România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
Georg Lukács sau „sinteza imposibilă“ (Urmare din pagina 11) outsider, oricît de ilustru, al clasei muncitoare şi al organizaţiei ei revoluţionare (opţiunile sale diferă, aşadar, aci, atît de cele ale lui Sartre, cît şi de cele ale lui Ernst Bloch, pentru a nu mai vorbi de Adorno sau de Marcuse). Cel care se număra printre fondatorii partidului comunist din ţara sa a murit ca un membru de seamă al mişcării din care făcea parte. Lukács a ales calea cea mai grea, cea mai anevoioasă, însă în perfectă consonanţă cu întreaga structură a gîndirii sale : nici recluziunea sau solitudinea orgolioasă, nici compromisurile cu orice preţ sau oportunismul laş, nici „non-conformismul conformist“ al revoltei spectaculoase, individualiste şi în fond gata la toate „adaptările“. Admiratorul „Fenomenologiei spiritului “ a lui Hegel şi al întregii opere a lui Marx a înţeles demult că originea dizarmoniilor şi contradicţiilor lumii în care trăia fiind socială, soluţia lor nu poate fi decît tot socială, că nu întorcînd spatele cu un romantic dispreţ contradicţiilor reale, ci numai aruncîndu-te cu curaj în mijlocul lor, şi luptînd cu obstinaţie pentru soluţionarea lor, poţi dobîndi adevărata humanitas („mitten im Danger der Widersprüche“, „adînc in graniţa contradicţiilor“ cum se exprimase Marx despre Ricardo), că misiunea sa nu poate fi decît a lupta cu infinită răbdare, pe calea unor multiple mediaţiuni, înfruntînd „viclenia istoriei“, pentru a pregăti cu întreaga sa forţă teoretică momentul saltului din „imperiul necesităţii“ în „imperiul libertăţii“. Cînd Georg Lukacs şi Karl Korsch au fost anatemizaţi în 1924 de către Zinoviev şi Internaţionala Comunistă pentru operele lor teoretice, cel de al doilea a părăsit cu timpul mişcarea comunistă, în timp ce Lukács i-a rămas fidel; nu a părăsit-o nici cu cîţiva ani mai tîrziu, cînd din nou fulgerele sectarilor s-au abătut asupra sa, deşi era convins de justeţea faimoaselor sale teze din 1929, acceptînd chiar să-şi facă o autocritică formală, dar dorind să rămînă în interiorul mişcării revoluţionare cînd fascismul se profila tot mai ameninţător la orizont şi cînd lupta împotriva lui i se părea supremul imperativ, înţelepciunea s-a dovedit de partea sa, chiar dacă abia cu un sfert de secol mai tîrziu dreptatea i-a fost recunoscută. Fără îndoială, consecvenţa sa marxistă ireductibilă l-a făcut să apară în ochii unora prea „dogmatic“, după cum umanismul său filozofic la fel de neclintit i-a atras acuzaţia reiterată de „revizionist“ : drumul său a fost mereu sur la corde raide de l’histoire, dar tocmai aparenta paradoxalitate a poziţiei sale, cu temeiuri filozofice atît de adînci, l-a făcut să devină cea mai de seamă personalitate a culturii marxiste contemporane. Mulţi nu au înţeles de ce a ţinut Lukács să-şi consacre ultimii opt ani ai existenţei elaborării unei ontologii a existenţei sociale. Frenezia activistă a unora vedea într-un asemenea efort speculativ şi sistematic un act de demisiune în faţa problemelor imediate ale vieţii contemporane, o abstragere de la imperativele momentului. Alţii ar fi dorit ca el să se consacre direct elaborării Eticii, restaurînd în drepturi, cu forţa gîndirii sale, un domeniu atît de vitregit în practica socială, sau să-şi continuie marea Estetică (anunţată ca o trilogie, din care cele două volume tipărite reprezintă prima parte). Fragmentele apărute din Ontologie arată însă cîtă dreptate a avut Lukács în alegerea făcută. Convingerea sa ultimă era că marea faptă filozofică a lui Marx a fost tocmai schițarea fundamentelor unei noi ontologii, opusă celei logicidealiste a lui Hegel. Cum ar fi putut Lukács elucida raportul între libertate şi necesitate, între relativitatea devenirii istorice şi