România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
„Eternităţi de-o clipă“1 Era în anul aşteptărilor înfrigurate — 1915. Plimbîndu-mă într-o zi pe străzi liniştite cu prietenul meu Toto Brăiloi, ne-a salutat un tînăr. Am întrebat : „Cine e ?“ „Ion Pillat. Un poet Are un volum intitulat Eternităţi de-o clipă“. Am rîs şi l-am socotit pretenţios. Eram tînără. Noţiunea de eternitate o pusesem la o parte pentru mai tîrziu. Uraganul războiului din 1916 ne-a împrăştiat pe toţi, fiecare căpătînd o atribuţie străină firii lui. Reţinusem, din întîlnirea de o clipă, ochii negri, calzi, cu pleoape lungite pînă la tîmplă. Pe Ion Pillat l-am cunoscut după cîţiva ani. Ştiam că-mi va deveni prieten. Ii citisem volumul Limpezimi. Pînă azi îmi aduc aminte de Lumina Lunii, „ciulind urechi de raze prin verdele ovăz“. Prietenia comportă uneori o presimţire. Nu trebuie să-i forţezi taina. S-o aştepţi, pregătită pe încetul, ca pe un dar de preţ. De aceea întîlnirea noastră a fost ca o regăsire. Era cu soţia lui, talentata pictoriţă de acuarele care semna Brates la Saloanele oficiale. Florile ei prinseseră viaţă cu pathosul lor efemer, atît de just redat de Marie Pillat. Luminoasă la faţă, cu privirea palidă care chema încrederea, se potrivea, prin antagonism fizic, cu poetul, sufletele lor împletite ca o monogramă. Marea plăcere a lui Ion Pillat era să-şi poftească prietenii la masă. Ne-au invitat imediat, pe soţul meu şi pe mine. Unele fiinţe alese poartă o sintaxă a ritmului interior, care le determină atitudinea în viaţă, nu numai în timp, dar şi în spaţiu. Apartamentul lui Ion Pillat era prelungirea spirituală a tensiunii către armonie care îl mina spre misterul creaţiei poetice. Scara, şerpuind pe două etaje, te făcea să ghiceşti atmosfera încăperilor, prin gravurile de pe pereţi, evocatoare ilustraţii ale artiştilor străini în trecere prin Muntenia din secolul al 18-lea. Marie Pillat ne aştepta în holul mobilat cu fantezie de pictor, unde se confruntau tablouri înfăţişînd aspecte ale peisajului românesc şi acuarele de „Brateş“, flori albe, plăpînde ca lacrimile, pe mătăsuri ruginii, garoafe roşii cu strigăt de dor în culoare, un „Interior de la Miorcani“, uşă larg deschisă asupra unei grădini, raza de lumină pe un fotoliu gol, purtînd în curbele stilului vienez melodia unei epoci de pace. La Miorcani, oază în viaţa lui Ion Pillat, loc de reculegere unde îşi urzea poetul ritmul strămoşesc, îl simţeam legat în adîncurile tăcerii cu casa părintească, întinsă ca o cloşcă albă pe peluza străjuită de ulmi bătrîni. Acolo l-au cuprins fiorii exaltării poetice care au cutremurat în subconştient ritmul versurilor din Grădina între ziduri, Umbra Timpului. Ne opream mai întîi în bibliotecă, pentru un ceas de lectură. Nicăieri n-am văzut o odaie vibrînd cu o mai mare rezonanţă pe care o percepeai alunecînd privirea pe peretele acoperit în întregime cu tapet auriu. Rafturi la îndemînă, încărcate cu volume frumos legate, conţineau poezii în limba engleză, franceză, portugheză, germană, italiană, spaniolă. încăperea era un dreptunghi, masă la mijloc şi banchete jur-împrejur. Cîte o reproducere de templu grecesc, o tanagră, întrerupeau şirul cărţilor. Ion Pillat citea cu fervoare în glas, comentînd şi impărtăşindu-şi, cu prietenii, admiraţia, întindea mîna şi deschidea volumul încet. Cu o politeţă