România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
Hunedoara din memoria mea, în pofida evidenţei cifrelor, nu-mi apare mai puţin fabuloasă. Este ciudatul efect al perspectivei istorice şi care explică, mi se pare, mecanismul de declanşare a legendelor. Este iarăşi un efect subiectiv, de imaginaţie, perfect plauzibil, şi care contrazice confuzia curentă dintre reporter şi fotograf. Nici o fotografie nu poate surprinde o asemenea refracţie, după cum nu poate popula piscul Olimpului cu zeii Iliadei. Iată de ce, titanii care populaseră imaginile de odinioară ale reporterului nu-i mai apar astăzi cu atîta insistenţă sub condei. E o schimbare de optică prin care au trecut hunedorenii înşişi. Dimensiunile agregatelor, deşi mai mari, nu-i mai inhibă. Asta datorită atît experienţei cîştigate în acest timp, cît şi perfecţionărilor tehnice introduse în cel de al şaptelea deceniu- Spus cît mai simplu : e vorba de „automatizarea“ şi „electronizarea“ agregatelor. Consecinţele, pe plan uman, sînt substanţiale. Să ne referim la oţelar, de pildă, o figură-simbol pentru oraşul metalului incandescent. El nu se caracterizează astăzi doar prin vigoarea şi robusteţea braţelor, prin temeritatea de a înfrunta flăcările, piept la piept. Nici nu se ghidează, la făurirea şarjelor, pe intuiţii vizuale, comparînd flacăra cu „galbenul lanului de griu“ sau cu luciul zăpezii sticlind sub soare. Operaţiile au fost preluate de mecanismele automate, care reacţionează mai precis şi mai sigur, după parametri obiectivi, temperaturi şi presiuni. Oţelarul se concentrează acum asupra procedeelor de dozare şi de conducere a şarjei, ceea ce presupune cunoştinţe de ordin abstract şi fineţe analitică. Hunedoara deceniului şapte este matură şi lucidă. Se pune un deosebit preţ pe specializare, specialitate, noţiuni care indică un nivel de calificare mai înalt, mai exigent. Singur elanul nu este suficient. Cu ani în urmă mai era posibil ca unul din oţelarii fruntaşi să nu ştie carte. Fetiţa acestuia, elevă de şcoală, îi citea cu glas tare din cărţile tehnice. Astăzi, oţelarii se recrutează, mai toţi, dintre absolvenţii de şcoli profesionale. Biografiile hunedorenilor deci sunt mai puţin palpitante. Ca şi aceea a maistrului oţelar Ion Cismaş, inventatorul lancei de introducere a oxigenului. Originar dintr-o comună învecinată, Mănerău, el lucrează de trei decenii în combinat, urcînd toate treptele iniţierii în lupta sa focul : ucenic, elev la şcoala industrială, lăcătuş de întreţinere, din nou elev — la seral — la şcoala de maiştri, maistru. Spirit inventiv, perseverent, deschis către informaţia tehnică cea mai nouă, Ion Cismaş are un profil reprezentativ pentru această Hunedoara a deceniului şapte, matură şi lucidă. Fiindcă, trebuie notificat imediat, „lancea“ este o ingenioasă şi importantă invenţie, pentru intensificarea producţiei de oţel. Mult mai eficace şi mai rezistentă decît instrumentul similar realizat de IPROMET sau în străinătate. La rîndu-i, viaţa oraşului s-a aşezat. E impresia care se degajă din aspectul noilor blocuri năpădite de flori şi verdeaţă, din ritmul degajat al circulaţiei pe străzi. Lumea se îmbracă îngrijit, chiar cu eleganţă. Femeile preferă culorile vii. Sînt mulţi copii care se joacă în cîrduri zgomotoase. Cei mai mici sunt aduşi la plimbare în cărucioare, cu discretă fcîndrie. De cîţiva ani nimeni nu cumpără cizme de cauciuc. Un consecvent progres urbanistic şi de urbanitate se poate constata de la an la an. Blocurile şi complexele comerciale mai recente sunt mai aspectuoase, mai confortabile. Oraşul e străbătut în toate sensurile lui de linii de autobuze. Lumea aşteaptă în staţii cu copertină. Unei femei, cu copil în braţe, care a intrat prin uşa din faţă, i se transmite biletul, prin bunăvoinţa călătorilor, din mină în mină. Hunedoara, la prima vedere, a devenit un oraş ca oricare altul. .. Dar asta, doar la prima vedere, dacă te mulţumeşti cu ceea ce înregistrează ochiul. Dacă întreprinzi o tăietură în adîncime, vei descoperi