exigenţele absolute ale sufletului uman, între cauzalitatea imediată şi teleologia marilor opţiuni morale, dacă nu s-ar fi aplecat întîi asupra sarcinii gigantice de a descompune viaţa socială în toate compartimentele ei, analizîndu-le în geneza, în interacţiunea şi în eterogeneitatea lor complicată pentru a asigura un fundament trainic ideii sale fundamentale : omul nu există doar ca o speţă „în sine“, ci ca una „pentru sine“, vocaţia supremă a omului este de a-şi depăşi condiţia sa particulară imediată, pentru a se ridica (conştient sau nu) la treapta speţei umane ca totalitate, contribuind prin faptele sale la îmbogăţirea substanţei ei în perpetuă devenire. Misiunea marii arte şi a marii filozofii a fost întotdeauna, în viziunea lui Lukács, înfăptuirea superlativă a unui asemenea obiectiv. Am rămas în primul moment uimit, cu prilejul convorbirilor pe care le-am avut de-a lungul ultimilor ani cu marele gînditor, descoperind insistența repetată pusă de Lukács în sublinierea unei idei, la care în mod evident ţinea mult : stabilitatea extraordinară de-a lungul diferitelor epoci a tragediei ca formă de expresie literară. De ce revenea atît de des la ideea profundei semnificaţii simbolice a deosebirilor între poziţia Antigonei şi cea a surorii ei Ismena în tragedia lui Sofocle, de ce se oprea mereu asupra singularităţii atitudinii lui Hamlet în raport cu cea a tuturor celorlalte personaje din tragedia lui Shakespeare ? Ideea sa centrală era indestructibilitatea substanţei umane, chiar cînd toate împrejurările externe se coalizează pentru a o umili, a o anihila şi a o infringe. întrebarea tulburătoare care se ridica în mod spontan este cum se conciliază o asemenea credinţă în existenţa unei energii morale, autonome şi indestructibile, a fiinţei umane, cu determinismul riguros în reprezentarea asupra vieţii sociale, care caracterizează gîndirea marxistului Lukács ? Nu ne găsim aci în faţa unei antinomii insolubile, a unui dualism inextricabil, între cauzalitatea reală şi teleologia ideală, între ceea ce există şi ceea ce trebuie să existe, sau, spre a ne exprima în termenii filozofiei clasice germane, între Sein şi Sollen ? La asemenea întrebări fundamentale încerca Lukács să răspundă prin Ontologia sa, ca preludiu necesar al Eticii, după ce în cîmpul artei oferise răspunsuri concludente prin grandioasa sa Estetică. Antigona şi Hamlet erau aşadar pentru el simbolul non-împăcării şi non-resemnării personajelor care întruchipau conştiinţa de speţă a umanităţii, ca o realitate „pentru sine“, cu condiţia aparent ireversibilă impusă de împrejurările obiective. S-a vorbit mult despre soluţiile de continuitate, mutaţiile şi dislocările, suferite de gîndirea lui Lukács într-o evoluţie de aproape şase decenii, unică în sinuozităţile şi complexitatea ei. Gînditorul însuşi a ţinut să sublinieze răspicat distanţa care separa opera sa de maturitate de cea a tinereţii. Fără a tăgădui cîtuşi de puţin amestecul particular de continuitate şi discontinuitate în devenirea sa spirituală, se cade să spunem astăzi, privindu-i retrospectiv întreaga operă, că Lukács nu şi-a renegat în fond niciodată marile sale opţiuni morale şi estetice iniţiale. Marxismul i-a oferit însă structura teoretică solidă, în care ele s-au putut articula armonios, ajungînd la adevărata lor ecloziune. Cum am mai încercat să arăt, vocaţia absolutului animă deopotrivă primele ca şi ultimele sale opere. Adversarii săi dogmatici sau sectari aveau beau jeu să-i reproşeze admiraţia sa din tinereţe pentru poezia lui Ştefan George, să reamintească antinomiile kierkegaardiene sau dostoievskiene care nu încetaseră să-i devoreze conştiinţa chiar cînd aderase la mişcarea revoluţionară, sau să-şi exprime stupefacţia că marxistul Lukács continua în admirabila carte pe care