de prinţ indian, Zvelt, cu toate că era mic de statură, dădea impresia unui fildeş lucrat cu multă migală. Povara cotidianului dispărea în prezenţa lui. Nu mai exista decît preocuparea estetică. Şi prindea viaţă înaripată poezia, ne surîdea. Ion Pillat avea întotdeauna ceva de vestit în domeniul artei. Te dezlega de materie, iar cunoştinţele lui în problemele artistice îmbogăţeau pe cel cu care sta de vorbă, în sala mare, pe o masă italienească, lucea, rubiniu, vinul. Stăpîna casei armoniza cu gust pictural felurile de bucate, şi cumpăna conversaţiei era ţinută de amfitrion, care îndruma întotdeauna discuţiile spre ţărmul bunăvoinţei. Sublinia, cu rîs robust, orice cuvînt de spirit. Veselia lui tinerească avea rădăcini în optimismul care îi plămădise firea. Ochii îi străluceau, negri, încondeiaţi, privind şăgalnici, în aşteptarea unei gîndiri bine exprimate. Nimeni nu s-a bucurat mai mult decît el de agerimea unei inteligenţe sau de justeţea unei formulări. Rîsul era expresia unei încîntări senzuale a cerebralităţii care îi înnobila pornirile. După masă ne suiam în atelier. Acesta era un ritual. Abajururi mari umbreau lumina, tavanul jos dădea un caracter confidenţial odăii vecine cu podul. Ion Pillat, aşezat lingă cămin, anunţa o lectură din poeţii noştri. El admira pe contemporanii lui valoroşi, din dragoste pasionată pentru arta poetică, cu o generozitate absolut obiectivă. Invidia sau gelozia s-au ferit să-i zgîrie cristalul pur al entuziasmului. Faţetele convingerilor sale erau întărite de o erudiţie, în materie de prozodie, care nu a fost depăşită în România. Citea şi comenta din şase limbi străine, dar, cu toată bogăţia memoriei lui excepţionale, talentul lui nu a fost colorat de vreo influenţă. Fireşte că anii de învăţătură petrecuţi la Paris l-au însemnat, dar mai ales formal. Adică au desăvîrşit o tendinţă organică de a căuta o formă echilibrată. Tot de la francezi a învăţat respectul muncii statornice, mîndria de a fi un ucenic — veşnic un ucenic obsedat de nevoia perfecţiei. Grija purtată cuvîntului just îmi aduce aminte de sculpturile din jurul porţilor lăturalnice de la catedrala Notre-Dame de Paris, unde sînt reprezentaţi lucrătorii cu mistria şi ciocanul lucrînd la edificarea impozantului monument. Miezul poeziei sale, însă, are gustul inspiraţiei venite din Orient în poezia noastră populară şi răsădite apoi în sensibilitatea lui românească. Ion Pillat citea bine, cu glas vibrant, cu respiraţie largă, lăsînd să picure intervale de tăcere între strofe, repetînd poemul cu simţul muzical al punctelor de orgă. Mi-aduc aminte de lectura poeziilor scrise la mare, în casa albă clădită de sora mea, arhitecta Henrietta Delavrancea Gibory, cu terase întinse ca aripile pescăruşilor, cu portiţa mică deschisă la malul valurilor care îi şopteau ritmul potrivit creaţiei unor pasteluri suave. El, în peisajul lunar al orăşelului căţărat pe deal, privea infinitul şi se desfăta — fiind un vizual — de bogăţia nuanţelor luminii care arunca curcubee pe pînza lichidă a orizontului. îmbrăcat în alb, nemişcat în faţa apusului, semăna cu o ilustraţie din poemele persane ale lui Omar Khayam, care înaintea lui cu 800 de ani scrisese despre dragoste, flori şi scurgerea timpului în clepsidra vieţii. Lîngă dînsul, prietenul de întotdeauna, poetul doctor Voiculescu, cu figura precisă a unui