România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

e umbră, străbătută de chiotele şi ţipetele ţiganilor. Caii erau deshămaţi de ţigani şi loviţi uşor pe crupe pentru a-i îndrepta spre pădure unde puteau să se hrănească în voie. Majordomul privea forfota din jur şi se simţea amuţit de atîta viaţă ce năvălise deodată pe domeniul morţii şi tristeţii. Urmărea cu ochii în lacrimi jocul copiilor negri şi goi ce se alergau unul pe altul, se ascundeau printre dărîmături şi jocul le făcea multă plăcere. Auzi o ţigancă ce-şi striga tova­răşele spre un arbore din care lua fructe şi mînca. Niciodată nu se gîndise bătrînul că aceste împreju­rimi pot avea aerul de frumuseţe ce şi-l căpătaseră de cîteva clipe. Deodată, în timp ce urmărea mîini­­le lacome ale țigăncilor ce aplecau crengi şi culegeau rodii pe care le mîncau grăbite, ceva îl făcu să-şi întoarcă privirile. In faţa portiţei ce da din grădină, palidul Reinhold stătea pironit cu privirile sale agă­țate extatic de ale unei tinere femei cu silueta sub­țire, cu ochii vii și mari, pe care bătrînul n-o văzu­se pînă acum. In prima clipă fu gata să se repeadă și să alunge această arătare, căci numai arătare pu­tea fi, apoi văzu cu groază cum, întinzînd braţele lungi spre ea, Reinhold o prinse din avîntul ei şi o îmbrăţişă duios, căzut într-o beatitudine fără margini. Majordomul putea zări buzele stâpînului său mişcîn­­du-se şi ochii strălucindu-i într-un elan nestăpînit. Tînăra femeie nu părea să fie ţigancă şi , totuşi, probabil că venise cu ei. Dacă ar fi ştiut, bătrînul nu i-ar fi primit cu nici un preţ la castel. Avea părul lung şi negru, o coamă puternică şi strălucitoare şi un mijloc subţire şi delicat. Ochii ei străluceau ca smaragdele şi n-aveau astîmpăr. Mîinile sale mîngî­­iau frenetic palida frunte a lui Reinhold- Totul în gesturile ei desemna patima și nerăbdarea. Pe lîngă capul plecat al bătrînului slujitor perechea înlănțuită intră în castel. Au urmat ceasuri de o veselie fără margini. In curte şătrarii își începuseră îndeletnicirile; ridicase­ră mici stive de lemne cărora le dăduseră foc şi ast­fel se apucaseră să-şi facă obiectele lor de fier şi aramă, să moduleze cercei delicaţi pentru urechile iubitelor lor. Se auzeau ciocanele lovind nicovale, caii nechezînd şi copii plîngînd sau rîzînd, femei cer­­tîndu-se pentru o basma înflorată. Parcă obiectele se loveau unele de altele tot mai îndîrjite, roţile că­ruţelor scîrţîiau pe pietriş, potcoavele cailor loveau bolovani şi barosul izbea cu furie nicovala. Aşezaţi la masă, Reinhold şi tînăra femeie îşi sor­beau privirile înlănţuiţi, îmbrăţişaţi cu frenezie. Pe masă aştepta aburind hrana care de multă vreme ră­­mînea neatinsă de palidul stăpîn. Majordomul sta lîngă uşă, cu privirile plecate şi rămase aşa multă vreme pentru a nu vedea privirile celor doi unite în extaz. Cînd Reinhold îi eliberă talia, frumoasa fată începu un joc şăgalnic alergînd şi ascunzîndu-se după jilţuri şi lăzi sau încercînd să se facă una cu o sta­tuă. Reinhold o urma şi părul ei negru îi lovea şi mîngîia obrazul, iar el abia mai putea respira. Bătrî­nul servitor n-auzea cuvintele pe care le spunea stă­­pînul său îngenuncheat in faţa minunatei femei. Da, gîndi el, e mai frumoasă, mai suavă şi mai străluci­toare ca dragele mele stăpîne. Poate că aşa şi tre­buie să fie ea. Inima i se strângea de spaimă şi du­rere şi îl cuprindea o dorinţă nemărginită de a ocroti această minunată fiinţă cu părul ca smoala şi ochii strălucitori. îşi vedea stăpînul hăituind-o drăgăstos prin enorma sală, prinzîndu-i mijlocul şi trăgîndu-1 spre el într-o îmbrăţişare pătimaşă şi mai ales pri­vind-o, privind-o cu ochii lui mari, cu gura lui fru­moasă şi fără viaţă, cu fruntea lui palidă. Pentru prima oară îi trecu prin minte bătrînului servitor că ar putea să-şi trădeze