România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-05-13 / nr. 20

înainte de potop Piesa lui Nagy István şi reeditarea sa scenică modernă este un succes deplin. Am trăit momente de dramă, de purificare, de katharsis ; am fost martorii unei interpretări şi personificări care îndepărtează regulile şi convenţiile obişnuite, pentru a se dărui propriei realităţi. In liniştea înlemnită de după ridicarea cortinei, între pereţii de un alb acut (decorul este opera Floricăi Mălureanu), o femeie priveşte tăcută, în ochi îi citim o infinită disperare, iar noi „acceptăm“ fără zăbavă, că acest joc nu este un joc, ci o anume realitate. Am văzut multe finaluri, cu amănunte elaborate inventiv şi energic (ca şi cel al acestei reprezentaţii), dar poate pentru prima dată întilnesc o introducere scenică atît de sugestivă, tocmai prin renunţarea la recuzita materială şi actoricească. In plină scenă tac soţia (Tanai Bella) şi soţul (Băcs Ferenc) ; unul dintre ei priveşte în gol cu mîinile căzute, celălalt îşi ghiceşte în cărţi mînuindu-le cu dexteritate ; noi ştim însă că totul e zadarnic. Ştim că ei sînt nişte oameni nefericiţi, incapabili să se apropie de cunoaşterea destinului lor. Acest leit-motiv al tăcerii străbate întregul spectacol. Se desfăşoară în faţa noastră tragedia clasei burgheze mijlocii falimentare, incapabilă să muncească, o pătură socială care, ajungînd pînă la decăderea morală şi materială, îşi pregăteşte propria-i pieire. Autorul Nagy István desenează cu mina sigură acest „tablou de viaţă“ (cum a definit genul Gaál Gábor) şi, în 1936, pronunţă asupra răului şi parazitismului social o sentinţă confirmată apoi de istorie. In momentul cînd îşi scria opera, autorul, fost condamnat politic, scăpat de curînd de la Doftana, mai era silit să folosească pseudonimul Asztalos Miklós (asztalos înseamnă în limba maghiară tîmplar, iar scriitorul era pe atunci tîmplar) , şi nu încape îndoială, că el a trebuit să înfrîngă mari dificultăţi pentru a găsi şi modela forma adecvată exprimării mesajului său. Un anumit cadru, o anumită tradiţie, erau date şi posibile, iar Nagy István le-a studiat şi le-a utilizat. Este vorba de conţinutul de critică socială, profund uman şi mult frămîntat, pe care în literatura rusă îl ilustrează Cehov şi Gorki (unul din maeştrii lui Nagy István) în cea românească — Caragiale, Muşatescu şi Sebastian, iar în cea maghiară Mikszáth, Móricz şi Bródy. In piesa înainte de potop, portretul acelui simplu luptător (realizat de Constantin Anatol prin mijloace actoriceşti deosebite) şi întruchiparea vie, scenică, a antagonismului dintre dreptate şi nedreptate capătă un accent aparte. Există în piesă şi un personaj ce simbolizează o întreaga epocă : creditorul venit după bani, intrusul care îşi solicită locul în familie. Trăsăturile şi mimica lui Lohinszky Loránd se schimbă mereu, dar ochii săi reflectă permanent aceeaşi trăsătură caracteristică a personajului interpretat — amoralitatea. Alături de Lohinszky, în cele douăzeci de mici replici ale rolului său, Illyés Kinga realizează o veritabilă performanţă. Şi în sfîrşit, dar nu în ultim rînd, laudă regizorului pentru tot ce îi datorează acest spectacol: pentru stilul unitar, pentru atmosferă, pentru accentuarea gradată a intensităţii. Meritul lui Harag György este acela de a fi dezvăluit, printr-o montare modernă, valenţele unui text vechi de peste treizeci de ani. O prezenţă regizorală inspirată, care ţese întregul spectacol, exprimîndu-se deopotrivă prin mişcarea şi reacţiile actorilor, prin inventivitatea compunerii fiecărei imagini, deopotrivă în componentele sale plastice şi sonore. ZOLTÁN Márki Peter Pan Sunt o veche şi credincioasă prietenă a echipei de artişti pe care i-a reunit, în ani de activitate, Teatrul Ţăndărică. Valoarea lui — confirmată de atîtea ori şi pe plan internaţional — îmi stîrneşte adeziunea, interesul şi, fireşte, exigenţa. A fost un timp în care Teatrul Ţăndărică era un veritabil refugiu al fanteziei, al candorii şi al dezinvolturii, dogmatismul însuşi intimidîndu-se in faţa splendorii şi a libertăţii universului infantil. Cea mai