personaj de Paolo Veronese, îşi pregătea hîrtiile. „Doctorul ne va citi cîteva poeme noi“, anunţa Ion Pillat, bucurîndu-se dinainte de plăcerea ce ne-o oferea. Doctorul citea, cu umezeli de flaut în voce, strofe dăltuite în marmură. Se topea jarul din ochii lui Ion Pillat. O abureală îi îmblînzea privirea — semnul emoţiei la el. Atunci relua poezia. Cînd o citea dînsul, îi da relief şi scînteieri în sonoritate. L-am auzit recitind din Minulescu, Bacovia, Adrian Maniu, din Arghezi, Elem Farago, Philippide. Pe fiecare îi lăuda cum li se cuvenea mai bine. Tudor Vianu, sprijinindu-şi capul de consul roman pe arabescurile unei broderii, analiza, fin şi pătrunzător, obiectiv şi sensibil, toate îndrăznelile poetice. Rupeam cu greu năvodul vrajei care ne încerca pînă tîrziu în casa prietenoasă. Cînd coboram scara îngustă care dădea în sala mare, parcă am fi fost legaţi de o taină, atît de îndepărtată şi străină apărea realitatea cu limitele ei concrete. Stăpînul casei ne conducea pînă în vestibul. Tot el ne mulţumea pentru că binevoisem să primim darul farmecului, inteligenţei şi ospitalităţii lui. Cavaler al Poeziei pure, o slujea cu evlavie. Dar cu toate că fervoarea elanului se înălţa ca flacăra, logica inteligenţei sale şlefuia inspiraţia, făurindu-i concentrarea unitară a poeziei. Călătoria în Grecia i-a fost rodnică. Din modulaţia coloanelor, din rotunjimea mării, am graiul solemn al stîncilor s-au desprins lapidarele sonete din Scutul Morvei, apoi elegiile din Caietul verde şi evocările din Ţărm pierdut. Ultima oară cînd l-am văzut pe Ion Pillat a fost, într-o dimineaţă de aprilie, în 1945. Pe un cer de peruzea, nori albi îşi întindeau velele, soarele lucea pe ziduri, în fund perspectiva Muzeului de pictură stîrnea o aducere aminte. Dintr-o dată, mi s-a părut că sînt la Atena şi că la colţul străzii am să dau de o biserică mică îngenunchiată la pămînt. In clipa aceea au răsărit în fata mea Ion Pillat şi doctorul Voiculescu — două coloane din templul lui Castor și Pollux. — Ioane, cît de tînăr eşti astăzi ! Ce-ai făcut ? Te-a tras înapoi timpul, ca un reflux, pînă în adolescentă ? Faţa lui era palidă, subţiată, luminată de un gînd tainic. Doctorul Voiculescu mi-a răspuns : — Facem proiecte de viitor. — Da, s-a îmbujorat Ion, ne gîndim să plecăm mai tîrziu în Grecia cu toţii... un grup de prieteni, să stăm trei luni, să navigam prin toate insulele... bineînţeles eşti şi dumneata pe lista noastră. In cîteva cuvinte mă desprinsese de Bucureşti şi-mi sugera o perspectivă de vacanţă minunată în tovărăşia unor incomparabili prieteni. Cînd ne-am despărţit plutea în aer o făgăduială — şi un vers din volumul întrezăriri al lui Voiculescu ondula în mintea mea : „M-apropii de sfîrşit ca de o primăvară“... Peste opt zile aripa măreaţă a Poeziei îl izb**a pe Ion Pillat drept în inimă. Cella DELAVRANCEA ;ş Liviu Rebreanu la Bistriţa Al. Piru publică în România literară din 11.11.1971 o punere la punct în ce priveşte goana după documente de amănunt cu privire la viaţa scriitorilor. Sînt şi eu de părerea că se exagerează în privinţa aceasta, mulţi cercetători crezînd că fac ştiinţă literară descoperind astfel de date. In acelaşi timp, însă, sunt de părere că, o dată un amănunt citat, el trebuie să fie exact. Al. Piru se referă la un articol al lui Ştefan Lupu (apărut în Steaua din noiembrie 