stăpînul. Era prea firavă şi prea albă această fiinţă, avea prea multă nevoie de aju­tor şi ocrotire. Se lăsase de mult seara. In colţurile sălii se aprin­seseră luminări care abia dacă răspîndeau întuneri­cul, aureolînd ființa minunatei femei. Bătrînul era frînt de oboseală. Nu mai putea veghea. Oricît se îm­potrivi, adormi într-un jilț. Se trezi dimineața tîrziu, cînd un soare puternic parcă incendiase ferestrele, oglindindu-se în argin­tărie, răsfringîndu-și razele în paharele rămase pe masă. îşi simţea oasele rupte în mii de bucăţi şi se gîndi o clipă la asta şi apoi la faptul că azi o să aibă o zi grea. Nu se mai întîmplase niciodată să se scoale cu un asemenea gini egoist în minte. Nu se pomenise nicicînd ca el, bătrînul servitor al pali­dului stăpîn, să nu-şi îndrepte primul sentiment spre acesta. Auzi ca de departe ţipete, huruit de căruţe şi vorbe groase. îşi aduse aminte de şatra pe care o găzduise în curtea castelului. Observă că luminările erau aprinse în sala mare şi că seul se arsese aproa­pe de tot. Fumul înecăcios îl trezi de-a binelea. Luă o torţă în mină şi urcă scara spre odaia stăpînului. Uşa era deschisă şi, pe pat, acoperit de flori, era în­tins Reinhold. Soarele intrase în odaie luminînd fie­care colţişor şi făcînd din fiecare firicel de fum al luminărilor un torent întunecat, în haina sa neagră, cu picioarele goale, cu mîinile palide şi lungi, Rein­­hold era mort. Abia acum servitorul îşi dădu seama că n-avea nici un rost să umble cu torţa aprinsă pe atîta soare şi auzi ţipetele copiilor şatrei ce se îndepărta. Zguduit, simţind că-şi trăieşte cele din urmă clipe, bătrînul scoase din hrube ultimul sicriu. Cărîndu-1, se gîndi că e atît de greu și regretă pentru prima oară ceva : că nu o mai poate vedea pe frumoasa doamnă cu părul de smoală și ochi strălucitori. (Din volumul de nuvele medievale „Prinţesele“)­­ Radu Petrescu Desen — De ce se tot uită junele acela încoace ! bufni pină la urmă, agasat, printre dinți, domnul Teodor­eseu spre Aurelia și spre cumnata lui. — Așa e unde se dansează, încercă să-l împace aceas­ta din urmă. Bărbatul însă ridică din umeri și se încruntă. Aurelia spuse soru-sei : — Lasă-l, dragă, așa este el, gelos. — Dar nu, cum poți vorbi așa, strigă el încercând să rîdă. — In definitiv, glumi cumnata, ar trebui să fii în­­eîntat că ai o nevastă frumoasă, pe care ți-o admiră toată lumea. — Mă enervează totuși și pe mine piciul acesta care mă mănîncă din ochi. Dar am să-l pedepsesc acum, pe loc. Şi cum muzica începu un vals nou, Aurelia adăugă: Mi-a venit o idee grozavă. Staţi să vedeţi. Se sculă iute de pe scaunul de trestie şi, fără să se mai uite la cei doi, se duse drept la tînărul care nu înceta s-o privească. Cînd fu lîngă el, pleoapele ace­luia începură să tremure. Ea lăsă să-i treacă pe dinainte o pereche care piru­eta îmbrăţişată, apoi se opri în faţa lui şi-i spuse cu voce moale şi surîzătoare : — Nu vrei să dansezi cu mine ? — şi pentru a pre­veni orice refuz îi aşeză mîna dreaptă pe umăr şi tî­nărul, roşind, nu avu încotro şi trebui să-i înconjoare talia cu braţul şi să facă împreună cu ea paşi după muzică în îmbulzeala sălii, urmăriţi amîndoi de soţul şi sora ei care păreau foarte amuzaţi şi-şi şopteau me­reu la ureche privindu-i şi rîzînd. Ea le aruncă o pri­vire veselă şi răutăcioasă, făcînd şi un mic semn cu bărbia spre cavalerul ei — căruia acest semn, cum îşi dădu seama îndată, nu-i scăpase, fiindcă se înroşise şi mai tare la faţă şi ochii i se împăienjeniseră. Aşa că, mulţumită, îl sili, apăsîndu-l afectuos cu mîna pe umăr şi bruscînd o mişcare în aşa fel îneît aproape că-şi înfipse coapsa dreaptă în şoldul lui iar mîna a­­celuia, în care-i ţinea mîna, tremură ca bătută cu nu­iaua, să ia, dansînd, o direcţie din care el să-i vadă neapărat pe cei doi privindu-i şi rîzînd