i-a consacrat-o lui Hegel („Der junge Hegel“, 1948) să facă elogiul ideii „spiritului absolut“, acoperind cu dispreţ opacitatea sociologiştilor vulgari faţă de sensul profund al distincţiei hegeliene între „spiritul obiectiv“ şi „spiritul absolut“. Ei ar fi putut adăuga la dosarul cazului Lukács şi admiraţia constantă păstrată de-a lungul întregii sale vieţi pentru opera lui Meister Eckhart, cel care îi inspirase singularul său eseu de tinereţe „Despre sărăcia spiritului“ („Von der Armut am Geiste“, 1912), atît de mult apreciat de Max Weber. Admiratorii avangardişti şi modernişti ai scrierilor sale de tinereţe, ai eseurilor din volumul Sufletul şi Formele sau al memorabilei cărţi Teoria romanului, aveau nu mai puţin reu facile să elogieze incomparabilitatea talentului tînărului Lukacs, fără a băga de seamă că întreaga substanţă a gîndirii sale de tinereţe era asimilată şi recondiţionată în noi tipare de-a lungul Esteticii finale. Pentru a înţelege însă organicitatea evoluţiei spirituale a lui Lukacs era nevoie de o altă reprezentare asupra marxismului, decît o aveau unii sau alţii. Thomas Mann, cel al cărui destin literar şi spiritual s-a interferat de atîtea ori cu al lui Lukács, fie atunci cînd şi-a recunoscut propriul spirit în „frumoasa, adînca carte“ Die Seele und die Formen, cum s-a exprimat în Consideraţiile unui apolitic, fie cînd impresionat de fanatismul mesianic şi sectar al neofitului revoluţionar l-a transfigurat negativ în portretul lui Naphta din „Muntele Magic“, fie cînd cuprins de recunoştinţă pentru studiile critice dedicate de marxistul Lukács operei sale l-a numit fără ezitare „cel mai de seamă critic literar al zilelor noastre“, a definit cel mai exact una din vocaţiile esenţiale ale operei lui Lukács. Cu prilejul unui text omagial adresat criticului şi esteticianului la a 70-a sa aniversare (1955) Thomas Mann ţinea să sublinieze mai presus de toate rolul continuităţii şi al tradiţiei în opera lui Lukács, numind-o o operă de mediaţiune „între sfere şi evuri, care mi se pare inspirată de o idee, aflată astăzi adeseori într-o regretabil de puţină cinste : ideea de cultură (der Idee der Bildung)“. Cititorii Esteticii lui Lukács ştiu într-adevăr că ea este mult mai mult decît o teorie a artei. O imensă tradiţie de cultură îşi adună multiplicitatea filoanelor ei într-o superbă convergenţă de-a lungul paginilor cărţii: metafizica realistă şi etica nicomachică a lui Aristot, morala lui Epicur şi a stoicilor, epistemologia lui Bacon şi etica lui Spinoza, dar mai presus de toate marea dramă ideologică a filozofiei clasice germane : momentul crucial al „Criticii puterii de judecată“ kantiene, antinomiile kantianismului, semnificaţia epocală a criticii efectuate de Hegel la adresa lui Kant şi Fichte, iar apoi la adresa fostului prieten de idei Schelling, eşecul fichteanismului şi tragedia lui Hölderlin, marele rol de sinteză şi mediaţiune între extreme al lui Goethe ca şi al lui Hegel, în sfîrşit răsturnarea revoluţionară produsă de Marx, se adună laolaltă spre a sprijini cu tot atîţia piloni şi tot atîtea arcade impunătoarea cupolă a construcţiei teoretice lukácsiene. De fapt, perceptibil sau imperceptibil, nimic nu s-a pierdut în sinteza finală din bogata arheologie a sufletului lui Lukács : admiraţia pentru muzica unică a versurilor din primele volume ale lui Ştefan George, în al căror aristocratism şi cult al purei interiorităţi tînărul Lukács descifrase nobila resemnare a unui spirit abstras în mod voluntar din bicisnicia prezentului, fervoarea pentru marii iluminaţi ai lui Dostoievski , prinţul Mîşkin şi Alioşa Karamazov, sau pentru Abraham-ul lui Kierkegaard, cultul vieţii absolute din „Metafizica tragediei“ sau din eseul inspirat de Meister Eckhart, totul s-a păstrat, metamorfozat şi