plămîni!“ etc. Cu mai mare grijă pentru culoarea cuvintelor și pentru evitarea exprimărilor uzate, manieriste, Dan Rotaru e capabil să reuşească în delicate cerneluri lirice. Niculae Stoian întoarcerea la lucrurile naturii Acest titlu „rousseau-ist“, amintind, pe de altă parte, de titlul volumului lui Camil Baltazar, Intorcerea poetului la uneltele sale, nu înseamnă nicidecum pentru Niculae Stoian şi o întîlnire cu poezia. Din contră , deşi „mult rîvnită“, poezia rămîne în faţa autorului aceeaşi „oază nomadă* care se îndepărtează vertiginos de încercările sale trudnic versificate. Cine crede, despre poezie că e „vociferare interioară", categoric nu are nici mijloacele cum s-o întîlnească. Printre ele ar figura, cu siguranţă, bunul gust şi mlădierea spirituală. Despre ele să vorbim în legătură cu Întoarcerea la lucrurile naturii. (Ed. Eminescu). Poate că Turnul din Pisa — văzut de Niculae Stoian în peregrinările lui — nu mai posedă „nici un şarm, pe franţuzeşte spus“, în ochii rafinatului, dar că e „un nostim şi supus «Hopa Mitică». / Pentru turişti americani and comp.* tare m-aş îndoi ; poate că Sfinxul, ajuns obiect de turism, nu mai spune mare lucru la multă lume, însă că-şi „luminează orbitele sihastre“ la dansul concupiscent al unei „brune nubiene“ este, iarăşi, peste înţelegerea mea. Să înţeleg atunci „reni-pegaşi“ care rimează cu „o mie de Degaşi“ ori un motto ce sună astfel : „Vai, vai, vai cum trece vremea, / Toate mîndrele-mi zic nenea" ? Sau le pricep ca pe dovezi, în primul rînd, de grosiertate. (Tot discutăm despre Întoarcerea la lucrurile naturii !) „Capodopera“ gustului cu totul îndoielnic e un Poem-invectivă, compunere grosolană ca o pată de noroi : „Ai izul tău ştiut, şi după tine, / Viespar roind de pofte sexuale, / O lungă trenă de priviri se ţine, / Beteală care-o lasă melcii-n cale. // Cu ochii — limbi de viperă la pîndă, / Ai şi sărit, adulmecînd bărbaţii. / Iar pieptu-ţi sumeţeşti parcă-n izbîndă, / Purtîndu-ţi sinii ca pe decoraţii. // Cînd circuli, farfurie zburătoare, / Ultratereştrii-n jur paralizează ; / Ca pe un alt tărîm li se năzare / C-a rătăcit seducătoarea-ţi pază. // Pe cînd tu, vai, nu eşti decît Dalilă / Ce duci pre toţi naivii în ispită , / De mîngîiat asprită ca o pilă, / Şi precum coasa-n sărutări tocită.“ Fireşte că ea, răstălmăcind, totodată, titlul lui Geo Bogza, îşi ia drept motto versul eminescian ! Este o ipocrizie ca, după asta, să mai invocăm poezia. târgul a fost foarte atent la respectarea adevărului istoric. In privinţa aceasta meritele sale sunt incontestabile. Toate sau aproape toate personalităţile marcante ardelene, care au luat parte la evenimentele istorice din 1848, apar în piesa lui Alexandru Voitin. Ceea ce spun ele, gesturile lor sunt cele pe care le cunoaştem din istoria acelui an. Dramaturgul a căutat să dea documentelor ce este al documentelor. Interpretarea cea mai nouă a istoriei lui Avram Iancu şi a revoluţiei din 1848 în Transilvania este urmată cu fidelitate. Fără îndoială, autorul piesei a studiat pe îndelete epoca şi a cîntărit cu multă scrupulozitate tot ce era istoric de cîntărit. Intr-o piesă în care apar între patruzeci şi cincizeci de personaje care au cîte ceva de spus, fiecare purtînd un nume, deci nefiind „un popă“, „un ofiţer austriac“, „un grof maghiar“ oarecare, dramaturgul se vede obligat să-şi individualizeze personajele. Iată-i pe : episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, pe George Bariţiu, Alecu Russo, Alexandru -Irfăh Cuza, Iosif Sterca-Şuluţiu, Nicolae Bălcescu, Ioan Axente Sever şi alţii, şi alţii. Trebuie să spunem că, fără să poată dobîndi, prin cîteva cuvinte rostite, un profil propriu, toţi aceştia spun cam ceea ce le aparţine. Cu alte cuvinte, dramaturgul izbuteşte, în destul de dificila întreprindere de individualizare a personajelor sale, să facă aproximativ tot ce putea să facă. E adevărat că tocmai aceste calităţi ale piesei se întorc împotriva ei. Dintr-o prea mare atenţie la contextul epocii, dramaturgul pare să-l neglijeze pe eroul său, pe Avram Iancu. Fireşte, acesta apare în cele mai multe din scenele piesei. Dar nu devine eroul unei tragedii cel care dramatic, nu istoric, concentrează în făptura sa nodul acţiunilor. Sînt unele momente în care dramaturgul înţelege valoarea aluzivă a cuvîntului