trăsăturile ei inedite. Sau mai bine zis redescoperi în oamenii ei de astăzi, lucizi, mai bine instruiţi, stăpîni pe mesria lor, manifestările de totdeauna ale spiritului hunedorean : elanul, generozitatea, entuziasmul. Afirm aceasta nu în urma unei investigaţii de opinie publică. Ci pe baza unei trăiri nemijlocite între oamenii aceştia cu prilejul unui moment greu, cînd reacţiile se manifestă cu sinceritatea cea mai desăvîrşită, iar vorbele sînt expresia faptelor înseşi. Momentul era — aşa cum l-am trăit cu toţii — dominat de dramaticele calamităţi din mai 1970. Hunedoara nu a fost ameninţată direct de puhoaie. Veghea însă în imediata lor apropiere. Şi, în clipele de maximă tensiune, hunedorenii au intervenit cu toată hotărîrea. Cu forţa tehnică, organizată, pe care o au marile ei unităţi productive. Dar mai ales cu forţa conştiinţei şi generozităţii umane, împrejurarea mi se pare deosebit de semnificativă, tocmai pentru că Hunedoara nu a fost ameninţată direct. Fiindcă în acest caz ar fi fost vorba de o reacţie vitală firească. Dar hunedorenii au sărit in primejdie pentru apărarea altora. Cu un elan şi o impetuozitate care au depăşit chiar pe al acelora implicaţi nemijlocit în lupta cu stihia. Sincer să fiu, m-am simţit mîndru de acest gest al lor, de angajare totală şi solidară. în noaptea primejdiei s-au adunat în faţa comitetului de partid al combinatului sute şi sute de voluntari. Numărul lor întrecea cu mult necesarul. Şi cu toate că li s-a spus aceasta, nimeni nu s-a clintit întreaga noapte. Oţelarii care au ieşit din schimb la ora 23 au plecat imediat, cu camioanele, la Deva, întregul schimb, fără nici o excepţie, deşi chemarea fusese adresată doar celor din gărzile patriotice. S-a muncit toată noaptea intr-un ritm infernal. A doua zi, oţelarii, după ce au trecut pe la casele lor doar să mănînce în fugă, s-au reîntors să-şi ia în primire cuptoarele. 32 de ore de efort neîntrerupt. L-am întrebat pe unul dintre oţelari, Toma Bulgaru, cum de au putut rezista oamenii unui ritm atît de extenuant. Acesta, un moldovean solid, de prin părţile Bîrladului, mi-a spus, ca în glumă : „Noi oţelarii ştim una şi bună : dacă ai apucat să transpiri bine şi tragi înainte nu te mai prinde somnul“. Pe cînd maistrul Victor Petroiescu, secretarul comitetului de partid al oţelăriei, care se afla de faţă a adăugat : „Oamenii care muncesc mai greu sînt mai înţelegători pentru momentele grele care-i încearcă pe alţii“. Hotărît lucru, hunedorenii au rămas nişte incorigibili sufletişti. Aflîndu-mă mai tîrziu la Ilia, localitate greu încercată de calamităţi, am dat acolo de nişte echipe de constructori hunedoreni, veniţi în muncă de refacere. Printre aceştia, doi tineri imberbi, care nu făcuseră nici armata, Ristei Avram şi Catena Alexandru de prin părţile Alba- Iuliei. Nu-şi precupeţiseră de loc forţele şi, ca să mi-o dovedească, unul din ei îmi arătă, spontan, palmele lui crăpate, acoperite de bătături, atunci cînd l-am întrebat în glumă dacă nu cumva au tras chiulul : „Vedeţi ? Am făcut tot ce ni s-a cerut. Nu ne-am cruţat“. Privind la puştanii aceia, mi-am adus aminte de alţii, tot foarte tineri, pe care îi întîlnisem cu ani în urmă pe şantierele hunedorene, ambiţioşi şi mîndri nevoie mare, pentru că erau „montori urcători“, operatori la casa principală a laminorului, ori că făptuiseră cine ştie ce acţiuni temerare. Mîndrie, curaj, elan, generozitate... Manifestări psihice general umane, fără îndoială, comunicabile oricui. Dar îngemănate laolaltă într-o formulă aparte, pe care am numit-o „spiritul hunedorean“, ele se subsumează unui comandament etic mai adine, generat şi consolidat în anii socialismului, pentru a constitui stratul coerent şi durabil al acestei simbioze psihice. Vorbesc dintr-o experienţă proprie, dar cu valenţe obiective, confirmate de timp. In 1959, proaspăt debutant în reportaj cu „400 de zile în oraşul flăcărilor“, am rugat pe hunedorenii despre care era vorba în carte să-mi scrie, fiecare cîteva rînduri, pe un exemplar. Gest