pe socoteala lui. Şi pentru că se încăpăţîna să n-o privească decit pe ea, îi atrase ea atenţia asupra lor : — Domnul de acolo e soţul meu şi doamna, sora mea. Ochii bărbatului, în negru, cu guler tare şi haina bom­bată pe burtă, cu mîinile la spate, îl izbiră drept în ochi, feroci. Ai celei de alături îl aşteptau cu un surîs prostesc în încreţiturile obrajilor şi tîmplelor, gata să a­­siste la o catastrofă ori să-şi dea drumul într-un hohot imens — A, da? făcu readueîndu-şi privirile asupră-i, dar tu privirile lui ea nu citi ce se aşteptase, ci doar ado­raţie. Era evident că el nu voia încă să înțeleagă ni­mic şi atunci se gîndi să rafineze pedeapsa şi, apropi­­indu-se de el, nu atît cit să-l atingă, dar destul ca a­­cela să-i simtă suflul parfumat al gurii, îl întrebă — şi întrebarea ei nu era doar o ironie, ci o încurajare, o acceptare : — De ce te uiţi la mine aşa ? Acum ţii pentru prima dată în braţe o femeie ? — Nu, spuse el aspirină adînc şi-l simţi cum ame­ţeşte sugrumat de ce promiteau apropi­erea ei. — In ce clasă eşti, liceanule ? ii replică atunci, a­­proape în şoaptă, batjocoritoare — însă adăugă ime­diat, la fel de scăzut, ca să-l redreseze după acest ne­aşteptat duş rece: Nu mă privi aşa, o să observe toată lumea şi nu e frumos. Cine te-a învățat să dansezi ? O fată ? — Nu, spuse el. — Sora dumitale ? — Nu, repetă stinjenit. — Atunci nu te-a învățat nimeni ? își ridică sprîn­­cenele, gata să rîdă. Ai învățat singur ? — Dar eu, îngină el acum tremurînd tot, eu nici nu știu să dansez. N-ați observat ? Ea tocmai observase incarnatul pur, ca de fată, al gîtului și obrazului lui și i se păruse, deodată, că gluma aceasta nu avea nici un rost. — Ba da, ba da, îi răspunse învîrtindu-se astfel în­eît să se ascundă printre dansatori de bărbatul și de sora ei, și totuși dansezi foarte bine, ușor. Fii doar a­­tent să nu mă calci — și el o călcă pe picior, atunci prima dată, stîngaci tocmai din cauza recomandării ei — Nu-i nimic, îi spuse la fel de serioasă, e din vina mea, și pentru că înghesuiala perechilor de dansatori sporise și ei dansau departe, în celălalt capăt al sălii, se apropie și mai tare, aproape se lipi toată de el, nu era la fel de înalt ca ea, şi-l întrebă, mai fără să-i dea timp să răspundă, dacă era de mult în staţiune, cum se face că nu-l văzuse pînă acum, cit mai stă, cu ce se distrează, dacă e singur or­ cu familia şi se întreba cum se făcuse că, într-adevăr, nu băgase de seamă că nu ştie să danseze, oricine ar fi observat asta din pri­ma clipă. La drept vorbind, îşi răspunse, acest copil care o ţinea în braţe tremurînd ca fluturele căzut în sticla de lampă, dansa chiar mai bine decît bărbatul care, desigur, o căuta acum din ochi printre dansatori, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor. Şi cum dansau atît de apropiaţi, îşi apropie nările de gîtul lui şi aspiră şi dorinţa de a-l săruta, de a-i săruta gîtul puternic şi suav în acelaşi timp, tînăr, fu atît de tare îneît o trezi şi privi speriată în jur. Două perechi, care dan­sau alături, îi priveau zîmbind. Răzbunătoare, îl îm­pinse către hîrdăul mare, vopsit în verde, cu un ficus care îşi ridica foarte sus frunzele ceroase. El se împie­dică, fu gata să cadă pe spate. Insă îl ţinu bine în braţe, îl trase spre ea cu asprime şi cînd se depărtară de hîrdău îl întrebă tăindu-i brusc scuzele fiindcă el nu înţelesese ori nu voia să înţeleagă că ea îi dăduse brînci şi obrajii, foarte palizi, i se umpluseră de trans­piraţie : — Ce ai acolo, în buzunarul de la piept, de ţi-e aşa de umflat ? Fotografii pornografice ? — şi-l părăsi deo­dată tocmai cînd orchestra, fără să se oprească, înce­puse alt dans, acum un tango, şi se strecură, între pere­te şi dansatori, spre sora şi soţul ei, cenuşie la faţă. l Vi Desen de Florin PUCA România literară 19

Next