dramatic. De pildă, în prologul piesei, în acel scurt tablou, impresionant, în care Iancu se opreşte în faţa casei lui Ion Stupină. Intenţia lui Alexandru Voitin pare să fie circumscrisă in subtitlul piesei sale : „Calvarul biruinţei“. Dar pe Avram Iancu nu-l vedem ureînd acest calvar, decît în unele clipe. Ceea ce vedem este tabloul dramatic al unei epoci de frământări. Ceea ce nu e puţin. Dar să ne amintim ceea ce ştim încă din Poetica lui Aristotel. Intre poezie şi istorie este o deosebire radicală. Dacă n-ar fi decît faptul că „alcătuirea subiectelor poeziei“, epice ori tragice, nu poate fi aceeaşi cu a subiectelor istoriei, căci în aceasta din urmă, „în mod necesar, expunerea nu e a unei acţiuni, ci a unei epoci, mai exact a tuturor evenimentelor petrecute înlăuntrul unei epoci în legătură cu unul sau mai multe personaje...“ E tocmai ceea ce a urmărit Alexandru Voitin, sacrificînd poezia de dragul istoriei. Alexandru Mitru, Constantin Mateescu Avionul de Cluj Unul din acele fenomene moral-sociale ale timpului nostru care anunţă, poate, secolul XXI este febra care a cuprins tineretul lumii. Desigur, nu se poate reduce totul la mişcările contestatare din anumite ţări. Dacă putem vorbi despre o criză a tineretului, aceasta este, în parte cel puţin, o criză a responsabilităţii. Aparent (îndeosebi în ţările occidentale) asistăm la o fugă de responsabilitate, la o anarhică tendinţă spre dizolvarea normelor, obligaţiilor impuse de societatea „bătrânilor“, în realitate, se pot recunoaşte în unele din simptomele mişcărilor contestatare o voinţă de răspundere, dorinţa de anume obligaţii noi, norme noi morale. Autorii presei Avionul de Cluj şi-au extras subiectul din dilemele, din tribulaţiile sufletului juvenil. Paul, „15 ani, ochi vioi, mină blazată“, e un adolescent din zilele noastre. Copilul nu are mamă, e crescut de tatăl care, fost ofiţer, înclinat spre excese (alcoolism), e un om pierdut. Paul are o soră, pe Dana, şi unchi, mic-burghezi senili şi foarte egoişti. Cînd tatăl e dus la spital, băiatul fuge de acasă. Nici o exaltare, nici o revoltă. Foarte bine observată lipsa de entuziasm a celui care se simte, deodată, condamnat la libertate. „Am luat viaţa pe contul meu propriu... Sunt liber, Virginie ! Absolut liber...“ Cea căreia îi face tînărul confesiunea dezolantei sale libertăţi este prietena lui, de aceeaşi vîrstă, Virginia. Peregrinările lui Paul se aseamănă, întrucîtva, cu cele ale „fugarilor“ din romanele ori povestirile americane ale tinereţii frenetice. Adolescentul din binecunoscutul roman al lui Salinger, De veghe in lanul de secară, este unul dintre aceşti inocenţi care au început să cunoască răul, pe care răul îl jigneşte înainte de a-l ispiti. Paul caută un aviator, totul este legat de aflarea acestuia, fuga sa ar dobîndi un rost dacă l-ar găsi. Dar aviatorul a murit, zborul pare să-i fie interzis băiatului. Cei din jurul lui — rude meschine, sora, amantul frivol al acesteia — nu-1 pot ajuta în deruta lui. Mai degrabă străinii, indiferenţi, amici ai aviatorului, paznici de cimitir, făpturi decavate, întoarcerea finală înseamnă găsirea de sine. Căci Paul nu căuta un aviator, ci pe sine. Şi o dată cu sine va găsi responsabilitatea, îşi va asuma răspunderi. Piesa lui Alexandru Mitru şi Constantin Mateescu se citeşte cu interes. Ea are evidente calităţi dramatice — fără să fie propriu-zis o dramă. Te miri chiar cum au izbutit cei doi autorc ai ei să construiască, atît de abil, o piesă, pornind de la un subiect destinat mai curînd epicii. Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea August Treboniu Laurian Două sute şaptezeci de pagini, urmate de o Anexă şi o Bibliografie, închină lui August Treboniu Laurian, prin intermediul Editurii didactice şi pedagogice, Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea. Gestul merită stima noastră. August Treboniu Lauria este unul din apostolii învăţămîntului românesc, coautor al Magazinului istoric pentru Dacia, participant de seamă al revoluţiei de la 1848 în Transilvania, unde încearcă să deschidă drumul lui Bălcescu şi în Ţara Românească, editor al Cronicii lui Gh. Şincai, profesor de filozofie, autor de manuale şcolare, între care amintim aici pe cele de Istoria românilor, întemeietor, între alţii, al Societăţii Academice Române şi, în acelaşi