naiv, neobişnuit poate, dar toţi aceştia erau, de altfel, vechi cunoştinţe, prieteni şi nu simple personaje. Totuşi, aceste „dedicaţii inverse“ de la cititor la autor, alcătuite din propoziţii simple şi fraze stîngace, după scuze prealabile — „nu ştiu ce să spun“, „o să vă murdăresc cartea“ etc. — erau relevante, tocmai prin repetarea unuia şi aceluiaşi gînd, în felurite variante verbale. Reproduc cîteva din ele, aidoma : „Mi-a părut foarte bine cînd am văzut realizările combinatului nostru. H. 23-01-959. A. Staneiu“ (prim-oţelar). „Am fost impresionat de felul cum s-a descris istoricul Hunedoarei şi a fost arătată importanţa ei de astăzi. H. 23-01- 959. St. Cazan, maistru la Jurnalul nr. 6“. „Cu mulţumire pentru munca ce aţi depus-o pentru a aduce la cunoştinţa Ţării realizările de pe şantierele din Hunedoara. Ioan Latzo, maistru fierarbetonist“. Afirmaţii simple, dar din care răzbate nu orgoliul fiecăruia, ci mîndria solidară pentru noua Hunedoara, la edificarea căreia participaseră cu toţii. Era opera lor, pe care ei o încorporaseră, ca orice om care creează ceva însemnat şi durabil, în viaţa şi fiinţa lor. Expresia cea mai pură, avînd acoperire în aurul faptei, a ceea ce numim patriotism socialist. El constituie stratul fundamental, cel mai durabil, al „spiritului hunedorean". „Entuziasm şi luciditate“. Astfel încearcă Hunedoara să treacă acum pragul unui nou deceniu. Dezvoltarea ei în extensie cantitativă e ca şi încheiată. Deceniul care a venit nu va da loc, cum a fost în cele două care l-au precedat, la desfăşurarea unor ritmuri trepidante prin punerea în funcţie a unor noi şi noi agregate. Dar asta însemnează că evoluţia Hunedoarei se va stabiliza la o cotă liniştită ? Nicidecum. Oraşul oţelarilor dispune de o imensă rezervă internă şi care e hotărîtoare : ritmul oamenilor. Al minţii, al inimii şi al voinţei lor. Spuneam, la început, că supremul argument al Hunedoarei este de ordin uman. Cred că, pînă a aşterne aceste ultime cuvinte, am şi demonstrat-o. r Mircea Micu Mai există. Să ştiţi că mai există mori de apă ! Eu le-am văzut şi le visez mereu în nopţile cînd echinocţiul sapă sub malurile cîntecului meu. Sînt nişte berze stînd însingurate la margine de lume, printre flori, unde doar voievozii pot răzbate şi fiii îndelung risipitori. Să ştiţi că sînt ca nişte mici biserici în care un morar fără tain, îndrăgostit nebun de sorii sferici îşi macină puţinul său destin. Să ştiţi că mai există, mai există ! Intrînd cu voia nu mai poţi ieşi. Acolo, luna intră-n jgheaburi tristă şi se preface-n ziuă. O, de-am fi.„ A ________| Prinz cu rude înconjurat de rude la masă stau sfios şi nu vorbeşte nimeni. E o tăcere calmă. Ei mă privesc pe mine şi eu privesc în jos sau caut şerpuirea destinului în palmă. O pîine grea şi mare, o lacrimă de griu, din mijloc ne sfidează iradiind arome. Şi n-o atinge nimeni şi eu visez desfriu şi retrăiesc splendoarea din anii clasei rome. Alături vinul roşu şi tulbure uşor, în jur priviri uimite, priviri de tot sfioase. Eu mă topesc în mine şi ochii lor mă dor şi gestul se retrage in carne şi în oase. Nu pot atinge pîinea, nu pot privi spre ea. Mi-e palma dezvăţată, dar ei n-au cum să ştie şi-aşteaptă cu nădejde de ani mişcarea mea ca o continuare firească stînd să vie. Am stat aşa o noapte de deznădejde plini şi mă sorbeau cu sete din ochi ca pe-un pîrîu. Dar n-a putut nici mina, nici ochii mei străini atinge piinea albă ca lacrima de griu. Acum e noapte Acum e noapte, fratele meu doarme scurs un pămint pe-o brazdă de trifoi. E ca un trunchi brăzdat de vînturi aspre şi primenit de stele şi de ploi Un sunet stins, ceva din veci se-aude în neclintirea nopţii de brocart. Cămaşa lui de lună poleită se leagănă în nuc ca un stindard. El doarme gol învăluit de aer şi de parfumul nucului amar sub cerul ocrotindu-l cu sfială curbat deasupra lui ca un altar Răsuflă rar, se subţiază parcă, doar braţele sub lună i-au rămas. Curînd, la ceasul calmităţii pure îl va sorbi-n actînc pămîntul gras. România literară .