1970) cu privire la şcolaritatea lui Liviu Rebreanu. Noul documentarist al lui Rebreanu afirmă că scriitorul, la Bistriţa, n-a urmat liceul german, după cum o mărturiseşte el însuşi şi după cum o susţine familia sa, ci liceul maghiar. Nu indică documente scrise, deţine însă informaţii orale din partea unor colegi de-ai lui Liviu Rebreanu, colegi încă în viaţă. Ceea ce pot spune de la început este că Ştefan Lupu nu întrebuinţează termeni exacţi, el vorbeşte despre liceu maghiar, care însă la Bistriţa n-a existat niciodată. Ca unul care am urmat liceul german din Bistriţa, o ştiu foarte bine. A existat însă o aşa-zisă „şcoală civilă“, cum existau multe în acea perioadă. Ştefan Lupu o citează bine în limba maghiară : „polgári fiu-iskola“, nu înţeleg de ce în româneşte îi spune liceu. Ne mai declară cu regret că arhiva acestei şcoli a fost distrusă cu ocazia unui bombardament în timpul ultimului război mondial şi că, deci, documente scrise n-ar fi existînd. Totuşi documentele există, fiindcă fiecare şcoală îşi publica un anuar, care bineînţeles nu se oprea numai în arhiva şcolii, ci era răspîndit şi la biblioteci. Cu foarte puţină trudă, în cîteva minute, poţi găsi la Biblioteca centrală universitară din Cluj, sub nr. A. 121, seria de anuare cu următorul titlu : „A beszterczei államilag segélyezett polgári fiu iskola értesítője“ („Anuarul şcolii civile de băieţi cu subvenţie de stat din Bistriţa“). In numerele de pe anii şcolari 1897—98 (clasa a III-a), 1898—99 (clasa a IV-a), 1899—1900 (clasa a V-a) se găseşte intr-adevăr trecut Liviu Rebreanu, însă cu numele maghiarizat: Rebrán Olivér. Aşa o declară şi informatorii lui Ştefan Lupu. Identitatea este indiscutabilă . Rebreanu, după cum mărturiseşte el însuşi, a venit la Bistriţa în cl. a IlI-a secundară şi a rămas pînă la absolvirea clasei a V-a, după care a plecat la Sopron. Şi apoi se ştie că pe vremea aceea exista o tendinţă intensă de maghiarizare a numelor. Intre colegii lui Rebreanu găsim : Bulbuk Gyula, Posmosán István, Duka János etc. (Eu însumi, dacă tatăl meu n-ar fi opus o rezistenţă categorică notarului din sat, aş fi figurat în matricolă ca Olivér. Ceea ce n-a împiedicat ca tatăl meu, în registrul de alegător comunal, în loc de Constantin, să figureze Szilárd ! Să te mai recunoască cine poate ! Pînă şi numele de familie erau traduse : Iungu, adesea, devenea Hossu. Micu devenea Kiss, iar Ştefan Lupu însuşi ar fi fost expus să devină Farkas — depindea de zelul notarului. Prin urmare, este dovedit : Liviu Rebreanu a urmat la Bistriţa şcoală maghiară, însă nu liceu, ci şcoală civilă. Din ce motiv ? Nu e cazul să ne mai batem capul. Nu-i exclus să fie întemeiată presupunerea lui Ştefan Lupu , taxa şcolară care la liceul german era, într-adevăr, mare. Insă de ce ţinea Rebreanu să spună că a urmat liceul german ? Presupunerea lui Ştefan Lupu, că cei veniţi din şcoli ungureşti erau rău văzuţi în vechea ţară, este puerilă. Doar Rebreanu n-a negat că venea de la şcoala de ofiţeri din Sopron ! Poate era o ambiţie la mijloc : şcolile germane din Transilvania se bucurau de o vază deosebită. Dar ce rost are să tăiem în privinţa aceasta firul în patru ? Pentru vînătorii de amănunte biografice adaug că în numerele respective ale anuarului amintit se găsesc notele obţinute de Rebreanu la diferitele ma- istorie literară România literară 21