recentă premieră Peter Pan, adaptare de Gellu Naum după J. M. Barrie, reeditează, cu aceleaşi graţioase mijloace, farmecul unor spectacole care au consolidat reputaţia teatrului, printre care menţionez doar Cartea cu Apolodor, operă integrală a poetului, de neuitată vervă şi suavitate. Povestea lui Peter Pan este deopotrivă realistă şi stranie, un fel de aură lunară înconjoară întîmplările şi personajele şi trebuie spus că regizorul Lenkisch a respectat această caracteristică poetică pe tot parcursul reprezentaţiei. Apariţia bizară, în viaţa unei familii „cumsecade“, a „copilului care avea să rămînă copil“ chiar cînd aceasta înseamnă singurătate, viaţă de lipsuri, primejdie, spune ceva despre o anumită mizantropie a autorului, dar şi despre protestul împotriva convenţiilor, trăsătură fundamentală a viziunii lui. Deosebit de expresiv în acest sens este personajul Tinker-beli, zînă capricioasă sub formă de stea sunătoare, asasinînd din fantezie şi gelozie, dar capabilă de sinucidere din dragoste, element complex, ca şi lupul schilodit pe care infirmitatea nu l-a înnobilat, ci l-a înrăit şi l-a prostit, ca şi raportul ambiguu între fetiţa Wendie şi lunatecul Peter, relaţie maternă şi infantileroică totodată. Desigur, toate acestea le percep adulţii — şi una din calităţile pieselor reprezentate la Teatrul Ţăndărică este aceea de a se adresa, în mod „democratic“, tuturor virstelor ; copiii se bucură de întîmplări, intervin prin interjecţii, îndemnuri şi aplauze, iar cei mai sensibili dintre ei presimt nostalgia unei lumi incerte, în care noţiunile rigide de „bine“ şi „rău“ se umplu de ceaţă şi de aroma unor interpretări mai speciale. Spectacolul este echilibrat ca substanţă şi profesionalismul mînuitorilor, incontestabil. Nu pot să nu relev încă o dată (pentru că e vorba de artişti unanim recunoscuţi) perfecţiunea cuceritoare a Brînduşei Zaiţa-Silvestru, capacitatea ei de a „anima“ tot ce atinge, fineţea de nuanţă a Antigonei Papazicopol, pregnanţa de gest şi caracterizare psihică a lui Justin Grad. De asemeni, muzica de ţinută, lirică şi suplă, a lui Pascal Bentoiu. Fiind de acord că baremul de calitate a fost păstrat şi cu Peter Pan, nu pot să nu doresc — din dragoste — Teatrului Ţăndărică şi o depăşire inovatoare (în repertoriu şi în mijloace) de care ştiu că este în stare şi pe care o aştept cu toată răbdarea şi încrederea. Nina CASSIAN O scenografă. La o primă vedere, fiecare decor semnat de Florica Mălureanu este decorul unui singur sau prim material: pînză, burete, metal etc. Mulat, sfîşiat, răspîndit în spaţiu, sau concentrat punctiform, materialul unic folosit refuză circumscrierea într-un spaţiu ordonat. Explozii sau implozii de material, sui-generis viscerale, metodic neorganizate, evitînd spiritul tehnic, decorurile sale — mai mult decit austere — dispersează, dar şi dirijează atenţia. într-un cumul de inorganic, actorul se întretaie aproape patetic cu partenerul său în labirintul mineral ca de cochilie spartă. Scenografia Floricăi Mălureanu prezintă observatorului un „obiect“ neidentificabil prin însuşi calificativul „context“ pe care şi-l propune. Nefiind nici descriere, nici încîntare, nici desemnare de spaţiu, spaţiile sale scenografice plutesc la îndemîna liberei asociaţii de idei, chiar contradictorii şi oricînd simultane. Căci există două mijloace de abolire a arbitrarei imaginaţii care decurge din lectura teatrului-literatură. Scenograful poate continua realitatea inspirîndu-se din ea, dar acordîndu-i în configuraţia dramaturgică semnificaţia intenţionată , astfel că scenografia „figurativă“ înlesneşte înţelegerea textului prin înseşi obiectivele „uzuale“ la care apelează. Sau poate fi inventată o imagine nouă prin care scenograful se sustrage identificării cu realul ; în acest caz natura nu are nici un rol ; imaginea creată devorează orice putinţă de fugă în sinonim. Fiind „non-figurativă“, scenografia Floricăi Mălureanu aparţine acestei a doua alternative. Faţă de textul dramatic decorurile ei nu trădează o atitudine, rămîn „obiective“ ; fiecare decor funcţionează ca un sistem de referinţe indirecte, fiind