timp, autor, alături de Massim, al primului mare dicţionar al limbii române, însemnătatea multora dintre cei ce au susţinut primele curente de sincronizare culturală literară şi ştiinţifică cu Europa, generaţia Şcolii Ardelene şi a paşoptiştilor ardeleni, începe să fie uitată. Mai mult decît atît, uneori, desconsiderată. Ceea ce ştie intelectualul cu o minimă informaţie despre Laurian este că acesta, adept al ideilor latiniste, un purist deci, este autorul unui monstruos dicţionar prin care se încerca inventarea unei limbi artificiale împotriva celei vorbite de popor. Studii ca cel intitulat Ideologia generaţiei paşoptiste din Transilvania de Marica Em, Iosif Lajos, Călina Mare şi Constantin Rusu, 1969, tind să ne dea o mai exactă imagine a activităţii şi însemnătăţii multiple a acestor intelectuali de excepţie. Un alt studiu de lexicologie mai recent (M. Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, 1966) reabilitează dicţionarul lui Laurian şi Massim, subliniindu-i excepţionala calitate. O restituire şi o reabilitare este şi monografia lui Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea. Ea nu studiază o operă de valoare literară, ci una de istorie culturală. Este o lucrare de corectă informaţie care evită spiritul apologetic. Cum orice carte ce presupune informaţii privind circulaţia ideilor interesează literatura, facem loc acestei lucrări aici. Autorii au meritul de a fi scris in colaborare prima lucrare de amploare despre August Trebonitt Laurian şi publicul trebuie să ştie că această Illowara există. Adrian Fochi G. Coşbuc şi creaţia populară Adrian Fochi e autorul unui impozant studiu asupra baladei populare Mioriţa, sub toate aspectele pe care le implică cercetarea temei. Este cea mai importantă şi cea mai completă cercetare sistematică a problemei, privită cu ochiul specialistului secolului XX care a părăsit orice romantism şi orice interpretare hazardată. Nici o nouă interpretare a baladei şi a variantelor ei nu poate face abstracţie de multilaterala investigaţie a lui Adrian Fochi. Ţinta lucrării nu era de a da o nouă interpretare a baladei, ci de a crea un soclu ştiinţific viitoarelor interpretări ale Mioriţei. Adrian Fochi a făcut faţă importantei sarcini ce şi-a propus-o printr-o riguroasă metodă de lucru care să-i îngăduie tratarea problemei pe toate faţetele. Vocaţia lucrărilor meticuloase şi exhaustive este dovedită şi de recentul studiu G. Coşbuc şi creaţia populară. Aici Adrian Fochi reia, la proporţii ample, o temă de cercetare mai veche. Sunt studiate raporturile lui Coşbuc cu folclorul, influenţa directă a unor creaţii populare asupra poeziei coşbuciene, influenţa mentalităţii folclorice asupra întregii sale opere. Se fac indentificări de surse şi de motive populare. Cercetarea este extrem de amănunţită şi migăloasă, demnă de toată lauda. Ea mobilizează, însă, mai mult pe folclorist decît pe literat. Influenţa poeziei populare asupra lui Coşbuc nu poate determina valoarea poeziei lui şi, deci, din acest punct de vedere ea iese din sfera de interes a criticului. Detectarea surselor nu ne poate modifica cu nimic ideea despre poezia lui Coşbuc. Mai interesante sunt capitolele şi subcapitolele în care se încearcă sublinierea transferului de mentalitate folclorică în poezia cultă a năsăudeanului, constatare pentru care, iarăşi, nu era nevoie de un studiu special. In ciuda efortului exemplar şi al constatării că orice lucru existent îşi găseşte în cele din urmă întrebuinţare, sentimentul este însă al zădărniciei. Dacă în cercetarea despre Mioriţa, însemnătatea temei justifica exhaustiva metodă, aici nu era de soluţionat nici o controversă şi de adus la lumină nici o incidenţă nouă. Studiul acesta care epuizează treptat toate aspectele problemei nu ne aduce nici o revelaţie, nici o idee nouă. Concluziile şi subconcluziile lui nu diferă cu nimic de ceea ce ştiam pînă acum asupra problemei. O moară uriaşă pare a măcina în gol. Hipertrofierea acestei specii de cercetări nu ştim cît şi cui folosesc. Imaginea muntelui ce se chinuie să nască un şoarece e chemată involuntar după ce sfîrşim cartea. O maşină atît de complicată ca cea a cercetărilor exhaustive nu trebuie pusă în mişcare decît atunci cind importanţa temei o cere. G.COŞBUC ŞI CREAŢA POPULARA cărţile săptămînii România literară 15