sublimat, de-a lungul ultimului său opus magnum. Nu ştiu cît a fost de exact înţeles sensul exigenţei maximale formulate de Lukács în anii de după eliberare ca etalon pentru valoarea noii literaturi socialiste : „Nici Pirandello, nici Priestley, ci Shakespeare sau Moliére“ (exprimînd dezaprobarea simultană pentru o literatură curent „tendenţioasă“, ca şi pentru simpla imitare a avangardei). Criteriile estetice ale lui Lukács nu devin însă inteligibile cu adevărat decît pe fondul concepţiei sale filozofice de ansamblu. Ontologia, etica şi estetica fuzionează la Lukács, într-o sinteză armonioasă (lucru pe care nu l-au înţeles criticii săi, inclusiv unul din publiciştii noştri, cu respiraţia intelectuală grăbită şi scurtă, care i-a atribuit lui Lukács originile concepţiei dogmatice asupra realismului). După cum omul nu devine cu adevărat homo humanus decît depăşind singularitatea condiţiei sale imediate, pentru a-şi desvălui virtualităţile şi a-şi îmbogăţi posibilităţile graţie unui contact multiplu diversificat cu lumea, subiectivitatea estetică a artistului adevărat se naşte nu prin claustrarea în eul său particular nemijlocit, ci prin amplificarea singularităţii sale, graţie „pierderii de sine“ în totalitatea lumii obiective, şi reîntoarcerii la sine, intensificat şi îmbogăţit, ca expresie a conştiinţei de speţă a umanităţii. Faust-ul lui Goethe şi devenirea spiritului prin „înstrăinarea de sine Şi retractarea ei“ în „Fenomenologia“ lui Hegel sunt două din modelele utilizate de Lukács. Opera sa este de la un capăt la altul expresia unui efort teoretic excepţional de a circumscrie zonele de echilibru între subiectivitate şi obiectivitate, de a realiza ceea ce mult timp părea o „sinteză imposibilă*. Cauzalitatea şi teleologia îşi pierd în ontologia sa (după cum reiese din fragmentele publicate) caracterul de poli antinomici, devenind realităţi perpetuu complimentare. Viaţa socială, departe de a fi un simplu produs al necesităţii, apare ca rezultanta unui şir neîntrerupt de acte teleologice : teleologia subiectului uman nu emerge însă ex nihilo, ci se caracterizează prin utilizarea şirurilor cauzale existente, punîndu-le în mişcare unele împotriva altora, pentru a-şi înfăptui obiectivele. Conceptelor existenţialiste de „proiect“ „transcendenţă“ sau „disponibilitate“, Lukács le opune conceptul mult mai realist al alternativelor : omul este fiinţa care răspunde şi care alege, dar totdeauna în spaţiul unor posibilităţi concrete. Există însă în ultimele scrieri ale lui Georg Lukács o tendinţă repetată de a exalta marea artă şi marea filozofie drept forme de încarnare a conştiinţei de speţă a umanităţii ca o realitate „pentru sine”, chiar dincolo de posibilităţile ei de a se realiza în cîmpul vieţii imediate. O asemenea apologie a puterii subiectivităţii umane, pe fondul materialismului său filozofic consecvent, se conjugă cu reamintirea valorii exemplare a tezei lui Marx : finalitatea vieţii sociale contemporane este de a isprăvi, mai devreme sau mai tîrziu, cu hegemonia regnului necesităţii, şi de a instaura definitiv imperiul libertăţii, cel în care „puterile umane îşi devin scop lor însele“. Opera lui Georg Lukács este o expresie teoretică, lucidă şi patetică, a unei asemenea epoci de tranziţie, unice în istoria umanităţii. Credinţa sa în triumful unei metode de gîndire, căreia i-a dedicat mai bine de cinci decenii din existenţă, străduindu-se să o apere, să o restaureze în deplina ei autenticitate şi să o dezvolte în toate direcţiile, era exprimată în cuvintele (variantă uşor modificată a unei maxime a lui Zola) pe care îi plăcea adeseori să le repete, mai ales în momentele vitrege ale istoriei şi ale existenţei sale : „La verité est lentement en marche et à la fin des fins rien ne l’arretera“. 22 România literară