omologul unic textului căruia i se supune. Substituindu-se realităţii, decorul marchează insolit realitatea textului, îl revitalizează, îi transcrie evidenţele ascunse eliberînd sensurile de limite, înţelegîndu-şi scenografia drept context al spectacolului teatral, jocul formal al decorurilor pe care le născoceşte defineşte un univers distinct şi strîns raportat la semnificaţiile textelor. Mijlocul de expresie preferat de Florica Mălureanu se caracterizează printr-un coeficient de deformaţie ; în acest sens ea îşi transformă decorurile într-un sistem de referinţă a obiectului de cunoscut — adică textul literar — permiţîndu-i transmiterea sensurilor mai direct; astfel scenografia sa înlesneşte transmiterea ideilor dintr-un text, nu prin precizia şi rigoarea imaginilor, ci prin tulburătoarea stare emoţională. Paul Cornel CHITIC Florica Mălureanu II teatru NICOLAE BRANCOMIR: „Un singur critic - PUBLICUL" — De fapt, interviul acesta a început acum mai bine de o suptamma, o dată cu primul telefon la care vă solicitam cîteva minute... Am aflat atunci că sînteți foarte ocupat : spectacole la teatru, imprimat la radio și televiziune, probe la Buftea... — Totuși ne-am întîlnit... Și aş fi nesincer dacă aş spune că această intîrziere s-ar datora exclusiv faptului că nu am prea mult timp liber... Am căutat parcă să amin discuția. Nu-mi place să apar un public în altă postură decit cea a actorului. — Dar tocmai pe actorul Nicolae Brancomir l-am solicitat... — Oricum, va trebui să vorbesc. Şi mie îmi face impresia, în asemenea împrejurări, cămina celorlalţi opiniile la 1 — Nu, pornim de la premisa că cititorii noştri, deci spectatorii dv, vor să vă cunoască şi pe această cale, să fie mai bine informaţi... — Dar publicul găseşte întotdeauna că o să se informeze. Şi se informează incredibil de exact. — Şi publicul din ţară ? — Desigur. O spun manifestările de simpatie care ni se fac de fiecare dată cînd sintem un turneu. Aici, mi se pare, spectatorii vin la teatru ca la nişte cunoştinţe vechi. E realizată deja o comuniune. Ştiu că-i vor întreţine, o seară, nişte amfitrioni plăcuţi. De aceea, după cîteva spectacole, nu mai simţi teama de a nu rata o replică, de a nu greşi. In provincie nu îţi poţi permite să „fii iertat“ ! Acolo, întotdeauna un spectacol e un adevărat festin. Mai ales că eşti înconjurat cu atîta bucurie, cu atîta speranţă... Spectacolele sînt suprasolicitate. Sălile arhipline : la Galaţi, la Bacău, la Cluj, la Timişoara... — Unde vă place mai mult să jucaţi ? — Oriunde e un public dornic de teatru, înţelegător. — Ce insemană „înţelegător“ ? — Oameni care nu vin la teatru să petreacă, sau să fie văzuţi, ci cei care caută emoţia artistică. Oameni dornici să se îmbogăţească spiritual, să facă o ,,baie“ de artă, de optimism. — Totuşi, actorul, „simte“ foarte bine publicul. In care oraş credeţi că publicul e mai receptiv la evenimentul teatral ? — Publicul, cu minime diferenţe, e acelaşi. Actorul poate să-l modeleze. II simţi într-o pauză, între două replici cu respiraţia tăiată. Un cui căzut in sală ar face un zgomot imens. — Deci actorul... — Actorul este alfa şi omega în teatru. Deşi de la o vreme, locul acesta privilegiat a fost uzurpat de regizor. Oricum, sunt încă mulţi, foarte mulţi spectatori care vin la teatru pentru idolul lor... — Unii au idol un regizor... — Da. Dar aceştia sunt spectatorii primelor reprezentaţii. Marele public, însă, întotdeauna s-a bătut pentru un loc în sala unde apărea Demetriade, Nottara, Tony Bulandra, Iancu Petrescu și venind mai încoace... — Iertați-mă că vă întrerup. Vă considerați din „garda veche“ ? — Ca să nu se zimbească zic : da. Insă adevărul nu-i acesta. Actorul nu are vîrstă El are virsta personajelor sale. — Aş mai vrea să vă întreb : după 40 de ani de teatru ce păreri aveţi despre critica dramatică ? — Un singur critic : publicul. Nu uitaţi : el nu îşi traduce stările in cuvinte ! Reacţionează direct. Publicul e necruţător. De aceea, aplauzele lui sunt inestimabile. Foarte rar publicul a dat greş în judecăţile sale. Dar şi-a reparat imediat greşeala... Rep. România literară 25